Delicatese Literare
Recenzii

Istoria Insulei de Evgheni Vodolazkin, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

Istoria Insulei

(Istoria Ostrova – 2020)

Evgheni Vodolazkin

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere din limba rusă de Adriana Liciu

Nr. de pagini: 376

An apariție: 2021

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Pușkinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează ca romancier în 2005 cu Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov (Soloviov i Larionov; Humanitas Fiction, 2015), care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor, Locul întâi – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnîi Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanul Brisbane (Brisben, 2018; Humanitas Fiction, 2019) a câștigat în 2019 Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Bolșaia Kniga, obținând Premiul cititorilor – Locul trei. Tot în anul 2019, lui Vodolazkin i s-a decernat Premiul Soljenițîn. Romanul Istoria Insulei (Opravdanie Ostrova; Humanitas Fiction, 2021) a apărut în decembrie 2020. Traducerile romanelor lui Evgheni Vodolazkin sunt publicate în peste 35 de țări.

O insulă care nu există pe hartă, dar a cărei existență nu e umbrită de nici o urmă de îndoială. N-o găsim în manualele de istorie, dar istoria ei e dureros de cunoscută. În acest roman cu accente de mister, Evul Mediu se împletește cu prezentul, destinele popoarelor cu cele personale, tragicul cu grotescul și ironia blândă.  Prinți drepți și luminoși conviețuiesc în mod firesc cu președinți, cronicari și proroci, cu un stăpân al albinelor și un motan vorbitor. Conform unei prorociri străvechi, Insula e amenințată de mari încercări. Va reuși oare să supraviețuiască, atunci când pământul va începe să se cutremure sub picioarele locuitorilor ei?

„În timp ce lucram la romanul Laur, am fost vraci, «om al lui Dumnezeu», pelerin și călugăr. Acum, un deceniu mai târziu, m-am încumetat să devin cronicar – și am simțit cât de mare e povara celor care consemnează faptele trecătoare. Istoria e unul dintre numele experienței. În cele din urmă, din viață rămâne numai istoria. Romanul e dedicat, firește, doar unei bucăți de uscat, dar, asemenea unei picături de apă, oglindește mult mai mult.“ — EVGHENI VODOLAZKIN

„Romanul e o meditaţie adâncă despre timp şi despre sensul istoriei. Despre faptul că nu întotdeauna cuvântul scris are forţă şi sens. Despre cum timpurile influenţează soarta omului. Despre cum imperiile se nasc și pier, dar dragostea adevărată nu e nicidecum vremelnică. Despre faptul că relațiile dintre oameni au rămas și astăzi exact la fel cum erau cu secole în urmă.“ — labirint.ru

Cu stilul autorului Evgheni Vodolazkin am făcut cunoștință acum o vreme, citind romanul „Brisbane”. De data aceasta, scriitorul rus m-a surprins cu o vastă parabolă a istoriei, în acest roman cu multiple valențe, „Istoria Insulei”.

În paginile sale, este evocată imaginea unui ținut, un stat numit Insula, precum și însemnările cronicarilor, de la primii conducători numiți în izvoarele scrise și până la o prezumtivă contemporaneitate. Însemnările de care vă spuneam încep cu relatările medievale, mai exact de la creștinarea Insulei, întrucât acestea au fost consemnate de către monahi. Înainte erau vremurile istoriei orale, cea transmisă prin viu grai de la o generație la alta. Fiecare capitol poartă numele câte unui conducător, dintre toți cei care s-au perindat în fruntea acestei țări începând cu primul domnitor, Feodor.

Un numitor comun al acestor secole îl constituie perechea sfântă a țării, Parfeni și Ksenia, cei meniți să unească Nordul și Sudul, precum și liniile genealogice conducătoare, dar și să trăiască o viață neobișnuit de lungă, de peste 350 de ani, martori ai istoriei și, pe alocuri, intervenind în ea.

Fiecare epocă este prezentată cu specificul său, cu bune și adeseori, cu rele, cu un ton satiric pe alocuri, nu lipsit de umor, așa cum și cei doi seculari prinți ai Insulei străbat drumurile întortocheate și tumultuoase ale unei istorii care caracterizează, până la urmă, întreaga omenire, căci ce e de fapt Insula? Putem spune că reprezintă o parabolă a istoriei Rusiei, dar cititorii români ar putea spune, fără a se înșela, că îi reprezintă și pe ei, și probabil pe mulți alții, în special din spațiul european. Din punctul meu de vedere, Insula aceasta ar putea fi un simbol al întregii omeniri, trecută prin epocile descrise, înfruntând aceleași provocări și făcând nenumărate greșeli, din care s-a învățat foarte puțin spre deloc.

Un alt aspect al romanului este cel spiritual, unul important pentru autor. El încearcă să aducă în discuție diversele concepții care s-au perindat de-a lungul anilor, privitoare inclusiv la actul religios, idealizat pe alocuri de Vodolazkin, dar fără doar și poate de mare însemnătate pentru omenire, căci spiritualitatea este (sau poate fi) acel factor-cheie pentru om, ca individ și chiar ca specie, în ansamblul său, spre a găsi căi mai bune de evoluție.

