Gândurile trândave ale unui pierde-vară

Jerome K. Jerome

Editura Litera

Colecția: Carte pentru toți

Traducere: Carmen Pațac

Nr. pagini: 416

An apariție: 2016

Jerome duce mai departe tradiția umorului anglo-saxon, pornind de la Chaucer și continuând cu Swift, Dickens, Mark Twain.

Oricât de îngroșat sau oricât de fin, umorul lui Jerome nu are nici o doză de răutate în el – este un umor benign, având ca principal scop acela de a descreți frunțile… (Dan Duțescu)

Gândurile trândave ale unui pierde-vară de Jerome K. Jerome (carte oferită pentru recenzie de Libris) cuprinde, de fapt, trei opere ale autorului:

1. Jurnalul unui pelerinaj – Diary of a Pilgrimage – 1891

2. Gândurile trândave ale unui pierde-vară – Idle Thoughts of an Idle Fellow – 1886

3. Alte gândurile trândave ale unui pierde-vară – Second Thoughts Of An Idle Fellow – 1898

Gândurile trândave ale unui pierde-vară este a patra carte a autorului pe care o citesc, după Trei într-o barcă, Trei pe două biciclete și Eu și ai mei, acesta reușind să mă binedispună de fiecare dată. Cu un umor picant, Jerome K. Jerome reușește să îngroașe liniile exact atât cât trebuie pentru a stârni hazul din situații aparent banale, constituind totodată și o satiră socială. Este remarcabil câte aspecte ale acelei vremi, scoase în evidență de lupa ironică a lui Jerome K. Jerome, sunt extrem de actuale.

Intriga primei părți a cărții – Jurnalul unui pelerinaj – pornește de la invitația amicului autorului, domnul B., de a merge împreună la un spectacol în Oberammergau. Deși nu foarte entuziasmat de idee, Jerome a acceptat doar pentru a scăpa de sâcâiala provocată de vizita anunțată a unei mătuși, de care nu a reușit să scape în totalitate, mătușa sosind cu o zi mai devreme. 😀

”Mătușa Emma a sosit după-amiaza. Mi-a mărturisit cât de bucuroasă era că m-a prins. Ceva parc-o îndemna să-și schimbe planul și să vină vineri în loc de sâmbătă. Providența a fost, își zicea ea.
Tare aș vrea ca providența asta să-și vadă de treburile ei și să nu-și bage nasul într-ale mele, că tot nu pricepe o iotă din ele.
Mătușa Emma mă anunță c-o să stea până mă-ntorc, fiindcă vrea să mă mai vadă înainte de plecarea ei. I-am spus că s-ar putea să mă-ntorc abia peste o lună. Îmi răspunse că n-are nicio importanță. Timp e berechet. O să mă aștepte liniștită.
Ai mei mă implorară să mă întorc cât pot mai repede.”

Călătoria nu a fost deloc lipsită de peripeții, autorul nescăpând prilejul de a ironiza, în repetate rânduri, obiceiurile nemților, extrem de diferite de cele ale englezilor, lucru pe care autorul l-a mai scos, de altfel, în evidență în Trei pe două biciclete. M-am distrat citind despre imposibilitatea lui Jerome de a se odihni în paturile nemțești, nepricepând sub niciun chip care era salteaua, plapuma sau perna și cum ar trebui să se vâre în patul sub formă de ladă, remarcând că acesta era probabil anume conceput pentru contorsioniști. B., care mai fusese în Germania, nu avusese însă nicio problemă în a se adapta, dormind tun după ce se încovrigase într-o poziție nefirească.

Vă las să descoperiți singuri toate aventurile de care au avut parte cei doi prieteni de-a lungul drumului lor până la destinație, unde Jerome a ajuns frânt de oboseală, rugând-o insistent pe gazdă să îl scoale dimineața, pentru a se asigura că nu pierde spectacolul, folosind tehnici speciale, întrucât hărmălaia, cutremurele, tunurile sau exploziile nu ar fi avut nicio șansă. 🙂

”- Uite ce e, i-o tăiai eu, pentru mâine n-ajunge asta, știi bine. Nu cumva să-ți închipui c-o să mă trezească o simplă hărmălaie sub geam, niște întreceri între fanfare, cutremure, explozii și alte asemenea bagatele. Nu merge-așa. Cineva trebuie să vină la mine în cameră, să mă tragă jos din pat și s-aibă grijă să nu mă culc la loc pe podea. Așa trebuie să mă scoale mâine dimineață. Să lăsăm prostiile cu sate care forfotesc, tunuri și fanfare nemțești. Știu la ce-o să ducă toate astea: o să ajung înapoi în Anglia, fără să văd spectacolul. Vreau să fiu trezit mâine dimineață, nu gâdilit la urechi ca s-adorm.”

Ca și în celelalte cărți ale sale, și de această dată Jerome nu a scăpat prilejul de a se autoironiza, subliniind ideea că, pentru a reuși în viață, este bine să nu te iei prea mult în serios. De altfel, și în prezent poți obține rezultate mult mai bune dacă reușești să te relaxezi decât dacă lucrezi stresat.

„Îi explic lui B. cât de greu îmi vine să scriu despre asta în jurnal. Îi spun cu toată sinceritatea că nu știu ce să scriu.
O vreme fumează în tăcere, apoi lasă pipa și mă-ntreabă:
– Crezi că are vreo importantă ce scrii?
Gândul ăsta mi-aduce multă ușurare. Îmi ridică piatra de pe inima, nesuferitul sentiment al responsabilității care mă apasă.
La urmă urmei ce importanță are ce spun? Ce importanță are ce spune oricine despre orice subiect de pe lumea asta? Din fericire pentru noi toți, nimeni nu prea ia aminte. Această reflecție trebuie să fie de mare ajutor redactorilor și criticilor. Un om conștiincios, absolut convins că vorbele lui au greutate și influență, s-ar teme până să și vorbească. Numai cel care știe că nimeni n-o să dea nici două parale pe ceea ce spune el poate fi elocvent, vehement și ferm. Nimănui n-o să-i pese nici cât negru sub unghie ce-o să spun eu despre misterele de la Oberammergau. Așa c-am să spun ce vreau…”

De remarcat și fapul că ironiile lui Jerome nu s-au limitat doar la obiceiurile neobișnuite ale nemților, autorul taxând în același mod ironic și snobismul englezesc, dus până la extrem de anumiți conaționali ai săi.

„Trebuie să mărturisesc că anglofonii pe care-i întâlnești pe bătrânul continent sunt, luați în grup, cea mai dezagreabilă adunătură. Rar se-ntâmplă s-auzi în Europa vorbindu-se englezește, fără să auzi și bombăneli sau râsete batjocoritoare.
Femeile sunt cele mai nesuferite. Fără îndoială, străinii văd specimenele cele mai prăpădite pe care le-avem de arătat noi, anglo-saxonii. Englezoaică sau americancă obișnuită (ca turistă) e grosolană și băgăcioasa, iar, pe de altă parte, e ridicol de neajutorată și stângace. E grozav de egoistă și teribil de indiferentă față de alții; se plânge întruna și, în sine, e deprimant de neinteresantă. De la Oberammergau am mers în omnibuz cu trei exemplare model din această specie. Erau însoțite de obișnuitul bărbat căruia-i plângeai de milă și care nu mai avea vlagă-n el să scoată o vorbă. Tot timpul au bodoganit fiindcă trebuiau să meargă cu omnibuzul. Parcă niciodată în viață nu fuseseră insultate mai grav. Țineau cu tot dinadinsul să afle toată lumea în jur că ele plătiseră pentru clasa întâi, iar acasă aveau trăsura lor. Mai erau revoltate fiindcă gazdele la care stătuseră au vrut să le strângă mâna la plecare. Doar n-au venit la Oberammergau că să se bată pe burtă cu țăranii germani, ziceau ele.
Pe lume sunt multe femei neindoios mai bune decât îngerii, în toate privințele. Sunt blânde și binevoitoare, generoase și amabile, altruiste și bune, în ciuda ispitelor și încercărilor de care au parte și la care îngerii înșiși nu sunt supuși. Dar pe lume sunt și multe femei care, sub hainele și nu rareori sub titlul de lady, ascund sufletul unei snoabe fără educație. Stând cam prost la capitolul demnitate înnăscută, se gândesc s-o înlocuiască cu aroganță. Fanfaronada zgomotoasă o iau drept stăpânire de sine, iar mojicia îngâmfată drept semn de superioritate. Se complac într-o prostie somnolentă, sub impresia că-n felul asta ajung la „calmul” aristocratic. Au învățat „atitudinea” din London Journal, cochetăria de la chelnărițele de bar (vreau să spun, clasa cea mai de jos a chelnărițelor), spiritul din farsele în trei acte și manierele din camera servitorilor. Lingușeala șocantă față de cei din clasa de sus și insolența vulgară față de cei pe care-i consideră mai prejos decât ele — iată prin ce mijloace gândesc să-și mențină și să-și îmbunătățească poziția în societate (oricare-ar fi poziția această). Iar indiferența brutală față de drepturile și sentimentele tuturor celorlalți oameni este, după părerea lor, pecetea nobleții din născare. „

În a doua și a treia parte a cărții – Gândurile trândave ale unui pierde-vară și Alte gândurile trândave ale unui pierde-vară m-am delectat citind constatările autorului despre diverse subiecte. Cartea nu este ușor de citit – sunt porțiuni mari din carte fără niciun dialog -, ci trebuie savurată pagină cu pagină.

Mi-a plăcut mult modul de abordare al autorului referitor la trândăvie. Numai un om care în viața de zi cu zi este extrem de ocupat poate să o aprecieze la justa ei valoare.

”E imposibil să te bucuri pe deplin de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nicio scofală să nu faci nimic când n-ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupație, și încă una foarte istovitoare. Trândăvia, că și sărutarea, pentru a fi dulce trebuie furată.”

Pentru a-și sublinia ideea, autorul a rememorat o experiență personală în care, fiind slăbit, fusese trimis o lună la băi pentru a se însănătoși. Acea lună, în care nu a avut nimic de făcut, i s-a părut un adevărat supliciu, în ciuda impresiei că într-o lună de trândăvie te-ai simți ca în paradis.

”Bineînțeles că n-am gustat acea lună de trândăvie. Îmi place să trândăvesc când n-ar trebui, nu când acesta este singurul lucru pe care-l am de făcut.”

Sunt multe paragrafe cu idei deosebit de interesante în carte, dar vă las plăcerea să le descoperiți singuri. V-o recomand cu drag!

Citate:

”Părerile omului se mai și schimbă odată cu vârsta.”

”Viața trebuie s-o trăiești, nu s-o lași să treacă, s-o înfrunți, nu s-o rânduiești. Viața nu-i șah, să se termine cu victoria celui mai bun; e un joc de cărți în care trebuie să profiți la maximum de îndemânare.”