Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas – recenzie

20

Frumoasele străine 

Mircea Cărtărescu

Editura Humanitas

298 pagini

An apariție: 2010

Mircea Cărtărescu este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. Este cunoscut publicului larg drept semnatarul unor opere precum „De ce iubim femeile“, trilogia „Orbitor“ ori „Levantul“.
Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în Levantul şi-n Orbitor, în Enciclopedia zmeilor şi-n De ce iubim femeile, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În Frumoasele străine ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi.
Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare.
Cartea Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu cuprinde trei povestiri, Antrax, Frumoasele străine, Bacoviana, scrise cu mult umor și autoironie, inspirate din mai multe întâmplări reale din viața autorului.
Faptele relatate nu respectă însă fidel realitatea, autorul recunoscând că le-a mai ”încondeiat”, pe ici, pe colo, pentru un efect mai puternic.
”le-am încondeiat puțin, pe ici, pe acolo, le-am tras puțin către comic, burlesc, uneori chiar grotesc, fără să vreau să fac rău nimănui. M-am distrat puțin pe socoteala câtorva care se vor recunoaște aici – că doar cei mai mulți figurează cu numele lor adevărat… -, dar și pe socoteala mea în egală măsură. Sper că nu am sărit calul, iar dac-am făcut-o, îmi cer iertare. Căci am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorința mea de a râde și de a auzi oamenii râzând, curat și destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…”
Cartea este un adevărat medicament de bună-dispoziție, fiind scrisă într-un stil lejer, condimentată cu multe replici spumoase și reflecții amărui, întâmplările descrise reușind să-ți provoace un haz nebun. Cred că fiecare dintre noi s-a găsit, măcar o dată în viață, într-o situație asemănătoare cu una din cele descrise în carte.
Autorul reușește să ne facă să zâmbim încă de la cuvântul înainte.
”Aș fi vrut să scriu pe prima pagina a acestui volum ceva de felul „Interzis celor fără simțul umorului”, dar mi-am luat repede seama. Asemenea subtile aluzii mai mult îi întărâtă pe cei vizati… Nu interzic deci nimănui nimic, dar îi rog, totuși, pe compatrioții mei solemni din fire să-și folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.”