Cartea transmite mai multe mesaje, iar unul dintre ele este legat de faptul că nu orice așa-numit progres semnifică automat o evoluție, că drumurile pe care o poate lua puterea sunt cel mai adesea coruptibile și că, fără această latură puternică, spirituală, orice conducere e condamnată eșecului, indiferent de bunele intenții care o pot anima, la un moment dat. Tocmai de aceea Parfeni și Ksenia sunt prezentați ca un fel de confidenti ai istoriei, martori, spectatori câteodată, implicați numai în momentele în care pur și simplu era nevoie de ei, fără a se agăța de spectrul puterii. Altfel zis, doi oameni meniți să reprezinte unitatea unui popor, dar fără ca acest lucru să le garanteze, de fapt, o putere oficială în sine. Puterea lor nu vine doar din descendență, vine din lumina interioară, reprezentată prin multe alegorii și chiar și în mod direct, prin viața lor neobișnuit de lungă, dedicată în orice moment justelor valori.

La un moment dat, lumea reală se interpune în existențele prinților străvechi, atunci când prietenul lor, regizorul francez Jean-Marie Leclerc vrea să facă un film despre ei.

Veți găsi în paginile cărții numeroase trimiteri la evenimente istorice familiare, specifice mai ales spațiului european, tratate cu amestecul de seriozitate și umor de tip satiră fină caracteristic pentru acest roman, ceea ce creează cititorului o senzație de dulce-amar, tocmai prin faptul că sunt aplicabile pe o scară atât de mare. De la intrigile și confruntările sângeroase pentru putere specifice Evului Mediu și până la aceleași încleștări, nu mai puțin violente, ale epocilor modernă și contemporană, aceeași întrebare se desprinde: de ce este nevoie pentru a rupe acest lanț, pentru a permite unui popor (sau omenirii în sine) să își atingă adevăratul potențial?

Finalul cărții poate oferi o variantă de răspuns, cea propusă de Vodolazkin, stând sub semnul simbolurilor ascensiunii și importanței unor conducători luminați, asemenea celor descriși în acest roman și atât de puțin caracteristici pentru istoria pe care o cunoaștem cu toții.

Un roman plin de încărcătură, de mesaje, bineînțeles sub semnul ideilor și convingerilor autorului, care descrie bine, din punctul meu de vedere, aspectele istoriei la care este clar de lucrat pentru un viitor care s-a dorit adesea a fi unul „luminos”, promis și cântat de unii sau de alții, dar care a terminat sub aceleași auspicii de dezbinare și haos.

Îl recomand tuturor iubitorilor istoriei și celor care vor să mediteze la felul cum trece gloria lumii.

„Spusele cuiva se transformă nu de puține ori într-un bun comun, și cuvinte ale altora devin ale noastre. Se întâmplă chiar ca nu oamenii să dea naștere cuvintelor, ci invers, așa încât nu trebuie să ne mirăm dacă în câteva porturi coboară în același timp un corăbier și un plugar și are loc între ei discuția de mai sus.”
„Când m-am încumetat să-i spun că istoria o avem așa cum ne este dată de Dumnezeu, el a răspuns că Dumnezeu nu mai este în accepțiunea dinainte. L-am întrebat pe Atanas ce este Dumnezeu în noua accepțiune, și el a răspuns:
Viitorul luminos.”
„Ilari scria la vremea lui despre istorie ca lupta între Bine și Rău. În aceste zile părea că Răul a învins definitiv, și că acum ia avânt o monstruoasă antiistorie care, în linii generale, repetă evenimentele precedentei istorii. Tot ceea ce ne-a fost dat să trăim în acei ani – înființarea unei noi religii, separarea în Nord și Sud – arăta ca negativul unui film vechi: negrul devenea alb și invers. Nerealul – real.”
„Cu ochii la continentali, locuitorii Insulei au început treptat să se dea după ei. Și mulți au devenit ca ei: umblau fără grabă, cu o mână în buzunarul pantalonilor și spuneau: acestea sunt problemele tale. Spuneau: te-am auzit. Întrebau: ce costuri sunt? Cei care nu izbuteau se întristau în inima lor că nu puteau să țină pasul cu mersul ușor al Președintelui, care își introdusese poporul în împărăția luminoasă a progresului.”
„ – Cel mai trist e că ăsta este adevărul. Leclerc rupe un pliculeț cu zahăr și presară o jumătate în espresso. Credeți că eu nu înțeleg că Tristan și Isolda nu au ce căuta aici, că aici e o cu totul altă iubire? Numai că asta nu schimbă nimic, pentru că spectatorul n-o să înțeleagă nimic din iubirea dumneavoastră. Ori se uită la un film despre Tristan și Isolda, ori nu se uită la nimic.
– Spectatorul e prost, spune Dominic.
Jean-Marie îi dă înapoi șapca de baseball.
– Pur și simplu, e refuzul unui timp de a vedea alt timp. Și dacă contemporaneitatea nu-și vede reflectarea in istorie, ea nu se va uita în această oglindă.”

12 Comments

Spune-ți părerea!