Iubire amară de Elena Ferrante, Editura Pandora M – recenzie

Iubire amară

(L’amore molesto – 1992)

Elena Ferrante

Editura Pandora M

Traducere de: Cerasela Barbone

Nr. de pagini: 176

În Iubire amară vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. – The New York Times

Plasat în Napoli, romanul de debut al Elenei Ferrante spune o poveste despre mame şi fiice şi despre mănunchiul complicat de minciuni, emoții şi amintiri care le leagă.
În urma morții premature şi misterioase a mamei sale, Delia porneşte într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate şi sufocante din Napoli, oraşul ei natal, cu dorința de a afla adevărul despre familia sa. Câteva telefoane stranii o conduc către descoperiri tulburătoare şi neaşteptate despre ultimele zile ale mamei sale.

Iubire amară este o explorare inedită a obsesiilor şi preocupărilor care ne frământă pe mulți dintre noi şi ale căror răspunsuri milioane de cititori din întreaga lume le regăsesc în cărțile extraordinare ale Elenei Ferrante.

Un roman extrem de îndrăzneț, migălos construit. – The New Yorker

Un tur de forță. Iubire amară face o analiză necruțătoare a psihicului feminin aflat sub asediu şi confirmă reputația Elenei Ferrante drept una dintre cele mai bune romanciere italiene contemporane. – Seattle Times

Într-o poveste alertă şi plină de suspans, Delia examinează relația cu mama ei, scoțând la iveală amintiri şi secrete îngropate adânc în copilărie şi împăcându-se cu un trecut impregnat de gelozie şi violență… Iubire amară este un roman autentic şi zguduitor. – Library Journal

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”.
Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.
Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Pandora M au apărut toate romanele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân, Povestea fetiței pierdute, romanul Fiica ascunsă, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

„Iubire amară” este un roman care te captivează încă de la primele pagini, scris în binecunoscutul stil imprimat de Elena Ferrante. Deși nu este un roman lung, încărcătura lui emoțională este puternică și reușește să aducă în atenția cititorului teme deloc confortabile, pe care va continua să le abordeze și în următoarele romane.

Cartea începe cu o realitate brutală: mama Deliei, personajul-narator, este găsită înecată pe o plajă dintr-o zonă pe care obișnuiau să o frecventeze ca familie în anii ’50, în vacanțe. Aparent aceasta pornise ca întotdeauna spre Roma cu trenul, pentru a sosi la aniversarea Deliei, iar când nu mai ajunge fiica se panichează, mai ales că primise de la mama sa niște telefoane bizare, din care nu mai știe ce să înțeleagă. Odată cu înmormântarea, Delia reintră în spațiul copilăriei sale, cel al orașului Napoli. Ea dorește să afle ce s-a petrecut de fapt și ajunge în acest demers să o reconstituie pe mama sa, Amalia, ca pe un puzzle. Deși Delia mai are două surori, după înmormântare ele dispar din peisaj, rămânând în scenă numai unchiul Filippo, fratele Amaliei, un tată absent din acțiune până spre final însă pe care ea îl animă cu forța amintirilor sale și Caserta, un bătrân care avusese pe vremuri intenții romantice la adresa Amaliei.

Deși Delia este personajul-narator, protagonista adevărată a romanului pare a fi Amalia, pe care aceasta o evocă și o readuce la viață cu o intensitate aparte, portretul Amaliei atât fizic, cât și moral fiind excelent realizat. Ferrante lucrează întocmai ca un sculptor, cu profunzimi rafinate, folosind jocul amintirilor ca pe o unealtă de lucru. Totul este despre Amalia, viața personală și cea profesională ale Deliei rămân șterse în favoarea imaginii mamei sale, lucru de altminteri explicabil pe măsura lecturării cărții.

Romanul este axat pe această relație mamă-fiică, pe trăirile unui copil marcat de gelozia morbidă a tatălui, de violența domestică omniprezentă. Misterul acțiunii surprinde, ca și modalitatea în care Elena Ferrante învie o lume a trecutului aducând-o, ca prin magie, în prezent. Percepțiile noastre devin confuze, odată cu ale Deliei, pe când ea se străduiește să desprindă din alambicul memoriei sale picături dintr-o copilărie deposedată de inocență.

Pe parcursul romanului, ea o numește pe mama sa Amalia, vrând parcă să se distanțeze de ea, deși simte că o poartă în sânge, ca pe o esență. Pe de altă parte, prin aceasta ea o individualizează, Amalia nefiind doar mama sa, ci o femeie complexă, pe când tatăl, un pictor obscur care trăiește din comenzi este doar „tată”, nu i se atribuie un nume, pentru că el e de fapt simbolul tuturor acestor tati, a unei tipologii masculine bine definite.

Acțiunile bizare ale Amaliei de la sfârșitul vieții o poartă pe Delia într-o introspecție atentă, într-un vârtej care duce permanent pe acest drum al amintirilor, descrierea anxietăților copilăriei venind adeseori cu putere în mintea adultului Delia, care se reface cumva și pe sine, propriile acțiuni și consecințele lor, acțiunile adulților, mecanismele mediului în care a crescut.

Pășim într-un Napoli halucinant, asezonat cu stropi fini de realism magic pe terenul unui realism dur, a unui spațiu urban primitiv, cu atmosfera sordidă de maidan. Ceea ce surprinde este modul în care autoarea reușește să abordeze într-un mod estetic zona vulgului.

În jurul Deliei se creează o sarabandă de victime și opresori, figurile masculine din carte sunt sub prizonieratul misoginismului născut dintr-o tradiție prost înțeleasă și perpetuată, combinată cu o educație precară, lucru scos în evidență de scenele din jurul eroinei, de figuranții care pătrund în cadrul ei de acțiune.

Delia reușește până la urmă să descâlcească ițele acestor întâmplări, călătorind din spațiul deloc idealizat al copilăriei, aflat sub simbolistica subsolurilor, a subconștientului, într-un prezent în care propria identitate se disipă sub ochii noștri.

Un roman foarte bine realizat, care posedă ansamblul necesar pentru a ne scoate din zona de confort în ciuda dimensiunii sale, care se citește rapid și fascinează prin forța evocării.

„Insuficient. Ce cosmetizare ingenuă și nesocotită fusese încercarea de a numi „eu” această fugă impusă dintr-un corp de femeie, deși nu luasem cu mine aproape nimic! Nu eram deloc eu. Și eram perplexă: nu știam dacă tot ceea ce descopeream și-mi povesteam de când ea nu mai trăia și nu mai putea da replici mai degrabă îmi repugna sau îmi era pe plac.”

Iubire amară este romanul de debut al Elenei Ferrante, ecranizat de Mario Martone în 1995 şi distins cu numeroase premii ale industriei cinematografice.

Cartea Iubire amară de Elena Ferrante a fost oferită pentru recenzie de  Editura Pandora M

Cărțile autoarei Elena Ferrante pot fi comandate de pe pandoram.ro, libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librex.ro, librarie.net

Recenzii cărți Elena Ferrante

Recenzii și prezentări cărți Editura Pandora M