Intrigi la Versailles – Rivale de Christine Feret – Fleury, Editura Epica – recenzie

,,De la prima vedere, am știut că era Ea. Că nu aveam să mai prezint niciodată cele mai frumoase creații ale mele etalate pe Pandore, stupidele păpuși din lemn și cârpe, care fac să călătorească moda pariziana dincolo de granițele noastre… Ea era acolo, în picioare, la marginea unui lan de grâu, între două șiruri de spice legănate de vânt. Ridicase spre mine ochii ei cenușii ca norii de furtună. Fusta, cu poalele suflecate pe picioarele frumos sculptate, era atât de sfâșiată, de parcă fata ar fi jucat țonțoroiul într-un mărăciniș. Corsajul zdrențuit dezvăluia o umbră între două globuri albe ca laptele și magnific șlefuite. Eram aproape răvășit. Părul roșu i se revărsa pe umeri, ca un râu de metal topit. Perfectă. Era perfectă. Aveam să fac din ea creația mea. Ea avea să facă din mine un zeu.” 

,,Sunt cea mai frumoasă. Pot face pe oricine să- și piardă capul. Însă eu n-am să mă îndrăgostesc. Căci am un secret. Claude spunea că aceste cuvinte erau tot atâtea chei pentru a reuși la Curte, cu condiția să nu le uit niciodată. Mă silea să le repet de mai multe ori pe zi. Mai ales pe ultima – cea mai importantă, după cum susținea el.

Am un secret. Am un secret.

Cel mai amuzant este că, în privința asta, Claude nu se înșela. Chiar aveam un secret. Tocmai din cauza secretului cu pricina îmi făceam acum intrarea în Salonul Galben, unde se aduna, după spusele lui Claude, spuma curtenilor, cei care dădeau tonul modei și clădeau reputațiile. Pentru cea mai mare parte a fetelor pe care le cunoscusem, seara asta ar fi fost o izbândă, un triumf. Îndeplinirea unui vis imposibil. Însă nu și pentru mine. Aceasta nu era decât prima etapă. Intenționam să ajung mai sus. Mult mai sus. Indiferent de prețul pe care trebuia să-l plătesc.” 

,,Dat fiind că în tinerețea mea am luptat de nenumărate ori împotriva dușmanilor regatului și ai religiei, mă credeam priceput în arta războiului. Dar la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care părea să ignore intenționat moravurile austere și patriarhale ce dominaseră până atunci, am descoperit că în această lume mică, plină de mătăsuri și catifele, aveau loc bătălii, încăierări, dueluri și înfruntări de o cruzime fără egal. Nu se vărsa sânge; în loc de săbii cinstite, sulițe sau muschete, se mânuia stiloul, vorba, privirea. Am fost de față când câteva cuvinte au pecetluit condamnarea la moarte a unui om, ca și cum adversarul său l-ar fi împușcat în inimă. Cele mai iscusite în acest soi de războaie sunt femeile: privirile lor sunt săgeți otrăvite, zâmbetele lor – mușcături veninoase. Iar în această artă, cele două marchize ale noastre n-au pereche… ”