Delicatese Literare
Recenzii

Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic de Rusty Adriana Holtei, Editura StudIS – recenzie

22 octombrie 2020 /12 Comments

Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic

Rusty Adriana Holtei

Editura StudIS

Colecția vâj-vâj

Nr. de pagini: 184

An apariție: 2020

Trăim într-o lume a aparențelor, nu mai este un secret pentru nimeni. Când vedem oameni imobilizați în cărucior, acesta devine un obstacol între noi, ca un element cu care nu știm ce să facem: să se agațe de ochiul nostru sau să ne ferim privirea, din teama de a nu părea inoportuni și a nu răni cu privirile noastre? Uităm însă să vedem omul din cărucior, să ne gândim la povestea lui… Oare ce l-a adus în această situație?
În această carte, Rusty Adriana Holtei face exact acest lucru necesar, ne dezvăluie omul din cărucior și ceea ce are de spus. Jurnalele, memoriile de tot felul au atras mereu cititorii prin autenticitatea lor, prin oportunitatea de a descoperi o fărâmă de umanitate din viața unei persoane reale, în carne și oase. Chiar dacă acum sunt populare mai ales confesiunile unor vedete, ale unor oameni cunoscuți, această carte este o dovadă în plus că trebuie să ne îndreptăm privirea și asupra oamenilor simpli, confruntați cu realități dure, dar care dau dovadă de acele calități necesare pentru a-i determina să nu cedeze, să meargă tot înainte, în ciuda a tot și a toate.
Un astfel de om este Adi Holtei, care s-a văzut încă din copilărie pusă în fața unui diagnostic teribil: distrofie musculară, o deteriorare progresivă a mușchilor corpului, care ajung să fie înlocuiți de țesut conjunctiv sau adipos, ducând la un moment dat către invaliditate. Adi însă a luat viața în piept cu curaj, în ciuda momentelor inerente de cădere, fiindcă este clar că un astfel de diagnostic poate dărâma chiar și pe cei puternici. Cu energia și entuziasmul copilăriei, Adriana a reușit să meargă mai departe, în ciuda obstacolelor și a mentalităților învechite de la țară, unde s-a născut și unde trăiește și azi. A beneficiat însă de suportul familiei, mama, tata, bunica (zisă „baba”, un personaj foarte pitoresc), frate, soră, toți evocați cu multă duioșie. Punctul de cotitură în viața sa a fost însă momentul întâlnirii celui care avea să-i fie soț – Nicu Holtei, suferind de aceeași afecțiune. Cei doi s-au cunoscut la tratament, la Vâlcele, județul Covasna și s-au îndrăgostit profund și iremediabil unul de celălalt. Atât de tare încât, în 2007, au hotărât să facă acest mare pas: să locuiască împreună și să se căsătorească. Ceea ce e dificil pentru mulți tineri în putere, să se așeze la casa lor, era cu atât mai greu pentru cei doi oameni suferind de distrofie, acești „îngeri fără aripi”, însă Adi, dând dovadă de mult curaj și inițiativă l-a însoțit pe Nicu la casa lui din Prahova, ea fiind de loc din Oltenia.
Înainte de a citi cartea, mi s-a spus că nu este un roman de dragoste. Nu, nu este un roman de dragoste, este o poveste de viață adevărată, dar totodată una dintre cele mai romantice cărți pe care am citit-o. Iubirea enormă care îi leagă pe cei doi Holtei pur și simplu emană din paginile cărții, sentimentul care i-a făcut să meargă mai departe, înhămați la această căruță numită viață, ca să o citez pe autoare.
Trăiri, momente din copilărie sau recente, toate sunt punctate cu maturitate combinată cu un spirit jucăuș – Adi Holtei nu este o victimă, este o luptătoare, asemeni lui Nicu și a multor altora aflați în situația lor. Cuvântul „handicapat” nu ar trebui niciodată să fie o jignire – în fond, jignire pentru ce? Că oameni ca noi toți au ajuns, din diferite motive, să aibă nevoi speciale și să depindă de ajutorul celor din jur?
Cu onestitate și simplitate, Rusty Adriana Holtei descrie viața de distrofic, de la momentele văzute de ea drept cele mai jenante și până la cele care arată modul în care acești oameni cred că viața merită trăită, cu zilele mai bune și cele mai proaste, cu mult umor și haz de necaz, trecând peste temeri și limitări, ceea ce poate fi un exemplu pentru oricine. Trăiri creionate cu mult farmec – prieteni plecați dintre noi, pozne din copilărie, zâmbete și lacrimi, impregnate de multă forță morală.
Pe lângă evocările privind familia și cele alături de dragul ei Nicu, există în carte o serie de relatări de-a dreptul spumoase, care se referă la tot soiul de situații absurde, mai ales în legătură cu birocrația, cu mentalitățile greșite și cu tot felul de întâmplări cu care se poate confrunta un om cu nevoi speciale, dar la care ne putem raporta cu toții. Handicapul nu a împiedicat-o pe Adi să aibă o deschidere a minții remarcabilă, modul de gândi sănătos, normal. Deși a renunțat la studii, nu a renunțat la dorința de a evolua.
M-a impresionat hotărârea soților Holtei de a locui singuri, chiar dacă știau că timpul le stă împotrivă și la un moment dat vor trebui să se mute împreună cu familia, ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă, din cauza deteriorării accentuate a formei fizice. Autoarea nu își uită prietenii distrofici rămăși singuri, fără ajutor de nicăieri.
Scrisă cu pasiune vibrantă, umor și inteligență, această carte ne apropie de cei din jur, ne deschide ochii. Este o carte pe care o recomand călduros tuturor – distrofici sau nu, persoane cu nevoi speciale, rude și prieteni ale acestora, dar și publicului larg. În mai puțin de 200 de pagini, Rusty Adriana Holtei sparge bariere, dărâmă prejudecăți, pentru ca la sfârșitul lecturii să spui doar atât: respect!
”- Am venit la buletin.
– Să-l faceți sau să-l luați?
– Să-l fac, zic eu și mă pomenesc că mă uit după mâna întinsă care îmi arată codălăul cu peste 80 de persoane.
– Să mă duc acolo?
– Mda, zice el.
– Păi, și dacă o iau pe rampa aia, nu tot acolo ajung?
– Nu, că aia e pentru infractori.
Mă uit lung la el, apoi la rampă și zic:
– Domne, eu vorbesc de rampă, aia nu e făcută să intre handicapații ca mine pe ea?
– E pentru infractori, dacă vreți la buletine mergeți acolo.
Mă las păgubașă, cum naiba se face că nici rampa nu mai este ce era, auzi, e pentru infractori!
[…]
– Dumneavoastră trebuie să intrați pe partea cealaltă!
– Adică pe la infractori, zic eu, să-i dau peste nas.
– Pe rampă.
– Nu mergem nicăieri, deja suntem la ușă, m-au urcat niște nenea aici, ce rost are să mai tragem un ocol doar pentru a ajunge tot la ușa asta?
– Trebuie să mergeți cu mine, vă ajut eu să coborâți.
– Stai așa, nenea, că nu poți doar matale, mai caută pe cineva.
Și nici nu am terminat bine și iar hopa pe sus cu aterizare fără scheme pe pământ. Și, uite așa, mergem în urma gardianului pentru a escalada rampa infracționalității, a descoperi misterele ascunse de pe holul din dos al poliției din Mizil, păi de, dacă nu eu, atunci cine, dacă nu acum, atunci când? Și dă-i pe rampă în sus, treci un prag, ia-o pe aici, veniți după mine… acolo, prima ușă pe stânga.
– Bun, acuș’ e acuș’, zic.
Stau și mă minunez ca la muzeu de ce văd. În fața mea stă o ușă amărâtă, mică, îngustă, că de-i dădea cineva un cur se făcea scobitori. Mă uit la Luminița și zic:
– Ce facem acum?
În jurul meu, ca la moară – unu intra, altul ieșea, alții se holbau de parcă eram primul handicapat crepuscular căzut în fața ușii lor.”
„Oftezi, suspini și încerci să spui o vorbă bună, e doar un telefon de la un om care are distrofie și care la un moment dat a trebuit să renunțe la 30 de ani de stat lângă omul drag, om care și el era distrofic, și nimeni nu a vrut să-i ia pe amândoi și să aibă grijă de ei. Ar fi plătit un om să aibă grija lor, dar pe cine? Îl strâng pe Nicu de mână cu toată forța pe care o mai am și zic:
– Oare tot așa vom ajunge și noi? Chiar să nu găsim om să îl angajăm?
Să trăiești 30 de ani într-o familie, iar când neputința omului care îi ajută s-a adunat cu neputința lor, ei nu au mai putut sta împreună. Și-au rupt inima din piept, au aruncat-o, să nu mai simtă nimic și unul a ajuns la un frate în Mureș, iar altul în sud. Să pleci, să încerci să păstrezi ultima imagine cu chipul celuilalt, să știi că e ultima dată pentru tot, iar de acolo… tăcere, moarte, lacrimi, uitare și distrofie. Undeva, la etajul trei, plânge un om trist cu suflet pustiit, vinovat că nu poate, că este distrofic. Dar ce altceva are de făcut? Nimic, plânge, în ciuda faptului că nici lacrimile nu și le poate șterge. Dar, cine să-l vadă? Cine?”
„Iubirea ne-a învățat că atâta timp cât în viața mea Nicu este pe primul loc, iar eu în viața lui tot pe primul loc, fără îndoială, amândoi vom fi importanți, câștigători și ne vom duce cupa relației noastre amândoi, că vorba aia: «noi doi Holtei împreună facem cât un om sănătos!»”

Pentru comenzi contactați autorul – Rusty Adriana Holtei

Recenzii și prezentări cărți autori români

S-ar putea să-ți placă...

Regele spinilor de Mark Lawrence, Seria Imperiul fărâmițat partea a II-a, Editura Nemira – recenzie

16 mai 2019

Povești de vară de Mieko Kawakami, Editura Litera – recenzie

8 iunie 2021

Dragoste și mândrie de Lisa Kleypas, Editura Miron – recenzie

17 mai 2016

12 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *