Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica de Yōko Ogawa, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

12

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica

(Neko o daite, zō to oyogu – 2009)

Yōko Ogawa

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Nr. de pagini: 272

An apariție: 2020

Traducere din limba japoneză de Raluca Nicolae

Un băiețel care se naște cu buzele lipite, un elefant condamnat să trăiască pe terasa unui centru comercial, o fetiță dispărută în spațiul dintre două clădiri, un șofer de autobuz maestru în arta patiseriei și a șahului și o misterioasă păpușă-automat fac din Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica un roman al instantaneelor pline de lirism, stranietate și miracol. Yōko Ogawa continuă explorarea relației dintre maestru și discipolul-copil din Profesorul și menajera într-o simfonie a pasiunii împărtășite, dar și a sensibilității devoratoare.
Singuratic și rezervat, un puști de șapte ani întâlnește din întâmplare un fost șofer obez, locatar al unui autobuz uimitor. Pasionat de șah, după ale cărui reguli se ghidează ca și cum ar fi o religie, acesta îi va descoperi talentul neobișnuit, transformându-l în urmașul său spiritual. Băiatul este deopotrivă fascinat de un elefant dus cândva pe acoperișul unui mare magazin și de o fetiță prizonieră în firida întunecoasă dintre două case din cartierul său. Când Maestrul moare și trupul lui rămâne captiv în autobuz, micul șahist are convingerea că a descoperit sentința fatidică a oricărei existențe: „Să crești e o dramă“.
”O altă bijuterie de cristal – caldă, crudă, tristă și duioasă – în șiragul de capodopere literare închinate șahului, semnate de mari autori precum Edgar Allan Poe, Lewis Carroll si Vladimir Nabokov.” – Yukiko Konosu
”O carte subtilă și incitantă, între tandrețe și cruzime.” – La Quinzaine litteraire
”Yoko Ogawa adauga încă o piatră la edificiul romanesc unic pe care îl clădește carte după carte. O operă la care ne face plăcere să revenim, ca un fel de vis suspendat între două nopți.” – France Info
Sunt unele cărți care lasă în sufletul nostru o emoție de durată. Acesta este lucrul care m-a impresionat mai mult la majoritatea cărților scrise de autori japonezi pe care le-am citit, iar acest roman nu face nicidecum excepție. Yōko Ogawa nu numai scrie, ea atinge cu talentul său o zonă magică, una care există în sufletul fiecărui om și, la simplul contact, îl face să rezoneze cu exprimarea ei rafinată, cu ceea ce ea sugerează cu atâta duioșie și finețe, încât e mai aproape de poezie decât de proză.
Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este una dintre acele cărți pe care le citești la unison cu inima și cu mintea. Inima tresaltă la emoțiile care se revarsă din carte, iar mintea apreciază maniera în care lucrează autoarea, felul în care împarte cu generozitate senzații și idei către cititor, în primul rând prin intermediul protagonistului fascinant.
Totul începe cu un băiat care s-a născut cu o malformație – buzele lipite. A fost operat de urgență, buzele dezlipite și recreate folosindu-se o grefă de piele de la picior, ceea ce va face mai târziu ca băiatul să aibă o caracteristică neobișnuită, anume fire de păr crescute pe buze. Alături de fratele mai mic, a fost abandonat de tată, rămas orfan de mamă și crescut de doi bătrânei, bunicii materni, la rândul lor personaje deosebite. Bunicul era un tâmplar foarte priceput, iar bunica, o femeie de treabă care de la moartea fiicei nu numai că a păstrat cârpa cu care și-a șters lacrimile atunci, dar a transformat-o într-o extensie a propriei persoane de care nu s-a mai despărțit până la moarte. Cei doi băieți sunt crescuți de bunici cu multă dragoste și puține resurse materiale.
Extrem de introvertit, singurii prieteni ai băiatului erau elefantul Indira, care se spunea că trăise pe acoperișul centrului comercial timp de 37 de ani, până ce a murit, nemaiputând să părăsească acel loc, și Mīra (mumie), o fetiță despre care legendele cartierului pretindeau că se strecurase în crăpătura dintre două case și dispăruse acolo. Noaptea, băiatul dormea în patul său tip ladă confecționat de bunic, cu gândul la Indira și vorbind cu Mīra.
Momentul de cotitură în viața băiatului este descoperirea cadavrului unui bărbat într-un bazin al școlii, care s-a dovedit a fi un șofer ce venea să înoate noaptea și suferise un atac de cord în timpul unei asemenea escapade. Pornind pe urmele acestuia, el ajunge în zona căminului de nefamiliști al companiei de autobuze, unde descoperă cel mai ciudat și frumos autobuz, unul care a devenit casă pentru un om neobișnuit. Astfel face el cunoștință cu Maestrul, administratorul căminului, un fost șofer extrem de gras, retras de mult în autobuz, unde trăia o viață boemă în compania pisicii sale alb cu negru, Pion, a șahului și a dulciurilor. Astfel pătrunde el în lumea fascinantă a șahului.
Maestrul, așa cum va fi numit de băiat de atunci încolo, își dă seama imediat de potențialul băiatului. Pentru el, șahul nu este doar un joc sau un sport, o înfruntare a minților, ci observă cum puștiul are o capacitate sinestezică de a aborda partidele, care devin cu timpul din ce în ce mai artistice și mai complexe. În autobuzul dezafectat, băiatul învață să joace strecurat sub tabla de șah, în brațe cu pisica Pion. Bunicul îi desenează o tablă de șah pe tavanul patului, iar băiatul se scufundă în Oceanul-Șah cu orice prilej. Pentru el șahul este o întreagă lume. Din cauza stilului său neobișnuit de a juca de sub masă, nu este acceptat la Clubul de șah Pacific.
Într-o zi însă, Maestrul moare, autobuzul trebuie sfărâmat în jurul trupului atât de gras, încât nu mai putea fi scos pe ușă, iar pisica Pion fuge. Lumea băiatului se sfărâmă în bucăți, el reușind să recupereze din dărâmături masa de șah a Maestrului, piesele și cârpa cu pătrățele alb-negru pe care obișnuia să stea Pion. Ulterior primește o ofertă: să joace șah în interiorul unui mecanism construit sub forma marelui șahist Alehin. Băiatul, care fusese deja supranumit Micul Alehin, datorită stilului său poetic de joc acceptă, cu condiția să fie folosită masa Maestrului și creată o legătură între mecanism și masă, astfel încât să poată juca de sub masă și manevra mecanismul.
Ceea ce se întâmplase cu Indira, elefantul rămas captiv pe acoperiș, cu Mīra, cum o botezase el pe fetița dispărută între case și, mai ales, cu maestrul, îi provoacă o mare hotărâre: aceea de a nu mai crește. „Să crești e o dramă.” repetă Micul Alehin, care va rămâne cu corpul unui băiat de 11 ani, putând să încapă ani de zile în interiorul automatului.
În timp ce juca în fiecare noapte la Clubul de șah abisal, o cunoaște pe o altă angajată, care se ocupă cu mutarea pieselor și transcrierea partidelor, pe care el o numește, fără să ezite, Mīra. Subțire, palidă, firavă, cu un porumbel alb mereu pe umăr, tânăra pare că s-a întrupat din visurile copilăriei sale. Cei doi vor trece prin multe împreună la Clubul de șah abisal.
Un alt personaj foarte important este Domnișoara, cea care îi dăruiește băiatului șansa de a deveni Micul Alehin, jucând din interorul automatului, precum și cea care îl va ajuta să plece de acolo, cu tot cu automat, atunci când lucrurile capătă o turnură extrem de neplăcută pentru el și Mīra.
În timpul partidelor de șah, el o evocă pe Indira, sub forma nebunului său, înotând în Oceanul-șah; invocă prezența Maestrului – „Nu te repezi așa, tinere!” – îl simte aproape pe Pion, strângând săculețul pentru piese de șah făcut din materialul pe care el stătuse odinioară, Pion cel înfățișat în brațele Micului Alehin sculptat în lemn (Alehin se pare că fusese, la rândul lui, un mare iubitor de pisici). Simte iubirea bunicii care l-a îngrijit până la moarte și căldura cu care priceputul bunic și fratele devenit ucenic de tâmplar modificaseră automatul pentru a putea pleca cu el. Simte atingerea Mīrei, fata deosebită de care se apropiase atât de mult, cu care juca o extraordinară partidă de șah la distanță – scrisori conținând o singură mutare. Din orice partidă, Micul Alehin (nume dat atât personajului, cât și automatului din care își joacă partidele), face ceva magic, creează o poezie adevărată, așa cum fusese educat de Maestru și cum îi cerea însăși natura lui.
Mărturisesc că nu știu multe despre șah, în afară de noțiunile de bază, învățate în copilărie. Cu toate acestea, autoarea Yōko Ogawa a reușit să mă fascineze prin modul în care a construit nu doar personajul Micul Alehin, ci întreaga lume a șahului. Dincolo de mutări, transcrieri ale partidelor, stiluri de joc, ea a încercat să transmită ceva din esența acestei activități atât de îndrăgite de mulți. A folosit cu îndemânare arhetipul omului special, extrem de înzestrat de la natură pentru o anume activitate, care devine pilonul central al existenței acestuia. L-a construit pe Micul Alehin bucată cu bucată, la fel ca pe automatul pe care l-a manevrat ani de-a rândul, permițând cititorului să exploreze alături de el vastitatea Oceanului-Șah. A alăturat diferite teme și motive (cum ar fi cea a dimensiunii corporale care i-a condamnat la prizonierat pe elefant și pe Maestru), a compus o odă închinată șahului și șahiștilor, a fermecat pe toată lumea cu mutările nebunului.
Fie că sunteți sau nu pasionați de șah, eu vă recomand să citiți această carte pentru sensibilitatea ei și pentru a vă bucura de un stil elegant, vibrant și grăitor.
„Pentru el, bucuria supremă însemna să poată să împartă acea lumină subtilă cu adversarul, căci nu victoria era principalul său obiectiv, ci fericirea de a spune, odată cu tovarășul său de aventură într-ale șahului: «Nu-i așa c-a fost o partidă sublimă?» Tocmai de aceea, uriașul cel gurmand și-a dat seama dintr-o privire de talentul înnăscut al băiatului. Puștiul apărut din senin în autobuzul său, după mutarea prin sacrificiu a tânărului șofer înecat, a reprezentat pentru el un hazardant dans de stele căzătoare. Băiatul era atât de mic și scânteierea lui atât de slabă, încât nici măcar el însuși nu părea conștient de existența acelei sclipiri tainice. Bărbatul a vrut să-i dea drumul băiatului în Oceanul-Șah, lăsându-l în voia lucirilor de izvorau din el, fără teamă de gropiile abisale, de curenții submarini, călăuzindu-l spre momentul în care își va împlini destinul.”
„Băiatul nu știa prea bine ce-i poezia, dar era convins că dacă aceasta însemna calmul ce răzbătea din transcrierile lui Alehin, asemenea cețurilor dimineții, gata să se risipească, sau delicatețea unei petale tresăltând în bătaia vântului, sau străfulgerarea luminii ce străpunge clipa, sau vuietul vântului tânguindu-se prin stepe, sau singurătatea lunii care plutește prin beznă, atunci poezia era, fără doar și poate, o nestemată de mare preț. Pentru el, fiecare mutare făcută de Alehin era, nici mai mult, nici mai puțin, un vers ce i se întipărea adânc și iremediabil în inimă.”

Cartea Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica de Yōko Ogawa poate fi comandată de pe libhumanitas.ro, elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

About Author

12 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Oooo, ce recenzie plină de sensibilitate!!! Felicitări!
    Iti așteptam impresiile la această carte. Mi-a atras atenția titlul ei ! Acum înțeleg semnificația .
    O poveste aparent simplă dar care ascunde multă profunzime.

  2. familiasimionescuyahooro on

    Foarte buna recenzia, emotionanta si sensibila! Felicitari, multumesc pentru recomandarea deosebita❤

Spune-ți părerea!