Mira Lobe s-a născut în 17 septembrie 1913 la Görlitz, în Silezia. Încă din timpul şcolii avea talent la scris. Fiind evreică şi neputând să studieze jurnalismul din cauza valului tot mai extins de antisemitism, s-a înscris la şcoala de Modă din Berlin. În 1951 s-a mutat la Viena, unde a locuit până la moarte, în 1995. A scris peste 100 de cărţi pentru copii, distinse cu numeroase premii literare. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt Micuţul Eu-Sunt-Eu (1972) şi Bunica din măr (1965).
Lumea întreagă e în război. Copiii din Urbia petrec noaptea în adăposturi antiaeriene. Până când le vine o idee: să plece în Terrania, o insulă pe care nu e război. Marea călătorie spre pace a copiilor începe. Şi astfel, patru nave pline cu copii pornesc pe mare. Numai că o parte din ei nu vor ajunge la destinaţie odată cu ceilalţi, având parte de cea mai mare aventură imaginabilă…
Nava principală se scufundă, iar 11 copii, cu vârste între 3 şi 16 ani, vor ajunge să plutească într-o barcă de salvare în voia apelor. După o noapte terifiantă, copiii au naufragiat pe o insulă. Datorită iscusinței și ingeniozităţii, copiii reuşesc să formeze o comunitate bine organizată.
O carte despre curaj, îndrăzneală, ingeniozitate, camaraderie şi puterea exemplului, o carte cu multe lecţii de viaţă pentru copii – şi nu numai – strecurate printre rânduri. O carte din care copii pot afla despre război şi efectele distrugătoare ale acestuia. O aventură captivantă, o poveste interesantă şi bine scrisă, care va cuceri copii de diferite vârste, cu toţii având în acelaşi timp ceva de învăţat din ea.
„S-au gândit multă vreme la un nume potrivit. Diana a propus „Țara Maimuțelor”, iar Oliver – „Insula celor unsprezece”. Lui Ștefan însă acele nume nu i s-au părut potrivite. A scotocit încrezut prin latină lui și a declarat că pe harta lumii nu poate apărea decât un nume: Insula Puerorum. – Ce mai înseamnă și asta? a întrebat Diana. – „Insula Băieților”, a zis Ștefan. – Și noi, fetele? a întrebat arțăgoasă Lina. – Pueri nu înseamnă doar „băieți”, a liniștit-o Ștefan, ci „copii” în general. – În-su-la pu-e-ro-rum… a încercat Oliver. Mi se pare un nume prea lung. Și prea pretențios. Ce-ar fi să îl scurtăm? Insu-Pu! – Insu-Pu sună bine, au început să strige copiii. Părea ceva atât de neobișnuit. Pe jumătate sudic, pe jumătate chinezesc. Erau atât de încântați de găsirea unor nume noi, încât și-au petrecut toată seară inventând denumiri. S-au pornit să dea câte un nume prescurtat fiecărui animal și fiecărui copac de pe Insu-Pu. De exemplu, Pa-Bo – Palmierul lui Bobo, cel mai înalt copac de pe insula. Sau Co-Co – fâșiile din coajă de copac pe care le aducea Claudia. Și Iz-Pe-Ba – izvorul din pădure din care ieșea singurul pârâu de pe insulă, în care copiii găseau peşte și făceau baie. Cu-În – Cuplu Inseparabil, prescurtarea mușcătoare găsită de Kurt Conrad pentru perechile Diana și Thomas și Sepp și Claudia. Au început să discute unul cu altul într-o limba pe care oricine altcineva ar fi considerat-o o mormăială fără sens. Nu putea să înțeleagă nimeni în afară de locuitorii din Insu-Pu ce vrea să spună Paul când cerea să mănânce la prânz Sa-Șco-Pro (Salată de Scoici Proaspete) cu Pi-Ra-Ca (Piure din Rădăcini de Cartof). Când, potrivit calendarului ținut de Oliver pe scoarță copacului, au împlinit trei luni pe Insu-Pu, au sărbătorit trimestrul de viață pe insula. Au împodobit Vila, iar Lina a pregătit o masă festivă, la care Kurt Conrad a adus vânat, iar Katrin, cele mai minunate feluri de legume. Oliver a ținut o cuvântare și apoi au ridicat drapelul insulei. Nu era nimic altceva decât o fosta cămașă albă a lui Thomas, pe care, când era ridicată pe catarg, fluturând în vânt, se vedea inscripția „Insu-Pu” scrisă cu sucul unor fructe roșii.”
