In Tempora de Andreea Blandu, Editura Librex Publishing – recenzie

In Tempora este romanul impresionant al unui drum deja parcurs, deja trăit și înțeles abia prin intermediul introspecțiilor. Lupta sfâșietoare împotriva timpului este surprinsă complex în toate aspectele devenirii personajelor.

Nostalgia copilăriei pierdute, farmecul adolescenței, revelațiile cu privire la propria identitate și resemnările în legătură cu destinul său… sunt analizate cu luciditate de către personajul principal, care își reîntâlnește prima iubire într-o lume dominată de trecerea ireversibilă a timpului.

“Pe mine nu mă va doborî niciodată un uragan, dar o adiere m-ar putea distruge oricând. Întotdeauna iluziile mărunte, aproape inexistente, acele amintiri aproape uitate, ascunse atât de bine în adâncul sufletului… întotdeauna acele bucăți minuscule din mine au avut asupra mea un efect mai puternic decât orice rațiune.

Am învățat că timpul e indiferent în fața așteptării. Nu-i pasă dacă plecările sunt triste sau dacă revenirile sunt fericite. Nu-i pasă nici de începutul și nici de sfârșitul iubirii.

Timpul e înșelător. Ajungi să crezi că e simplu să crești. Crezi că poți fi puternic. Aproape că te simți vindecat. Aproape că poți să te plimbi printre ruinele sufletului, fără să te mai doară. Apoi, deodată, un simplu detaliu îți aduce totul înapoi, ca o tornadă nimicitoare, care te învață că amintirea momentelor care au trecut și care au contat e invincibilă.

Timpul care cândva te obliga să pleci, ajunge să te oblige să te întorci și să descoperi că ai rămas la fel de vulnerabil.”

Un sinopsis interesant, o combinație intensă de psihologie și filozofie transpare dintre rânduri. Chiar sunt curioasă cum va fi această carte.

De autoarea Andreea Blându am mai citit și „Sclipind la ultimul vagon”, o carte sensibilă și plină de emoție, care în ciuda finalului, mi-a plăcut.

Unica speranță în ce privește „In Tempora” este aceea că îmi doresc un final fericit. Dacă voi avea sau nu parte de el, rămâne de văzut…

„Because maybe, in a way, we didn’t leave it behind nearly as much as we might once have thought.

Because somewhere underneath, a part of us stayed like that: fearful of the world around us, and no matter how much we despised ourselves for it – unable quite to let each other go.” – Kazuo Ishiguro

Acțiunea romanului debutează cu un bătrân de 75 de ani care și-a încheiat socotelile cu viața…

„Judecătorul Dumitru Voinea, în cei șaptezeci și cinci de ani de viață, nu trădase niciodată nici măcar o fărâmă din ceea ce se petrecea în adâncul inimii sale. În anul dinaintea morții, făcuse eforturi să-și păstreze vitalitatea și luptase pentru a ascunde boala descoperită prea târziu, de aceea vestea tragediei a venit ca un șoc chiar și pentru cei apropiați.”

Dar, lumea percepe în mod diferit acest deces… unii cu părere de rău, alții indiferenți, sau chiar ușor ironici.

Scrisoarea defunctului lămurește oarecum situația:

„Mi-am trăit viața așa cum am considerat că este bine pentru mine și pentru oamenii din jurul meu. Am luptat pentru toate scopurile în care am crezut și nu regret nimic din ceea ce am făcut, pentru că am obținut întotdeauna tot ce mi-am dorit.”

Poate că pare puțin încrezut , dar citind scrisoarea mai departe, realizăm că nu era dispus să își aștepte liniștit sfârșitul, ducând o luptă pierdută din start cu cancerul.

„Pot lupta împotriva oricui, împotriva a orice, cu condiția ca această luptă să depindă de puterile mele, dar îmi este imposibil și refuz să lupt împotriva inevitabilului. Există bătălii dinainte pierdute. Nu vreau să încep o luptă al cărei rezultat îl cunosc deja. Nu vreau să mor înjosit de chinurile neputinței. Prefer să mă desprind de tot ce am, acum, cât timp eu mă știu puternic, cât încă pot să mă mai simt învingător în fața vieții sau a morții.”

O carte din care poți trage multe concluzii, multe sfaturi aplicabile în viața de zi cu zi.

O carte a aducerilor aminte, o experiență din care, fiecare dintre noi, putem alege să nu facem anumite greșeli, să evităm anumite situații, să încercăm să vedem mai în profunzime, să luăm în calcul toate variantele și să punem în balanță riscurile.

Maia și Victor, doi tineri căsătoriți de cinci ani, revin în țară după o absență îndelungată. Sentimentele pe care le încearcă Maia odată cu această întoarcere sunt ca un labirint învăluit în ceață… încurcate.

Pe alt plan, facem cunoștință cu Sergiu, fiul celui decedat, care se luptă cu amintirea unui tată dur, care nu-i tolera abaterile de la regulile impuse de el…

„Ești un laș, Sergiu. Un laș. Ești cea mai mare dezamăgire din viața mea. Singurul meu eșec. Ești un neisprăvit! Nu știi să faci nimic bine. Mi-e rușine. Mi-e rușine cu tine!”

