Inimi trădătoare de Susan Kay Law, Editura Elis – recenzie

Inimi trădătoare

(Traitorous Hearts – 1994)

Susan Kay Law

Editura Elis

Colecția LOVE’S MAGIC

380 pagini

Personaje călăuzite de pasiuni mistuitoare, confruntări de mentalități între generații, totul pigmentat cu un erotism clocotitor, care se revarsă peste barierele dușmăniei dintre două popoare abia descleștate dintr-un război sângeros, iată ce oferă această carte cititorului care dorește să evadeze din prozaicul cotidian și să se refugieze într-un cadru romantic de la sfârșitul veacului al optsprezecelea.

Pe acest fundal are o tulburătoare idilă între doi tineri sortiți a fi dușmani; uitând de legile războiului, de intrigi, sânge și trădări, frumoasa Elizabeth și pătimașul John încheie cel mai vechi și mai durabil armistițiu din lume.

Susan Kay Law este o autoare extrem de talentată și apreciată, care, de altfel, a câștigat și prestigiosul premiu RITA în anul 2005 pentru romanul  A Wanted Man.

Inimi trădătoare de Susan Kay Law este o carte foarte frumoasă și emoționantă, care te cucerește prin  intriga deosebit de interesantă, personaje memorabile și  o poveste magică de dragoste, de o muzicalitate aparte, cu un cuplu fascinant, care sfidează toate convențiile, făcându-te să crezi  în suflete pereche și finaluri fericite, în ciuda tuturor dificultăților.

Autoarea împletește cu mult talent ficțiunea cu datele istorice reale, redând cu acuratețe o perioadă istorică extrem de zbuciumată din istoria Statelor Unite ale Americii, înainte și în timpul Războiului de Independență.

Acțiunea cărții începe în anul 1774. Tensiunile dintre americani și armata britanică atinseseră cote maxime, prevestind războiul ce avea să izbucnească în curând.

Autoarea reușește să ne stârnească interesul încă de la primele pagini, când facem cunoștință cu o familie patriotică americană foarte pitorească. Tatăl, Cadwallader Jones, își botezase cei nouă copii ai săi în ordine alfabetică. Cu excepția celui de-al doilea fiu, Brendan, care semănase cu mama lui atât ca fizic cât și ca fire, toți ceilalți opt copii îi semănaseră leit tatălui – blonzi, înalți, masivi și extrem de puternici și încăpățânați. Elizabeth (Bennie) era singura fată dintre copii. Ca fizic, era mai înalta și mai puternică decât orice femeie, având umeri largi și drepți, șolduri generos rotunjite și un piept pe măsură, impresionant.  În plus, depășea cu un cap la înălțime pe majoritatea bărbaților. Elizabeth se resemnase de mult timp că nici un bărbat nu o va dori de soție și, de altfel, nici nu se simțise atrasă vreodată de nici unul.

Cadwallader Jones deținea o cârciumă, Țiparul dansator  – o tavernă prietenoasă, zgomotoasă și plină de spirit colonial, motiv pentru care nu era frecventată de englezi.

Totuși, această regulă nescrisă a fost încălcată la un moment dat, când un mic grup de soldați englezi a intrat pe ușă. Ostilitatea a început să plutească în aer, iar Cad a refuzat să îi servească. Nedorind să se dea bătut, Francis Livingston, comandantul companiei ușoare din Regimentul 17 Infanterie, i-a propus un târg. Știind că oricine reușea să îi învingă pe fiii lui primea de băut gratis (nu că ar fi reușit cineva până acum această performanță), Francis Livingston a venit cu inițiativa ca unul din oamenii lui, locotenentul Jon Leighton, să se ia la întrecere cu copiii lui Cad și, pentru fiecare pe care îl va învinge, să primească câte o halbă de bere.

Convins că Jon nu va reuși să-l învingă pe niciunul dintre ei , dorind să scape cât mai repede de enervanții soldați britanici, Cad acceptă.

Curând însă se va lămuri că s-a pripit. Locotenentul Jon Leighton avea umerii masivi și puternici, ce arătau de parcă ar fi putut susține greutatea lumii întregi ca pe o bagatelă. Trăsăturile lui erau un amestec nepământean de simetrie perfectă și forță excepțională. Era cel mai frumos bărbat din lume. Din păcate însă era complet idiot, întrucât un accident de călărie, la care fusese lovit la cap, îi răpise mințile.

