Invenția lui Morel de Adolfo Bioy Casares, Editura RAO – recenzie

12

Invenția lui Morel

(La invención de Morel – 1940)

Adolfo Bioy Casares

Editura RAO

Colecție RAO Clasic

Traducere: Tudora Șandru-Mehedinți

Nr. de pagini: 160

An apariție: 2019

Adolfo Bioy Cesares (1914–1999), strălucit reprezentant al literaturii fantastice argentiniene, caracterizată prin erudiţie perfect asimilată şi rafinament. Cel mai cunoscut roman al său este Invenţia lui Morel (1940), pentru care a primit, în 1941, Premiul oraşului Buenos Aires.
Pe lângă opera de ficţiune, Bioy Casares a scris critică literară (Cealaltă aventură, 1968) şi eseu (Relatare despre pampa şi gauchos, 1970). Medaliat cu Legiunea de Onoare franceză (1981), Premiul internaţional Alfonso Reyes (1991) şi Premiul Cervantes (1990).

Povestită de un protagonist al cărui nume nu este spus niciodată, acțiunea începe cu sosirea acestuia pe o insulă aparent pustie, cu scopul de a se izola de lume. Circulă un zvon că insula a fost declarată în carantină din cauza unei boli misterioase. Cu toate acestea, după primele plimbări, protagonistul se va întâlni cu un grup mare de oameni, aparent turiști, însă o femeie din acest grup, numită Faustine, îi atrage atenția personajului principal. Explicația enigmelor este pe cât de surprinzătoare, pe atât de neașteptată, astfel încât se poate trage concluzia că ne aflăm în fața unui roman science-fiction de dragoste.

