Delicatese Literare
Recenzii

Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice de Sabina Colloredo, Editura Paralela 45 – recenzie

Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice

(La bellezza di Medusa e gli altri volti del mito – 2019)

Sabina Colloredo

Editura Paralela 45

Colecția Cercul de luctură și sciere creativă

Traaducere: Afrodita Carmen Cionchin

Nr. de pagini: 208

An apariție: 2020

Mulți și-au negat divinitatea. Pentru a câștiga, mulți eroi s-au pierdut pe ei înșiși. Eu am rămas același.

Cum ar fi să vezi poveștile mitologice prin ochii eroilor implicați? Ce-ar fi dacă legendele  ți-ar fi povestite de vocile acelor vremuri?

MEDUSA

MINOTAURUL

PANDORA

POLIFEM

PERSEFONA

FAETON

Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice de Sabina Colloredo ne duce în lumea mitologiei greco-romane, însă schimbă perspectiva și rescrie cele șase povești mitologice din perspectiva „ticăloșilor” sau „anti eroilor”: Medusa, Minotaurul, Pandora, Polifem, Persefona și Faeton.

Cu deosebit talent, în puține pagini, autoarea reușește să ne transmită toată suferința, tristețea și singurătatea presupușilor ticăloși care, de fapt, au fost trădați, înșelați, manipulați și marginalizați, având foarte puține opțiuni la îndemână. Deși este vorba doar despre mitologie, se pot desprinde multe mesaje profunde, valabile și în lumea reală.

Medusa

În mitologia greacă, Medusa este descrisă ca fiind o femeie hidoasă, care are șerpi în loc de păr, și care avea abilitatea de a pietrifica pe oricine o privea în ochi. Medusa a fost ucisă de Perseu, cu ajutorul Atenei și al lui Hermes.

Citind acum povestea din perspectiva Medusei, nu ai cum să nu te întristezi. Medusa fusese cândva o fecioară foarte frumoasă, însă a plătit amarnic greșeala de a se îndrăgosti de Poseidon și a face dragoste cu acesta în templul Atenei.

”Am crescut singură și tristă. După cum a prezis mama, eram frumoasă și renumită pentru părul meu arămiu, care îmi ajungea până la mijloc și pe care îl țineam despletit, astfel încât credincioșii veneau la templu doar ca să mă vadă.”

”Eram gata să risc totul, doar pentru a afla ce este iubirea.”

Bineînțeles că Atena nu avea cum să-l pedepsească pe Poseidon, astfel că s-a răzbunat cumplit pe Medusa, transformând-o într-un monstru urât de toată lumea.

”Ce ușurare să mor… mă gândeam.

Și, cu o ultima privire, am văzut cum se naște fiul meu.

Din corpul meu tăiat în două a ieșit Pegas, calul înaripat. Ce frumos era el, născut viu din moarte! Și-a mișcat aripile, alb ca un nor și, în parfum de flori, soare și vânt, a zburat din peșteră, pierzându-se în imensitatea cerului.

Și eu cu el. Pentru totdeauna.”

Minotaurul

În mitologia greacă, Minotaurul era o creatură fabuloasă, jumătate om, jumătate taur, născut din uniunea soției regelui Minos cu un taur alb, de care se îndrăgostise ca urmare a unei răzbunări ale lui Poseidon pe soțul ei. Minotaurul locuia într-un labirint construit de Dedal. În fiecare an, ca urmare a unui tribut pe care atenienii trebuiau să îl plătească în urma unei înfrângeri, șapte tineri și șapte fecioare erau aruncați în labirint pentru a fi devorați de minotaur. În final, Tezeu, ajutat de Ariadna, sora vitregă a minotaurului, va reuși să îl ucidă pe minotaur.