În continuare, Andreea Blându dă dovadă de sensibilitate și o cunoaștere profundă a omului, ceea ce îi permite să ne prezinte cu atâta finețe emoțiile personajelor sale. Simplitatea limbajului și sensibilitatea, acestea constituie punctul forte al cărții, conving cititorul de talentul autoarei. Aflată la început de drum, autoarea demonstrează o capacitate de înțelegere aparte a tipologiilor umane, a multitudinii emoțiilor și reacțiilor acestora, a psihicului uman.

„Maia înseamnă vis, iluzie… Poate că și din cauza lui am visat prea mult. Am avut de multe ori senzația că aparțin unei lumi în care realitatea se împletește într-un mod subtil și trecător cu iluziile ca într-un scenariu aberant.”

Atât Sergiu cât și Maia, trăiesc pierderea și despărțirea, simt că au pierdut o parte importantă din ei:

„Când îți este dor, când simți acel dor nebunesc, sfâșietor pentru o persoană pe care ai pierdut-o, fără să ai șansa de a o opri, încerci din răsputeri să-ți amintești când ai văzut-o ultima dată.”

Oricine a pierdut la viața lui o persoană apropiată știe ce înseamnă suferința, lipsa, regretul…

Un roman ce ne vorbește despre curgerea ireversibilă a timpului, despre fatalitate, despre destin, despre adeverirea vorbei: de ce ți-e dat, nu scapi!

Se pare că, Sergiu și Maia au un trecut împreună, un trecut pe care- oricât au încercat să-l uite, nu au reușit. Destinul le-a arătat că indiferent cât de departe fugi, sau pentru cât timp, viața are grijă să te aducă înapoi pentru a pune punct unei situații rămase neîncheiate.

Nu este o carte care se citește cu ușurință. Din contră, te solicită emoțional. Dacă încerci să o aprofundezi puțin, să-i descoperi tainele, rămâi surprins de ceea ce descoperi. Nu atât despre cei doi, cât despre tine. Da, da, cititorule! Despre tine, despre tot ce simți atunci când ai dat până și ultima pagină. Despre faptul că ai reușit să te cunoști mai bine! Să te înțelegi mai profund!

„Știa să iubească! M-a iubit până la epuizare, cu o forță care îi polarizase toate gândurile, toate simțurile și toate privirile, în jurul meu. Mai presus de orice, Maia a rămas în mintea mea ca fiind singurul om care a știut să mă iubească. A știut cum.”

Se pare că regretele sunt o formă de cunoaștere și apreciere, chiar dacă tardivă, a ceea ce ai avut și nu ai prețuit suficient.

„Inocența, naivitatea copilăriei, acele momente în care privim în jur, fără să înțelegem nimic, oferă daruri de a căror valoare devenim conștienți, abia în momentul în care le pierdem.”

Maia s-a născut pe 4 Martie 1977, ziua marelui cutremur ce a zguduit Bucureștiul și care a luat un tribut în vieți omenești mult prea mare, printre care și pe părinții ei.

O fată care nu a cunoscut, nici măcar pentru o secundă, atingerea unei mame, blândețea și iubirea de care fiecare copil are nevoie. Crescută în orfelinat, se învață de mică cu duritatea vieții, tot timpul are un loc înghețat în sufletul ei. Ne sunt descriși primii șapte ani de viață ai tinerei în acel orfelinat, cu toate lipsurile, abuzurile și frica pe care a simțit-o. Asta, până când, bunicul ei a venit după ea.

Toate amintirile Maiei ne sunt redate cu emoție, cu claritate și simplitate, tocmai de aceea nu ști când te-ai trezit la finalul cărții. Și nu doar amintirile fetei. Sergiu ne lasă, prin intermediul gândurilor lui, să descoperim ce a însemnat Maia în viața lui…

„Mă atrăgea altceva spre ea. Un sentiment dureros, aș spune. O senzație de mister. Dorința de a descoperi ceva ce îmi lipsea, fără să știu ce îmi lipsește.”

Sergiu rămâne orfan de mamă la șaisprezece ani, crescut de un tată dur, care nu îi arăta nici cel mai mic strop de afecțiune.

Amândoi orfani, amândoi loviți de destin, dar calea lor în viață a lăsat urme adânci în formarea caracterelor lor. Două suflete nevinovate care au luat decizii diferite la momente diferite ale vieții lor:

„Mult mai târziu am înțeles cât de incomplet fusesem înainte de ea. Dacă nu aș fi cunoscut-o în acea cafenea, cu siguranță, ne-am fi întâlnit într-un alt loc, într-un alt timp. Sunt convins că undeva în această viață, eu trebuia să o întâlnesc pe Maia și să o cunosc, reușind în același timp să mă cunosc pe mine însumi prin ea.”

O introspecție asupra vieții, asupra trecutului ce influențează viitorul, asupra modului în care anumite persoane ne marchează sau ne schimbă existența.

„… nu putem lupta împotriva timpului, dar putem face pace cu el, îi putem întinde mâna, îl putem îmbrățișa… și ne putem bucura de amintirile pe care le lasă în noi, prin trecerea lui ireversibilă.”

Cartea In Tempora de Andreea Blandu poate fi comandată de pe site-ul Librex Publishing. 

Recenzii și prezentări cărți autori români