Cu multă ușurință, rând pe rând, Jon îi învinge pe toți fiii lui Cad, mai puțin pe Brendan, care refuzase de la bun inceput să ia parte la acel joc. Dorind să beneficieze de cât mai multe halbe de bere, Francis insistă să vină și al nouălea copil, iar Bennie acceptă provocarea.

Ajungând lângă Jon, Bennie este uluită cât de înalt era acesta, ea părând chiar mică pe lângă el. Atitudinea lui prietenească și copilăroasă o înduioșează, simțind brusc nevoia sa îl protejeze de ironiile celor din jur.

În plus, când mâna lui mare și caldă îi apucă cu blândețe mâna,  Bennie simte pentru prima dată atracția față de un bărbat.  Deși Jon nu o lasă sa îl învingă, continuă sa îi țină mâna cu blândețe, aproape tandru, de parcă și-ar fi controlat cu grijă copleșitoarea sa forță, ca și cum mâna ei ar fi fost fragilă și prețioasă. Spre regretul lui Bennie, cei din jur îi despart după ceva timp, iar Cad trebuie sa onoreze târgul si să le dea de băut.

În perioada următoare, drumurile celor doi se intersectează de mai multe ori, iar Bennie simte ca se îndrăgostește din ce în ce mai mult de uriașul tandru, dar cu o minte atât de simplă, apărându-l de mai multe ori de răutățile celor din jur, care simțeau o adevărată plăcere în a-l ridiculiza.

Jon era însă departe de a fi idiot. Cu o inteligența sclipitoare, își inventase această acoperire, din patriotism, pentru a spiona, fiind conștient că, din momentul în care a ales această cale, a renunțat la orice demnitate, acceptând să fie ținta ironiilor și răutăților celor din jur, fără a încerca să se apere în vreun fel.

Însa, după ce a întâlnit-o pe Bennie, convingerile sale au fost zdruncinate din temelii. Cea mai mare umilință pe care a trebuit să o îndure a fost atunci când ea i-a luat apărarea in fața unor copii care râdeau de el, punându-i pe aceștia pe fugă.

Din prima clipă în care a văzut-o pe Bennie, s-a îndrăgostit profund de ea, impresionat de bunătatea și personalitatea ei, considerând-o în același timp cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o.

În ciuda masivității ei, Bennie avea o sensibilitate aparte, având un talent extraordinar în a cânta la vioară. Muzica era momentul ei de relaxare, pe care nu îl împărțea cu nimeni, izolându-se în pădure. Într-un astfel de moment o găsește Jon, care este fermecat de muzica ei, iar, pentru prima dată, Bennie simte plăcerea de a cânta pentru cineva.

Deși își dorea din răsputeri ca Bennie să-i cunoască adevărata față, Jon nu putea renunța la acoperire, miza fiind mult prea ridicată pentru a risca să se deconspire în vreun fel. Jon știa că exista un spion infiltrat și în tabăra adversă, din cauza căruia multe din acțiunile coloniștilor eșuaseră.  Jon suspecta că acesta putea fi chiar unul din frații lui Bennie. Astfel, tot ceea ce el putea sa facă era să continue să se prefacă, veghind în același timp asupra ei.

Vigilența lui se va dovedi salvatoare în scurt timp când, în urma unei acțiuni de sabotaj pe care Bennie și doi dintre frații ei mai mici o întreprind în tabăra adversă, Bennie este cât pe ce să fie capturată, Jon reușind să o salvează în ultima clipă.

Este impresionantă scena în care el o duce în brațe prin pădure, ea neputând sa meargă întrucât avea glezna scrântită. Jon mergea cu pași lungi care parcă înghițeau distanța și nu lăsau deloc să se vadă că ar fi fost împovărat peste măsură de femeia pe care o purta în brațe. Bennie, căreia inclusiv mama ei ii spunea ca are o ținută statuară, se simțea mică, de parcă nu ar fi cântărit nici cât un fulg, savurând pentru prima dată senzația de a fi protejată și ocrotită de un bărbat ce o iubea.

„Ritmul pașilor lui o liniștea, era ca și când ar fi plutit la vale pe un râu leneș, împrumutând nopții o dimensiune ireală. Lumina lunii se filtra în străluciri întâmplătoare printre ramuri, pictând chipul lui cu umbre și figuri ciudate. Singurele sunete care se auzeau erau cele ale respirației lui regulate și profunde și pașii scrâșnind pe zăpadă, și chiar aceste sunete erau cu mult mai blânde decât s-ar fi gândit vreodată că ar putea fi.”

 În curând, amândoi vor înceta să lupte cu atracția irezistibilă pe care o simțeau unul față de celălalt, împărtășind clipe de pasiune fierbinte.

”O tenta. Simțea gâtul lui fierbinte și moale pe obarz,iar izul cald și masculin de mosc îi umplea nările. Știa că nu trebuie decât să scoată limba pentru a simți gustul pielii aflate așa ispititor de aproape. Atingerea limbii umede în adâncitura gâtului era ușoara ca o părere.El gemu, conștient că acea simplă atingere era mai mult decât putea suporta.

Și, deodată, se simți sătul de toate. Sătul să-și petreacă atât de mult timp prefăcându-se că este altcineva, încât nu mai avea idee cine este de fapt. Sătul să-și petreacă atât de mult timp prefăcându-se că este altcineva, încât nu mai avea idee cine este de fapt. Sătul de a-și supraveghea fiecare cuvânt și fiecare gest. Sătul să trăiască atât de aproape de hotarul morții.”

Momentul în care ea va afla adevărul  despre prefăcătoria lui este unul memorabil. Înfuriată la culme, crezând că el își bătuse joc de sentimentele ei pentru a o folosi, Bennie i-a turnat lui Jon o găleată cu apă în cap, fără să țină cont că era rănit!

Totuși, în ciuda faptului că era rănită sufletește, Bennie nu a avut inimă să-l trădeze, îngrijindu-l în continuare și ascunzându-l de cei care îl căutau.

Jon va trebui să depună eforturi înzecite pentru a o recuceri și a o convinge că, în tot acest timp, sentimentele lui fuseseră cât se poate de reale, în ciuda celorlalte minciuni pe care i le spusese.

Deși mintea ei avea încă dificultăți în a accepta noua realitate, inima ei a sesizat repede că sentimentele ei erau la fel de puternice pentru ambele fațete ale lui Jon și că bărbatul de care se îndrăgostise se regăsea în fiecare.

”- Nu știu cine ești.

El o mângâie ușor, ispitind-o să încline capul și să-i prindă degetul mare în gură.

– Mă cunoști mai bine decât îți dai seama.

Jon, Jonathan – unul era la fel de rău ca și celălalt. În oricare dintre cele două roluri, o făcea să devină slabă, desfrânată, gata să uite orice altceva decât felul în care simțea. Nu putea tăgădui căldura ce strălucea în ochii lui atunci când o privea; o îndemna să se simtă frumoasă, seducătoare, nemaipomenit de feminină. Era o ispită amețitoare.”

Pericolele erau însă departe de a se fi terminat pentru cei doi. Războiul bătea la ușă, cu toate consecințele lui dramatice.

Identitatea trădătorului din rândul coloniștilor va fi o mare surpriză și nu toate personajele vor avea parte de finaluri fericite.

Epilogul cărții se petrece în anul 1783. După ce norii negri ai războiului s-au risipit, zorii unei noi vieți luminoase s-au ivit la orizont.

După numeroase aventuri, intrigi, lupte, trădări, suferințe, iubire și speranță, Jon și Elizabeth au avut în sfârșit parte de pacea și fericirea pe care o meritau din plin.

”Chipul lui era luminat de lună și de flacăra tremurătoare și solitară a lumânării. Avea trăsăturile ascuțite, iar vitregiile războiului îl făcuseră și mai frumos. Era pe chipul lui forță, duritate și o extraordinară, dureroasă tandrețe.

Era cel mai frumos bărbat din lume.

Și era al ei.”

Mulțumim Târgul cărții pentru cartea Inimi trădătoare de Susan Kay Law oferită pentru recenzie!