Antrax 

Prima povestire, Antrax, plină de umor și autoironie, ne demonstrează cum un șir întreg de coincidențe bizare pot declanșa o adevărată paranoia.
În perioada în care antraxul declanșase o isterie în întreaga lume, mai multe atentate fiind produse după ce plicuri conținând periculoasa toxină au ajuns la câteva persoane țintă, scriitorul a primit un plic dubios de la un expeditor necunoscut din Danemarca. Se știa că modul de acțiune al antraxului era necruțător și instantaneu. Imediat ce plicul era deschis, toate persoanele aflate în jur care inspirau praful alb mureau pe loc.
Faptul că plicul primit era potențial mortal era întărit și de mesajul scris pe plic: ”Why don’t you sneeze?” (De ce nu strănuți?). Îngrozit, scriitorul trage concluzia că cineva îi dorea moartea, dintr-un motiv obscur. Panicat, vrând să scape cât mai repede de pericol, a aruncat plicul în primul coș de gunoi întâlnit.
Ajuns acasă, îi relatează întâmplarea soției sale, Ioana. Aceasta, dovedind un înalt spirit civic, realizează imediat posibilele consecințe nefaste. Dacă găsea plicul un copil? Sau un boschetar? S-ar fi putut produce un nou caz Lăzărescu!
Speriat că, fără voia lui, ar fi putut contribui la moartea unei persoane nevinovate, scriitorul a recuperat rapid plicul din coșul de gunoi și, însoțit de soția sa, s-au dus la poliție pentru a sesiza potențialul pericol. Cu mult talent, autorul reușește să ne provoace cascade de hohote de râs, descriindu-ne cu mult umor ”eficiența” procedurilor urmate într-o posibilă situație de criză. După ce au fost lăsați să aștepte un timp infernal de lung, au fost chemați cu o voce tunătoare: ”Cine e aicea cu antraxul?”, după care au fost conduși într-un birou. Ajunși acolo, au constatat că ofițerul care urma să investigheze cazul era deja nervos, certându-se de mama focului la telefon cu nevastă-sa, care luase un nou credit să își refacă toată dantura. După ce acesta a închis telefonul, aflat încă sub impresia discuției aprinse avute, iritat și dornic să scape mai repede de povestea cu plicul, l-a apucat și l-a rupt fără menajamente, răspândind un norișor de praf în toate direcțiile. Șocat de neglijența ofițerului, scriitorul a intrat brusc în panică, motiv pentru o nouă autoironie savuroasă.
”Antraxul! Descreieratul ne-o făcuse! Se nenorocise și pe el, ne terminase și pe noi. M-am uitat la Ioana: evident își ținea respirația. Am făcut acest lucru pân-am simțit că mă-nverzesc. N-aveam să apuc nici vârsta lui Nichita, mi-am spus cu durere. Câte capodopere aveau să rămână nescrise!”
Din fericire însă pentru posteritate, praful nu a avut niciun efect letal. Prin urmare, s-a trecut la următorul pas, luarea declarației în scris. Numele de Cărtărescu nu le spune absolut nimic ofițerilor.
”Dac-aș fi zis Cioran, Noica sau Breban ar fi rămas la fel de impasibili.”
Pentru a-i da o mână de ajutor, locotenentul care îi lua declarația se oferă cu multă amabilitate să-i dicteze ce să scrie, că doar nu toată lumea se pricepe la compuneri.
”Uite cum facem. Dumneavoastră povestiți și eu formulez. Îmi spuneți așa, câte-un lucru deodată și vă dictez eu după aia ce să scrieți. Că scrisul cere experiență, nu se pricepe toată lumea ca la fotbal.”
Ajunsă la acest pasaj, a trebuit să las cartea jos, că nu mai puteam de râs.
Cărtărescu n-avea însă decât să se supună, dacă dorea să prevină cumplita pandemie ce era pe cale să se producă. Astfel, ca un bun executant, a scris conștiincios tot ce îi dicta locotenentul, umplând trei coli pline cu scris mărunt, neluând în seamă micul disconfort că îl dureau creierii și încheietura.
„Nici în documentele de partid nu se mai pomenise o asemenea limbă de lemn, atâtea gerunzii şi infinitive, perifraze şi anacoluturi. Nu se ştie de ce, plicul apărea mereu sub numele (mai nobil, se pare) de «anvelopă», era «inscripţionat», nu scris, «transversal şi longitudinal», nu în cruciş şi-n curmeziş, cu «stilou cu bilă de diverse culori», nu cu pixul. Şi aşa mai departe, pe vreo trei coli scrise mărunt, de mă durea încheietura, căci eu fusesem în tot acest timp braţul care execută, iar locotenentul – mintea care comandă.”
Rezultatul analizei prafului avea să vină în câteva zile, timp în care scriitorul a stat ca pe jar, mintea lui învârtindu-se obsesiv numai în jurul problemei plicului și născocind tot felul de scenarii apocaliptice, care îi înghețau sângele în vine.
”Dacă vreun idiot inversa mersul ventilatorului, astfel că prin gura de aerisire a laboratorului ieșea un nor de antrax, mare cât o ciupercă nucleară, acoperind tot orașul? Îmi imaginam milioane de morți, din Militari în Balta Albă, ba chiar și prin comunele limitrofe… Și eu singur vinovat de absolut toate. Aveam să rămân în istorie, alături de Gingis Han, Stalin, Hitler și Pol Pot. Când avea să vină vorba despre România, străinii n-aveau să mai spună ”Yes, Hagi, Nadia, Ceaucescu…” ci ”Yes, we know, Cartarescu…” Îmi îngheța sângele în vine.”
Am râs în hohote la aceasta povestire, mai ales că mi-am adus și eu aminte câteva întâmplări în care am făcut din țânțar armăsar, preconizând tot felul de viitoare evoluții halucinante ale întâmplărilor prezente, în care totul mergea de la foarte prost către catastrofal.
Vă las să descoperiți singuri în carte ce era de fapt în plicul buclucaș și cum s-a finalizat întreaga aventură, asigurându-vă că veți zâmbi la sfârșit.

Frumoasele străine 

Titlul povestirii m-a indus în eroare, așteptându-mă la cu totul altceva. De fapt, Frumoasele străine erau o duzină de scriitori români selectați de francezi, după anumite criterii, pentru a promova literatura noastră în Hexagon.
”În fiecare an, francezii (…) închid ochii și învârtesc globul pământesc, țintind cu un ac la întâmplare și sperând că au nimerit pe uscat. Aleg în fiecare an câte-o țară și invită o duzină de inși de acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cutumă poartă numele de Belles Etrangeres, frumoasele străine.”
Acțiunea nu urmează un fir cronologic și nu se petrece doar în Franța, fiind de genul povești în povești. Pornind de la o anumită întâmplare este rememorată o alta, legată lejer de prima, printr-un fir aproape invizibil.
Cartea nu este scrisă într-un stil pretențios, oferindu-ți o lectură ușoară și relaxantă, dar și provocându-te la propriile reflecții de mai multe ori.
Alături de autor, întreprindem și noi o călătorie fascinantă. Totuși, deși umorul este prezent aproape în toate momentele, nu este doar o carte amuzantă, atingând multe aspecte profunde care te pun pe gânduri. Reflecțiile autorului sunt dulci-amărui, îi simțim de multe ori tristețea, indignarea, frustrarea, revolta și, în unele momente, resemnarea. Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, și noi ne vom regăsi adesea în multe din ipostazele prezentate.
Pentru a vă face să intrați puțin în atmosfera cărții, voi puncta câteva întâmplări pitorești, care reușesc să te amuze, dar și să te întristeze, în același timp.
La prima petrecere din Franța, dată în cinstea scriitorilor români, autorul a reușit să ne transmită senzația cum poți să te simți singur, deși ești înconjurat de o mulțime de oameni, neputând să-ți găsești locul și nici să rezonezi cu cineva.
”Total stingher, treceam de la un grup la altul fără să fiu în stare să-mi construiesc o imagine, în ochii mei sau ai altora, simțindu-mă, ca întotdeauna, nimeni, un om fără față, fără însușiri, fără nimic de arătat nimănui. Fără un personaj pe care să-l joc.”
Următorul popas a fost la Castelnaudry, capitala mondială a ciolanului cu fasole, ajunsă celebră după ce Napoleon, obosit și rupt de foame, a apreciat cassoulet-ul specific zonei (o cină rustică ce consta în picioare de rață cu fasole). Aici autorul a participat la o seară de lectură, prilej de noi întâmplări picante, adevărate surse de anecdote ulterioare.
Pentru a-și prezenta cât mai bine opera, scriitorului i s-a pus la dispoziție un traducător în persoana unui tânăr român ce era stabilit acolo și care fusese cândva luptător în Legiunea străină. Din păcate, deși tânărul vorbea fluent franceza, traducerea era imposibil de realizat, legionarul neștiind sensul unor cuvinte ca: ”subiect”, ”profil”, ”inhibare”, ”metamorfoză”, ”dinamic”, ”morbid” etc.
”A trebuit să-l las baltă și să mă descurc cu franceza mea ruginită de nefolosire. Tăcut, fostul aventurier câștiga mult în prestanță. Și nu numai el. Eu însumi mă simțeam mai sigur pe mine lângă statura lui impozantă, și-ncepeam să pricep de ce au oamenii importanți bodyguarzi.”
La pauză, întrucât devenise evident că legionarul putea fi orice, numai traducător de operă literară nu, scriitorul a solicitat să fie secondat de altcineva mai competent, cu atât mai mult cu cât observase în sală un grup de studente românce, care au fost încântate să fie de ajutor. Dintre acestea, o alege pe Roua, pe care o auzise vorbind impecabil franțuzește. Începe astfel partea a doua, care se va dovedi însă cel puțin la fel de ilară ca și prima.
Autorul a explicat schimbarea, dorind să flateze audiența, accentuând faptul că franceza este una dintre cele mai melodioase limbi, care suna însă discordant dacă era rostită cu un accent greșit.
”Aș putea vorbi în franceză, dar prefer totuși acest aranjament pentru că, dacă vorbești altă limbă prost, pari stângaci, dar dacă vorbești prost franceza pari de-a dreptul idiot.” Nici n-am terminat bine, că traducătoarea mea improvizată și sări, gângurind într-o franceză fermecătoare: ”Domnul Cărtărescu a spus că toți ce vorbesc alte limbi sunt stângaci, dar cei ce vorbesc franceza sunt de-a dreptul idioți!” Stupoare în sală, stupoare și la prezidiu.”
A fost nevoie de mult timp, efort și diplomație pentru a reuși să repare monumentala gafă…
M-a durut burta de râs citind despre așa-zisa seară românească, deși experiența a fost una dintre cele mai amare.
Cred că toți cei care am ajuns în străinătate am avut cel puțin un episod neplăcut la un moment dat, de genul: ”Ești din România?? Cum de ești așa de albă?”. De asemenea, aflată în concediu în străinătate, am avut surpriza să descopăr că se servea la restaurant un preparat care se numea ”Romanian soup”, un fel de supă cremă foarte groasă de o culoare incertă. Deși în grup eram mai mulți români din toate regiunile țării, nici unul nu a putut să identifice cărei zone i-ar fi fost specifică respectiva supă…
Experiența autorului a fost, de departe, mult mai penibilă, de-a dreptul halucinantă, fiind povestită cu mult talent și umor, dar și cu o doză consistentă de amărăciune…
Evenimentul urma să se desfășoare într-o sală mare, cât un hangar pentru Boeing-uri, plină de la un capăt la altul cu mese lungi, ca la nuntă, de-a lungul cărora se-nșirau banchete de lemn. Pentru ca toată lumea să înțeleagă ce țară urma să fie sărbătorită, o hartă fantezistă a României, încorporând mari teritorii din țările vecine, era afișată într-un loc vizibil.
”O hartă a României conturată cu panglică tricoloră, atârnată și ea la loc vizibil pe perete, ar fi putut provoca un război balcanic: stângaciul, dar entuziastul ei autor încorporase din neatenție în teritoriul românesc hălci întregi din Bulgaria, Ucraina și Modova.”
Iar ca specificul locului să fie bine înțeles de toți participanții, pe un ecran mare de pânză defilau tot felul de poze halucinante, deloc flatante, care mai de care mai ”reprezentative” pentru specificul nostru: căruțe cu fiare vechi, români mustăcioși cu pălării cu boruri mari, româncușe cu cozi împletite și fuste crețe, românce ghicind în palmă, peisaje cu case de chirpici, cârduri de gâște bălăcindu-se în mijlocul drumului.
În concordanță cu imaginile afișate, formația ”Les gitanes amoureux” asigura muzica. Deși aceastea se dorea a fi specific românească, era ”incertă în cel mai înalt grad: nu erau nici manele, nici muzică algeriană, nici rock balcanic, nici flamenco – ceva fără chip și fără nume, de la mama lor, în care din când în când, ca niște pepite de aur într-un morman de zgură, ceva îți suna cunoscut: ”pero no sempro cantaro”, ”why, why, why, Delilah”, ”lelițo, lelițo, fă”, ”kalashnikov”, ”buon giorno, Italia, buon giorno, Maria”…”
Pentru ca fiasco-ul să fie desăvârșit, mâncarea a fost o adevărată catastrofă, aproape necomestibilă, lipsită de gust și complet nedigerabilă. Nu numai că nu exista nici o solniță pe masă, dar în nici un fel de mâncare servit nu s-a pus măcar un grăunte de sare.
”Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, privată de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapiențale.”
După aperitive, singurele cât de cât comestibile, a urmat ciorba, o zeamă oribilă, cu o aromă de fum la grătar, care nu se putea mânca.
”Prin melancolica zeamă de culoarea apelor Dunării se zăreau uneori ciudații ei locuitori: câte un fir de fidea ca un vierme inelat, câte-un cub de carne fibroasă de vită cu una dintre laturi acoperită cu o piele groasă, alburie, câte-un fir verde-închis de leuștean, uscat pe marginea farfuriei, ca un mic crocodil prăjindu-se la soare.”
”Cei de la masa noastră ne priveau curioși, ca pe niște chinezi care-ar fi avut în față ouă ținute șapte săptămâni în pământ, ca pe niște cambodgieni care sparg creierul maimuței cu lingurița ca să-i savureze creierul încă viu: aveam să ne aruncăm asupra delicatesei naționale? Dar Mury și cu mine – nu și nu! Am evitat și noi, ca toată lumea, poțiunea fumegătoare, într-o vicleană încercare de a-i păcăli că suntem, ca și ei, oameni normali și civilizați.”
Dincolo de hohotele de râs stârnite de pitoreasca descriere a așa-zisei ”seri românești”, nu poți să nu resimți tristețea și dezamăgirea că, din păcate, în multe locuri suntem încă percepuți ca niște barbari necivilizați…
O altă întâmplare, ușor amăruie, povestită cu o fină autoironie, este cea în care scriitorul se duce să-și preschimbe in euro cecurile de călătorie. Funcționara de la casa de schimb, dovedind un dubios exces de zel, a verificat cu atenție fiecare cec în parte, tributară unor prejudecăți bine înșurubate legate de înfățișare și naționalitate.
”S-a uitat, alternativ, la mine și la fotografie încă zece minute. Cu un vârf de ac, a-ncercat să dezlipească un colț al pozei mele, să vadă dacă nu e lipită peste altă poză. M-a pus să semnez fiecare cec de câte trei ori. În spatele meu se făcuse coadă, se uitau toți ca la urs. Ce se întâmpla? Demascaseră un escroc? Eram probabil ca un rac fiert.” După vreo oră, timp în care s-au dat mai multe telefoane, inclusiv la banca unde se emiseseră cecurile, i-a întins banii fără măcar să se uite la el. Când a ieșit în ploaie, era ”dărâmat sufletește și plin de o ură viscerală față de lumea aceea care te judecă după înfățișare și naționalitate.”
Puternic rănit în orgoliul propriu, scriitorul clocotea de furie, ajungând să o considere pe funcționara de la casa de schimb dușmanul lui personal, căreia ar fi vrut din răsputeri să-i dea o lecție, ego-ul său scornind deja un scenariu în minte în care el, devenit celebru, ar fi refuzat cu dispreț  să dea un autograf cerut cu umilință de aceasta.
”Aș fi vrut să ajung un scriitor celebru, numai ca ea să-și dea seama, peste câțiva ani, pe cine a umilit în nenorocita aia de zi ploioasă. Aveam un fel de reverie în care, ajuns un Garcia Marquez sau  Vargas Llosa (chiar si Coelho ar fi mers, la urma urmei), intram din nou în casa ei de schimb, și toți cei ce stăteau la coadă mă recunoșteau și se-ntorceau după mine… Tipa-mi cerea un autograf și eu o refuzam cu mare satisfacție…”
Sunt foarte multe citate care merită a fi menționate, însă eu mă voi limita doar la câteva, lăsându-vă să le descoperiți singuri în carte pe celelalte.
Voi reda mai jos câteva reflecții amărui, pline de adevăr, referitoare la sentimentele negative stârnite de succesul cuiva. Invidia, răutatea și lașitatea sunt mult mai puternice, din păcate, decât admirația, bunătatea și sinceritatea…
”În lumea literară ți se iarta până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.”
”În lumea literară nu contează ce ești sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora.”
”Mediocrii sunt marii câștigători la capitolul imagine.”
”Confrații nu-și permit niciodată să-i laude pe cei mai buni dintre ei, sau măcar pe cei egali.”
Țin doar să menționez că lumea artistică nu deține exclusivitatea. Frazele de mai sus sunt valabile în toate domeniile…
În viață, tindem să fim buni și corecți, cu o conduită ireproșabilă. Totuși, în anumite circumstanțe, supuși unei presiuni psihice, putem să acționăm eronat. Pe cine oare nu îl mustră conștiința că a greșit, măcar o dată, față de altcineva?
”Nimeni nu iese din propria viaţă curat. Toţi purtam cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eşecurile, nedreptăţile, adversitatea celorlalţi. Cei mai buni dintre noi încearcă să nu perpetueze răul, să nu-ntoarcă asupra altora, la rândul lor, răul care li s-a făcut. Dar fiecare ne torturăm pe noi înşine amintindu-ne în detaliu, cu o claritate halucinantă, în atâtea nopţi fără somn, episoade din viaţa noastră în care răul şi perversitatea au triumfat.”
Amintirea momentelor penibile și a deciziilor proaste ne chinuie adesea memoria.
”Bine ar fi să-ți poți tăia cu foarfeca bucățele penibile din viață și să le arunci la gunoi.”
Totuși, cu bune și cu rele, faptele și întâmplările trăite în trecut fac parte din viața noastră și ne-au făcut să devenim ceea ce suntem astăzi…
Un alt citat, plin de profunzime, care mi-a plăcut mult este:
”Nu trebuie să mergi în Montmartre sau la Sacre Coeur ca să ai Parisul la picioare. Parisul nu e o îngrămădire de clădiri, ci o stare de spirit pe care o simți pretutindeni.”
Fericirea este, până la urmă, o stare de spirit. Poți să mergi în cele mai exotice locuri de pe glob și să fi blazat și cinic sau poți să te îmbeți de spiritul unui loc, fie simțindu-l pe viu sau doar citind o carte ce descrie cu acuratețe atmosfera acestuia…

Bacoviana

Cea de-a treia povestire, Bacoviana, relatatează o întâmplare din tinerețea autorului, petrecută în anul 1984, pe când acesta avea douazeci și opt de ani.
Tânărul scriitor a fost invitat să participe la un cenaclu literar în provincie, la Bacău, invitație pe care acesta a acceptat-o cu multă plăcere și entuziasm, puternic motivat de povestirile lui Fănuș Neagu despre aceste deplasări în provincie, visând deja la marile ospețe de care va avea parte.
”Spre dimineață chiar visasem că stau la o masă lungă, ca de nuntă, încărcată de păstrăvi înfășurați în frunze de viță, mușchi de purceluș în sos de vin roșu, pui cu mujdei și mămăliguță… Primarul, notabilitățile, autorii locali stăteau la masă în ordinea rangului lor, toți cu ochii ațintiți asupra mea, tânărul poet din Capitală, speranța literelor românești.”
Din păcate, realitatea se va dovedi un adevărat coșmar, desprins parcă dintr-un film de groază. Peisajul care îl întâmpină este pustiu și straniu, desprins parcă din filmul Călăuza lui Tarkovski.
”Vă puteți imagina cât de murdară, de cenușie, de deprimantă era gara din Bacău în anii ’80? Puteți fi siguri că, oricâtă imaginație ați avea, realitatea depășea închipuirea. Un soldat cu o valiză de lemn, o țigancă cu cozi împletite cu fâșii de cârpă roșie și doi pușcăriași rași în cap erau singurii inși de pe peronul acoperit de gunoaie. Ghereta cu biscuiți era, firește, închisă. Așa pustietate nu mai văzusem de la Călăuza lui Tarkovski, și-ntr-adevăr mă-ndoiam că aș fi putut înainta în siguranță printre betoanele alea murdare de flegme și graffiti imunde fără să arunc înaintea mea o piuliță legată cu o batistă albă.”
Am văzut filmul Călăuza, astfel încât am putut să vizualizez mental cu ușurință imaginile descrise, intrând rapid în atmosferă.

Întâmplările ce vor urma sunt de-a dreptul halucinante, frizând absurdul. După o așteptare de vreo trei sferturi de oră până să apară amicul să-l ia de la gară, au mers vreo ora pe jos până au ajuns în sfârșit la un birt amărât, în care au servit câteva păhăruțe de coniac autohton.
Când tânărul scriitor a îndrăznit, timid, să aducă vorba de mâncare, amicul i-a răspuns vesel că nu trebuie să-i ducă grija, întrucât nu îi este foame, pentru că a avut grijă nevastă-sa să-i dea de mîncare și, oricum, mâncarea-i doar o fudulie, băutura e temelia!
”Și-apoi, nu știi, vorba lui Creangă: ”Mâncarea-i numai o fudulie, băutura este ce este!” ”
Cenaclul literar urma să se desfășoare la Casa de Cultură, iar, ajuns acolo, autorul îi cunoaște și pe restul scriitorilor locali. Mâncarea nu se vedea însă pe nicăieri.
Auditoriul, care se adunase cu greu, consta doar în vreo trei fete și patru băieți. Din aceștia, două fete și doi băieți au șters-o destul de repede, explicația fiind una destul de simplă.
”(…) probabil că nu găsiseră bilete la cinema și crezuseră că se vor putea pipăi și aici.” 
Pentru că cei doi băieți care rămăseseră jucau cruciulițe și cerculețe și pufneau în râs din când în când, moderatorul a trebuit să îi dea afară. Singurul ascultător rămăsese o fată coșoasă care lua conștiincioasă, din când în când, notițe.
Când a venit, în sfârșit, rândul lui la lectură, scriitorul mai mult a recitat decât a citit, că nu mai vedea nimic de foame, iar becurile erau complet chioare. Din fericire, supliciul s-a terminat repede, întrucât a apărut femeia de serviciu și i-a dat afară.
Următoarele întâmplări sfidează logica, tânărul scriitor, căpiat de foame, fiind incapabil să opună vreo rezistență.
După un drum lung și obositor parcurs pe jos prin praf, gașca scriitorilor a ajuns la un ARO străvechi, mirosind a varză stricată, vin oțetit, cârpe acrite și transpirație umană, în care s-au urcat cu toții și au plecat în noapte, către o destinație misterioasă. Amicii râdeau isteric, promițându-i că va fi o noapte de pomină, iar una dintre surprize nu o să o uite niciodată. Fără niciun reper logic de care să se poată agăța, autorul își pierduse orice speranță, acceptându-și cu fatalitate soarta.
”Nu mă îndoiam că nimerisem pe mâna unor maniaci periculoși, dar stomacul mă durea atât de tare, că mi-era totuna. Să oprească naibii în câmp și să-mi ia gâtul, îmi ziceam, măcar să scap odată. A fost însă și mai rău.”
Amicii lui erau complet imuni la suferințele lui, pe care păreau să nici nu le sesizeze. Mai mult, erau atât de încântați de ospitalitatea lor, încât nu puteau să nu-i sublinieze autorului norocul de care avusese parte ajungând pe mâna lor.
„Vorbeau între ei cu mare însufleţire, şi aşa aveau să facă întregul sejur. Eu eram doar pretextul care-i aducea împreună. Conversaţia lor era pentru mine foarte instructiv-educativă. Mare noroc avusesem, spuneau, că ei şi nu alţii mă chemaseră, căci altfel aş fi nimerit pe mâna unor rataţi, veleitari, escroci, politruci, homosexuali, curvari, turnători, hoţi din avutul public – inşi din care era alcătuită, se pare, viaţa literară băcăoană, cu excepţia lor. În Bucureşti, de asemenea, scriitorii, mai ales cei tineri, erau nişte nulităţi, farseuri şi infatuaţi, fireşte cu salutara mea excepţie. Ne priveam unii pe alţii cu drag: ce întâmplare fericită că se-ntâlnise-n seara aceea crema literelor româneşti!”
Vă las să descoperiți singuri în carte care era marea surpriză promisă și cum s-a finalizat această aventură a foamei și a disperării. Ca tabloul halucinant să fie complet, autorul va avea parte și de o experiență paranormală, în camera lui apărând fantoma lui Măruca, iubita lui Enescu și a lui Nae Ionescu. Numai în pielea tânărului scriitor să nu fi fost… Fiind detașat de respectiva experiență, cititorul se va amuza însă copios.
După mult chin, autorul a avut parte în sfârșit de un mic dejun copios, în timpul căruia scriitorii locali, plini de frenezie, i-au bârfit pe adversarii lor, cam toți scriitorii români cât și cei de pretutindeni, mai puțin cei prezenți, bineînțeles, pentru ca ipocrizia să fie desăvârșită.
”După vreo jumătate de oră, câmpul literelor contemporane arăta ca după bomba de la Hiroshima. Cât de ciudat că ne întâlnisem la acel mic dejun, și că întindeam untul pe pâine împreună, singurii inși cu adevarat de talent din țara asta de escroci și de japițe ordinare… De altfel, se pare că singurii din tot universul locuit, căci, la cafea, le-a venit rândul și străinilor să ia calea rușinii și dezonoarei.”
Vă recomand cu multă căldură această carte!

Mulțumim Diverta pentru cartea oferită pentru recenzie!

Cartea Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu poate fi comandată de pe dol.ro

Recenzii Editura Humanitas

 

About Author

20 de comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Ce frumos!!! Am citit doar „De ce iubim femeile” de Cartarescu. Este acelasi stil cinic, autoironic, plin de umor, cu intamplari reale din viata scriitorului dar „modelate” putin din punct de vedere literar.
    Felicitari Tyna!
    Sigur cartea va fi pe gustul meu

  2. Carolina Bianca on

    Tynaaaa, ce mi-ai făcut??? Iarăși m-ai ispitit! Vreau și eu cartea!!! Eram tare curioasa in privința ei. Felicitări!

    • Este una din cărțile la care efectiv m-a durut burta de râs la anumite pasaje! Nu este însă doar o carte amuzantă, te pune pe gânduri de mai multe ori…

  3. O recenzie de nota 10 cu felicitari, asa cum este si cartea! Ce mi-ai facut, acum vreau s-o recitesc!!
    Extraordinar de amuzanta si, in acelasi timp profunda.

  4. Fratiloiu Dorina Petronela on

    Acum vin si eu cu o constatare, cred ca recenzia asta minunata e mai lunga si decat cartea. Glumesc Tyna, iti multumim ca ne tentezi, ca de obicei!

  5. Citesc, citesc si zâmbesc, citesc si rad… Ești sigura ca vorbim de Cărtărescu aici? Nu credeam ca poate fi așa amuzant. Nu știu de ce…
    Îmi place foarte mult recenzia, efectiv am devorat-o. Superba, Tyna! Felicitările mele. M-ai convins sa citesc si eu aceasta carte doar pentru a râde și a mă binedispune. Mulțumesc!

Spune-ți părerea!