Citind povestea din perspectiva minotaurului, nu are cum să nu-ți fie milă de biata creatură, care nu avusese nicio vină în privința a ceea ce era sau a felului în care apăruse pe lume. Minotaurul tânjise după iubire încă de la naștere, însă nu a avut niciodată parte de ea, fiind trădat inclusiv de Ariadna, sora lui, cu care credea că avea o legătură sufletească specială.

”Când m-am născut eu, moașa regală a izbucnit într-un strigăt de groază. Acel strigăt care-ți poate îngheța sângele în vene m-a întâmpinat pe lumea asta și, astfel, fără să mă fi măsurat cu ceilalți ori să înțeleg bine că mă născusem, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu mine.”

”Am crescut singur, fără să am măcar parte de ușurarea de a fi uitat.”

”Sora mea era pură și nu putea vedea oroarea care mă deforma atunci când ea nu era acolo, monstrul care zăcea în mine.”

”Minos s-a folosit de teroarea pe care o provoca numele meu ca să impună Atenei jertfa celor mai buni tineri. Spunea că nu vreau să mănânc decât carne de om și că acele victime îi erau necesare, nu doar că i se cuveneau. Nu era adevărat. El era monstrul, nu eu.”

”Apoi am văzut ghemul. Îl ținea strâns în pumn, ca pe un trofeu. Nu era posibil.

Ariadna?

Mi-a urmărit privirea și a înțeles. A înțeles pentru că, la fel ca mine, era fiul unui zeu.

– Ariadna mi l-a dat, a spus el, iar vocea lui a fost ca un cuțit. Mi-a cerut să te ucid, apoi să o iau cu mine.

Astfel s-a întrerupt și șirul gândurilor mele.”

Pandora

În mitologia greacă, Pandora era considerată ca fiind prima femeie de pe pământ. Fiind înzestrată de zei cu toate darurile, Pandora a primit și un cadou otrăvit: o cutie în care erau închise toate relele – cruzimea, aroganța, durerea, vanitatea, lăcomia, gelozia, pofta trupească, ura, bolile, lenea, teama, înșelăciunea, suferința și moartea. Pandora nu știa însă ce cuprinde acea cutie, ci i se pusese în vedere să nu o deschidă niciodată.

Citind povestea din perspectiva Pandorei, nu poți să nu te întrebi dacă ea ar fi avut vreo șansă reală să nu deschidă acea cutie. Când ești doar o jucărie în mâinile zeilor, care te pot manipula oricând după bunul lor plac, anihilându-ți voința și făcându-te să joci după cum îți cântau ei, deznodământul era unul inevitabil…

”Anii au trecut, iar viața cu Epimeteu era plină de bucurie și seninătate.

Prea multă frumusețe, trebuie să fi gândit acolo sus, în Olimp.

– I-am făcut fericiți, acum să-i pedepsim! a poruncit Zeus.

Și așa s-a întâmplat.”

”În mintea mea, în care nu mai era nicio emoție, a revenit gândul la acea cutie. Și a devenit o obsesie.”

Polifem

În Odiseea lui Ulise, Polifem este ciclopul care i-a atras pe camarazii lui Ulise într-o peșteră și i-a devorat pe șase dintre ei. Printr-un viclușug, Ulise a reușit să îl orbească și să scape de el, împreună cu camarazii rămași în viață.

Dar cum a fost viața lui Polifem înainte și după acest episod? Și care este punctul lui de vedere în privința întâlnirii cu Ulise? O viață de chin, singurătate și tristețe, plus gustul amar al sentimentului că ai fost tras pe sfoară…

”Eu sunt aşa cum sunt – un dar al zeilor, cum îmi șoptea mie mama, însă un monstruos munte în mișcare pentru toți ceilalți.
Acum nu mă mai interesează ce cred ei. S-au spus multe lucruri despre mine și aproape toate au fost minciuni. Acum, că sunt bătrân, iar o zi în plus îmi pare lungă şi un an parcă e prea scurt, am hotărât să îmi spun povestea. Vocea mea îi va face să tacă pe cei care abia dacă mă văzuseră dar pretindeau că mă cunosc.

Stând în faţa muntelui însorit, înconjurat de behăitul familiar al oilor, pot spune că sunt fericit. Sunt orb, este adevărat, dar nu vederea bună ne face oameni, ci capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce e în faţa noastră. Iar eu văd, în ciuda întunericului care mă înconjoară. Oh, şi încă cum! Văd chiar foarte bine.

Mă cheamă Polifem, „cel care vorbește mult”, după cum spune chiar numele. Sunt fiul zeului mării, Poseidon, și al Thoosei, nimfa curenţilor. Prin naștere sunt un semizeu şi totuși un biet om, un Nimeni care a intrat în istorie ca urmare a faptului că toţi şi-au bătut joc de mine. De aceea, acum, că am atâta timp, voi spune cum au stat cu adevărat lucrurile. Nu sunt un povestitor, nici gânditor şi nici măcar un erou, pentru că am pierdut bătălia cea mai importantă. Dar un lucru am învățat, aşa că vă sfătuiesc şi pe voi – să nu lăsaţi pe nimeni să spună povestea vieţii voastre. Oricum ar fi, voi şi numai voi sunteţi protagoniştii propriei vieţi. Mai bine o voce mai puţin plăcută, dar sinceră, decât una melodioasă, dar falsă – precum cea a lui Ulise, Marele Înșelător.”

”- Oamenii nu ne respectă nici pe noi! a strigat Poseidon. Noi i-am creat, dar nu putem să-i și dominăm.

Am izbucnit în râs și un stol de păsări și-a luat zborul de frică.

– Nu au nici puterea, nici nemurirea zeilor. Cum de nu îi putem ține în frâu?

– Ei au emoțiile, fiule, iar emoțiile îi fac să fie imprevizibili.

– Ce sunt emoțiile?

– Cele pe care, din păcate, le vei încerca și tu, mai devreme sau mai târziu, fiindcă ești pe jumătate muritor.

Am rămas să privesc soarele ascuns dincolo de linia orizontului, gândindu-mă la cuvintele tatălui meu care, odată cu întunericul îmi sunau mai amenințător.

Și aveam dreptate să mă tem.”

”Ulise era o creatură neînsemnată, dar ochii lui întunecați, cufundați parcă în barba cea mare., străluceau cu viclenie.”

Persefona

Persefona, fiica lui Zeus și a Demetrei, era soția lui Hades. Ca un compromis pentru a o mulțumi pe Demetra, Zeus a fost de acord ca ea să stea doar jumătate de an în infern, revenind înapoi pe pământ cealaltă jumătate de an.

Descoperim acum, prin ochii Persefonei, ce înlănțuire de evenimente a condus la acest deznodământ.

”Crescând între nori și pajiști nu știam nimic despre viață.”

”Hades și-a întins mâinile spre mine și m-a îmbrățișat, dar nu cu forța. M-a ridicat spre carul fumegând, în timp ce caii nechezau deasupra acelei prăpastii adânci care nu se mai termina.

– Vino cu mine, a șoptit el. Nu îți voi face niciun rău.

Nu l-am crezut, bineînțeles, și eram îngrozită, dar, în același timp, ceva în mine s-a calmat, dincolo de bătăile inimii. Era ca foamea pe care o ții în frâu pentru o lungă perioadă și apoi, în cele din urmă, îți dai seama că masa este acolo, lângă tine.”

”Soarele strălucea, iar păsările și insectele au animat cerul. Numai eu am rămas acolo unde fusesem mereu – la marginea vieții celorlalți.”

”- Gata, vă spun.

Era Zeus.

– Există o soluție și nu va face rău nimănui. Ba, din contră, vă va face un bine tuturor.

Apoi mi-a luat mâna, mi-a scuturat-o și a continuat:

– Persefona va petrece șase luni în infern și șase luni pe Pământ cu mama ei. Acest lucru va da echilibru naturii, oamenilor și animalelor… și mai ales ție, Demetra, draga mea!”

”Hades venea după mine, o simțeam. Se întorcea să mă ia în carul lui de aur. Vom avea nopțile pentru noi, dar și despărțiri interminabile, este adevărat, însă de fiecare dată totul avea să înceapă iar și iar, ca ciclurile vieții.

Ceea ce descria mama era existența ei, nu a mea.

Căci eu… ei bine, eu aveam toată viața înainte.”

Faeton

Faeton, fiul oceanidei Clymene și al lui Helios, zeul Soarelui, i-a smuls o promisiune tatălui său că îi va îndeplini orice dorință. Pentru că se lădase prietenilor săi că era fiul zeul soarelui iar aceștia nu îl crezuseră, pentru a le dovedi acestora că nu mințea Faeton i-a cerut tatălui său să îi împrumte caleașca lui (Soarele) pentru o zi. Neavând deloc experiență, Faeton a pierdut controlul cailor, mai întâi ridicându-se prea sus și răcind pământul, apoi coborând prea jos, arzând vegetația și provocând secetă, transformând o mare parte din Africa în deșert. Dorind să împiedice și alte dezastre mai mari, Zeus l-a trăsnit, aruncându-l mort în apele râului Eridan.

Aflâm acum povestea prin ochii copilului care a crescut batjocorit ce ceilalți copii, fără să-și cunoască tatăl, însă tânjind mereu după dragostea lui. Întâlnirea cu acesta l-a aruncat într-o stare de exaltare, luând o decizie pripită, cu consecințe extrem de dramatice.

”- Este carul lui Helios, zeul Soarelui, am spus mândru. Carul tatălui meu.

Epafos s-a făcut tot roșu. Gâtul și fața i s-au înroșit de furie. Acesta era răspunsul care îl făcea să-și iasă din fire.

– De câte ori ți-am spus că nu ești fiul Soarelui? Nu ești copilul nimănui!Ești doar un copil din flori, asta ești. Mama ta, Clymene, te-a mințit. Tatăl tău e vreo moluscă ori cine știe ce altă creatură monstruoasă care își face veacul pe fundul mării, la fel ca ea.

Ceilalți au râs batjocoritor.”

”Eu iubeam Soarele. Eram fiul lui.”

”- Tată, tată, îl imploram eu, sunt eu, Faeton, fiul tău! Nu uita de mine. Ia-mă cu tine!

Dar Helios nu mă auzea. L-am văzut traversând bolta albastră cu părul lui lung și strălucitor, conducându-și carul, mândru și hotărât. Era extraordinar de chipeș și sigur pe el. Eroul meu.”

”Lacrimi de fericire îmi curgeau pe obraji și se uscau imediat, atât de mare era căldura de care eram înconjurat, dar era momentul adevărului, cel pe care îl așteptasem toată viața și voiam să mă bucur de el.”

”Inima tremura în mine. Dar am simțit cum mă fixa privirea tatălui și nu am vrut să par laș.”

”Zeus nu avea nicio îndoială. Sacrifica unul ca să-i salveze pe ceilalți. A aruncat fulgerul… iar fulgerul a lovit carul în plin. O lumină orbitoare m-a eliberat de acea nimicnicie care îmi marcase toată viața. Un fiu de nimic, nepot, prieten care provoacă doar dezamăgiri și jale, mai mult decât oricine altcineva.”

Cartea ne oferă o lectură tristă, dar totodată fascinantă. La finalul ei, nu poți să nu te întrebi: care au fost, de fapt, adevărații monștri?

Cartea Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice de Sabina Colloredo poate fi comandată pe edituraparalela45.ro, elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Paralela 45

Recenzii și prezentări cărți inspirate din mitologie

 

12 Comments

Spune-ți părerea!