Invenția lui Morel” este considerat un roman foarte important în opera scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares. Am citit cu interes prologul semnat de Jorge Luis Borges, prieten apropiat al autorului, căruia îi este, de altfel, dedicată cartea.
În ceva mai mult de 150 de pagini, am avut prilejul să descopăr o mulțime de elemente interesante, mai ales vorbind despre o operă apărută în 1940. Mi-au plăcut ideile și viziunea lui Casares, care a îndrăznit, aș zice, să scrie un roman aparte.
Intriga romanului pare relativ simplă: un scriitor din Venezuela, care fuge de justiție după ce fusese în prealabil condamnat la închisoare pe viață, se refugiază pe o insulă despre care auzise vorbindu-se în Calcutta, asupra căreia se spune că planează un soi de molimă ucigătoare sau un blestem fatal.
Odată ajuns acolo, se vede nevoit să supraviețuiască undeva la limită, hrănindu-se fie cu rădăcini și vânat, fie cu alimente găsite deja acolo. Insula în sine oferă un spectacol tragic: pe de o parte există plante care trăiesc foarte puțin, arbori uscați, păsări și animale care par la fel de efemere, pe de alta există o floră și faună mai tinere, mai rezistente.
Pe insula care pare complet lipsită de orice prezență omenească se află mai multe clădiri: un muzeu părăsit, un bazin, de asemenea neîngrijit și o capelă. Fugarul anonim nu știe cine le-a construit și în ce scop. El trebuie să fie atent la forța mareelor, care l-ar putea surprinde și i-ar pune viața în pericol. La un moment dat însă, după o maree foarte puternică el observă că sus pe colină au apărut oameni. Dintre ei îi atrage atenția o femeie fascinantă, cu un soi de senzualitate păgână, de care se simte iremediabil atras. Astfel, se apropie de acești turiști, care însă par a nu-l băga în seamă. Inițial temător că l-ar putea denunța, devine mai îndrăzneț, dar și mai bănuitor pe măsură ce observă că nu se poate stabili o legătură cu ei. Pare a fi spectatorul unei piese hologramice de teatru, care îl determină să facă cele mai diverse supoziții. Un lucru însă e clar, devenind catalizatorul tuturor acțiunilor sale viitoare: emoția care îl încearcă în prezența Faustinei,  femeia misterioasă care privește seara apusul, de pe stânci. Află, pe rând, numele tuturor celorlalți din grup, mai ales pe al lui Morel, un fel de rival al său la atenția Faustinei. Acest Morel este un soi de inventator genial, obsedat de ideea nemuririi, care a găsit soluția să se imortalizeze alături de grupul lui de prieteni și de Faustine.
Fugarul anonim este pus în fața unei alegeri: să își continue existența într-o lume fără Faustine sau să i se alăture în ceea ce s-ar fi vrut un bizar perpetuum mobile (cu unele opriri, ce e drept, provocate de lipsa mareelor înalte).
Fuga scriitorului m-a dus cu gândul la o reacție de anxietate, o fugă de lume, de reacția acesteia la opera sa, la mentalitatea sa, o lume în care poate fi periculos să gândești liber. Consider că autorul a operat cu o serie de simboluri, începând cu această fugă. Insula misterioasă reprezintă un refugiu instabil, refugiul propriei minți, care poate fi la fel de înșelătoare ca orice altceva. Zona joasă a insulei, invadată de maree, poate fi asociată unei zone a acestui spațiu mental invadată adesea de subconștient, care pune în mișcare tot acel angrenaj, al invenției lui Morel.
Faustine este, probabil, cel mai intens personaj din lumea fantomatică de pe insulă, o esență pură de senzualitate care îl farmecă, în ciuda faptului că nu pot comunica, că singurele legături ale ei sunt cu ceilalți turiști care par prinși într-o lume paralelă, în care el este doar un intrus. Acest spațiu aparent inexplicabil devine însă centrul preocupărilor sale. Consemnarea în jurnal este un act firesc pentru scriitor: dorința de a lăsa posterității cele întâmplate, asemănătoare cu dorința lui Morel de a-și păstra imaginea alături de Faustine și de prietenii săi, chiar dacă aceștia nu sunt preveniți, iar prețul e pe măsură.
Latura SF o constituie ideea de a putea capta esența unei persoane, nu doar imaginea ei, ci o reproducere fidelă, o hologramă materializată, care implică toate simțurile, aidoma cu senzațiile, sentimentele, ideile celor implicați. Un fel de copie sau transfer, chiar un fel de precursor al ideii de inteligență artificială, privind dintr-un anumit unghi mai larg.
De fapt, tema centrală este vechea dorința omenească de a trece dincolo de efemer, concretizată aici nu într-un basm gen „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, ci într-un mod artificial creat prin intermediul tehnologiei. Autorul amintește și superstiția conform căreia unii oameni refuzau să fie fotografiați sau filmați, temându-se că o parte din sufletul lor ar putea fi furat de aparatul respectiv. Efectele mașinăriei inventate de Morel sunt similare unei supuneri la radiații, lăsând ambiguă latura strict legată de spiritualitate și un evetual efect de acest gen. Cu toate acestea, conform zicalei „Unde dragoste nu e, nimic nu e”, tot sentimentul ancestral devine motorul oricărei acțiuni, fie că vorbim de Morel sau de fugarul anonim.
Eu vă invit să descoperiți „Invenția lui Morel„, un roman bine gândit, care ridică anumite întrebări și arată, în cele din urmă, alegerea autorului, prin prisma personajului său narator, scriitorul fugar.
„Vă vine greu să admiteți un sistem de reproducere a vieții atât de mecanic și artificial? Luați aminte că mișcările prestidigitatorului devin magie din cauza neputinței noastre de a vedea.”

Cartea Invenția lui Morel de Adolfo Bioy Casares poate fi comandată pe raobooks.com, elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librarie.net, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura RAO

Recenzii și prezentări cărți clasice

 

 

About Author

12 comentarii

  1. Minunată recenzie! Îmi place cum ai subliniat ideile! Felicitări! ❤ Mi-ar plăcea să citesc această carte. Cred că și filmul e foarte bine realizat. Mulțumesc mult pentru recomandare!

  2. O carte deosebita, un subiect original si o recenzie foarte bine si frumos construita! Felicitari si multumesc pentru recomandare!

  3. Mirela Barbălată on

    O carte interesantă, cu o tematică aparte. Totuși, nu mă tentează .
    Ai punctat foarte bine aspecte ale cărții astfel încât să îmi dau seama că este o carte bine scrisă . Felicitări!

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: