Istoria apelor

(The End of the Ocean – 2017)

Maja Lunde

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

An apariție: 2020

Nr. pagini: 344

Traducător: Ivona Berceanu

Al doilea volum dintr-o serie „climate fiction”, care avertizează asupra efectelor acțiunii distrugătoare a oamenilor asupra mediului înconjurător, Klimakvartetten Series:

1. Istoria albinelor – The History of Bees – 2015 – recenzie

2. Istoria apelor – The End of the Ocean – 2017

3. Ultimii cai din stepă – Przewalskis hest – 2019

4. Drømmen om et tre – 2022

Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. În 2020 a primit două prestigioase premii, Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen. Asemenea bestsellerului internațional Istoria albinelor, al doilea său roman, Istoria apelor, este hipnotic, emoționant, inspirator și se concentrează  asupra puterii naturii și a spiritului uman.

În fiordurile înghețate ale Norvegiei de azi, a căror frumusețe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, sau în Europa viitorului, deșertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai prețioasă resursă a vieții, apa este cea care hotărăște destine și reconfigurează harta lumii.

2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii  până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă.

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă.

„Istoria apelor, un nou bestseller! Consistent și impresionant. Primul ei roman, Istoria albinelor, a cucerit lumea. Iar acum, Maja Lunde a reușit aceeași performanță.“ —  Dagens Næringsliv

„În acest roman sensibil  și plin de suspans se intersectează două povești despre impactul schimbărilor climatice. Ambele, construite cu mare atenție la detalii, sunt tulburătoare, iar Maja Lunde le unește treptat și subtil, cu un mare impact emoțional.“— Kirkus Reviews

„Un roman captivant, impecabil construit, și totodată un avertisment cât se poate de serios. Va genera dezbateri, dar nu prin enunțarea unei teze, ci prin influența pe care o are o carte excelentă. Printre rânduri, citim întrebările: Ce se va întâmpla? Ce putem face? Ce este cu adevărat important în viața noastră?“ — Klassekampen

„Pe plan internațional, Maja Lunde este una dintre cele mai valoroase și interesante voci literare norvegiene. În câțiva ani, cărțile sale au fost publicate în zeci de limbi, iar ea a devenit un susținător important al cauzei climatului.“ — Juriul Premiului Peer Gynt

„Pentru Maja Lunde, asemenea poetului laureat Nobel Bjørnstjerne Bjørnson, demnitatea umană și drepturile sunt importante. Cărțile sale reușesc să pledeze pentru aceste cauze într-un fel strălucit care rezonează cu cititori din întreaga lume.“— Academia Bjørnstjerne Bjørnson

Istoria apelor, al doilea volum din această fascinantă serie „climate fiction”, avertizează asupra efectelor acțiunii distrugătoare a oamenilor asupra mediului înconjurător, fiind o carte captivantă, impresionantă și tulburătoare, o lectură emoționantă și inspiratoare, cu mesaj, un avertisment, dar și un semnal de alarmă! Este genul de lectură care îți rămâne în minte mult timp după ce ai citit-o, provocându-te la propriile reflecții asupra fragilității echilibrului mediului înconjurător, amenințat în permanență de acțiunile nechibzuite și egoiste ale oamenilor.

Ca și primul roman al acestei serii, Istoria albinelor -, Istoria apelor nu este o carte de știință, deși autoarea ne oferă multe informații documentate. Este un roman spus pe două voci, în capitole alternative, fiecare având propria poveste, petrecute în timpuri și locuri diferite, dar care se împletesc într-un mod surprinzător.

Cartea nu se referă doar la importanța vitală a apei dulci, ci are de asemenea în prim plan relația omului cu natura, cu locul în care trăiește, responsabilitatea lui pentru pentru acestea. Sunt minunate descrierile cu spectaculoasele peisaje ale Norvegiei! De asemenea, e foarte bine surprinsă relația părinți-copii, dar și sacrificiile făcute în numele unui ideal și puterea psihicului uman. Atitudinea și acțiunea unui singur om contează și poate salva vieți în viitor!

2017, Norvegia

Protagonista acestei povești, Signe, s-a născut și a crescut în Norvegia, în mijlocul unor peisaje desprinse parcă din basme. A simțit de mică o comuniune cu natura, cu locurile natale, astfel că, atunci când echilibrul acestora este amenințat, va merge ”până în pânzele albe” pentru a le proteja, chiar dacă printre nepăsătorii care doreau exploatarea naturii – a râurilor învolburate și a ghețarilor milenari – în propriul folos erau persoane dragi, care astfel au dezamăgit-o însă profund: propria ei mamă, dar și logodnicul ei, Magnus. Recunosc însă că nu am fost de acord nici cu unele din deciziile și acțiunile lui Signe…

Pe firul din prezent, o însoțim pe Signe, aflată în toamna vieții, în călătoria pe care o face la bordul velierului ei, Albastru, din Norvegia spre Franța, până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl confrunte pe Magnus cu urmările deciziilor sale, dar o însoțim în același timp și în călătoria ei printre amintiri, din care aflăm povestea ei de viață, din copilărie până la maturitate, aflăm despre relația ei cu părinții – a căror poveste de iubire se transformase într-o relație toxică -, ca și despre prima și marea ei dragoste, Magnus, un tânăr care la rândul lui o iubea foarte mult, însă, din păcate, nu-i uneau aceleași principii și idealuri…

”(…) tot ceea ce spusesem noi că urma să se întâmple s-a întâmplat, căldura s-a instalat deja, dar nimeni n-a ascultat.

Magnus, nepoții tăi nu vor putea să patineze peste ape, totuși ai aprobat acest lucru, ghețarul nostru, gheața, te-ai îndepărtat atât de tare de tot ce a fost odată al nostru, sau poate ai fost întotdeauna așa, pur și simplu ai lăsat ca lucrurile să se întâmple. (…) Dar nimeni nu te va judeca.”

„Oamenii vin de departe ca să vadă această natură și li se pare că peisajul este , , . Ei stau pe niște vapoare ale căror punți sunt mari ca niște terenuri de fotbal, în timp ce uriașele motoare diesel scuipă gaze de eșapament, și se uită acolo și arată cu degetul și se uită spre apa limpede și albastră, spre dealurile mereu de o culoare verde-irlandez, unde căsuțele mărunte se agață de fiecare loc unde pământul este înclinat la mai puțin de patruzeci și cinci de grade și mai mult de o mie de metri deasupra lor tronează munții, marginile sfâșiate și ascuțite ale pământului, se ridică spre văzduh, cu acest strop de alb pe care turiștii îl iubesc, ̆̆ , care se află acolo, pe versanții orientați spre nord, fie iarnă, fie vară.

Însă turiștii nu văd Søsterfossene, sau stânele de vară de pe Sønstebø, ele au dispărut de multă vreme, și nu pot vedea râul Breio, acesta a dispărut cel dintâi, cu mult înainte de sosirea bărcilor, cu mult înainte ca americanii și japonezii să apară cu telefoanele și aparatele lor de fotografiat cu obiec tive profesionale. Țevile prin care trec apele fostului râu de odinioară se află sub pământ, iar stricăciunile produse prin lucrările de săpătură au fost încet acoperite de vegetație.“

2041, Franța

Povestea din viitor ne poartă într-o lume post-apocaliptică devastată de lipsa apei de băut după câțiva ani de secetă cruntă. Lumea își părăsea locuințele, încercând să ajungă în nord, unde încă se mai găseau rezerve de apă.

”(…) am trecut pe lângă niște case de piatră și pe lângă o mică fermă. Doar în două locuri erau oameni. O bătrână căra o mașină de cusut într-un autoturism. Un bărbat în vârstă dezlega un leagăn dintr-un copac. Se pregăteau de plecare. își împachetau lucrurile, încercând să ajungă în nord, ca toată lumea.

Altfel, era pustiu peste tot. Abandonau și acest loc. Au rămas doar urmele oamenilor care au locuit aici.”

Localitățile rămâneau pustii, iar majoritatea populației ajungea în tabere de refugiați, împărțind micile rații de apă și hrană de care dispuneau acestea. Nimeni nu mai avea o viață personală, ci doar supraviețuiau, sperând într-un miracol: să plouă!

”Cât de repede merg lucrurile! Într-o zi te trezește ceasul deșteptător, mănânci micul dejun, mergi la serviciu, te cerți, râzi, iubești, te speli, îți faci griji că vei rămâne fără bani în cont înainte de finalul lunii… Necrezând că tot ceea ce ai în jurul tău poate dispărea pur și simplu.”

În acest context îl cunoaștem pe David, un tânăr de douăzeci și cinci de ani și pe micuța lui fiică, Lou. Fugiseră din orașul lor în flăcări, David în brațe cu Lou și soția lui în brațe cu bebelușul lor, însă se pierduseră unii de alții în goana lor disperată. David și Lou au ajuns într-o tabără de refugiați, mica lor familie înjumătățită ajungând, la fel ca toți ceilalți, să-și ducă traiul de pe o zi pe alta. E foarte fin și emoționant surprinsă relația tată-fiică, nesiguranța și responsabilitatea unui tânăr tată rămas singur pe lume împreună cu fetița sa. Sunt momente despre care am citit înduioșată, unele mi-au adus un zâmbet pe buze, iar altele, lacrimi în ochi.

Cunoaștem de asemenea o parte din ceilalți refugiați, fără a intra totuși în intimitatea lor. Nu mai conta cine fusese fiecare, care fusese viața lor ”înainte”, acum erau cu toții niște naufragiați ai sorții. La fel și Margurite, o tânără și frumoasă femeie de treizeci și ceva, spre patruzeci de ani, care evident fusese ”cineva”, și cu care vor lega o fragilă relație.

”Frumusețe clasică. Genul acela de frumusețe dobândită, ca atunci când un bărbat bogat se căsătorește cu o femeie frumoasă. (…) Femei ca ea nu erau decât în Cannes și în Provence. Dar acum era și ea aici , printre ceilalți. Fostele diferențe nu mai existau.”

Într-una din zile, David și Lou au făcut o incursiune în afara taberei, ajungând la o casă părăsită. Acolo, în fundul grădinii, era o formă mare, ovală, acoperită cu multe prelate.

”Era un velier. Catargul era pe acoperișul cabinei. Coca era de culoare albastru închis, ca oceanul noaptea, cu patru ferestre pe fiecare parte.”

Bănuiți despre ce e vorba?

Cum se derulează și evoluează fiecare poveste în parte și ce fire invizibile le leagă, la distanță de aproape treizeci de ani una de alta, vă invit să aflați citind cartea. Finalul, pentru fiecare poveste în parte, este unul deschis, dar sub semnul speranței…

În încheiere, vă las pe acordurile unui cântec, River, ale cărui versuri îi răsunau în gând lui Signe:

”(…) își cumpărau patine în fiecare toamnă, o pereche nouă pentru copii, la ideea că tuturor le trebuie patine, dar nimeni nu le mai folosea. pentru că nu mai există gheață pe ape. «I wish I had a river I could skate away on»”

Cartea Istoria apelor de Maja Lunde poate fi comandată de pe libhumanitas.ro, libris.ro, elefant, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei