Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și 1/4 de Hendrik Groen, Editura ART, Colecția Musai – recenzie

(Pogingen iets van het leven te maken – 2014)

Hendrik Groen

Editura ART

Colecția Musai

Anul apariției: 2018

Numărul de pagini: 504

Cine e Hendrik Groen? Să fie într-adevăr un octogenar respectabil? Un avertizor de integritate al căminelor de bătrâni din Amsterdam? Sau poate în spatele acestui pseudonim se ascunde un faimos scriitor de limbă neerlandeză. Nimeni nu știe cine e misteriosul Hendrik Groen, ori cât adevăr există în scrierile sale, însă formidabilul succes de care s-a bucurat – a fost tradus în peste treizeci și trei de limbi – l-a făcut să-și continue demersul început pe site-ul revistei Torpedo cu un nou volum în care pune sub lupă un an din viața atașantului personaj. Iată ce spune despre romanele lui: „Nu există nici o frază mincinoasă, însă nu toate cuvintele sunt adevărate.“

Hendrik Groen are 83 de ani, locuiește într-un cămin din Amsterdam și nu poate să sufere bătrânii. Mai exact, detestă smiorcăielile și văicărelile, nelipsitele discuții despre boli și beteșuguri și veșnicele povești despre vremurile de odinioară cu care vin aceștia la pachet. Slavă Domnului, nu toată lumea din cămin e atât de plictisitoare! E suficient să se mai găsească câțiva bătrânei cu un spirit la fel de tânăr ca al lui Hendrik pentru ca clubul Badanumo („Bătrân, dar nu mort“) să ia naștere. Împreună, membrii clubului organizează diverse ieșiri (de la campionate de petancă la ateliere de gătit), perseverează în lupta lor împotriva conducerii căminului, se străduiesc să nu piardă contactul cu „lumea civilizată“ din afara căminului,  formează un front comun în fața pesimismului și-a suflului morții care îi înconjoară și încearcă, pe cât se poate, să se bucure de viață.

Dincolo de situațiile comice și comentariile sarcastice se întrezăresc multe amintiri dureroase și răni necicatrizate. Însă, cu luciditate și demnitate, într-un stil lejer și printr-o scriitură simplă, Hendrik Groen ne livrează o înduioșătoare lecție de optimism adresată generațiilor de orice vârstă.

„Jurnalul secret al lui Hendrik Groen” este o lectură emoționantă. După primele câteva zeci de pagini, nu am fost sigură că voiam să continui să o citesc, recunosc. Viața unui octogenar neerlandez într-un cămin de bătrâni mi se părea un subiect deprimant pentru starea mea de spirit, însă mă bucur că am continuat lectura. Pur și simplu, este nevoie de astfel de cărți în societatea contemporană.

Hendrik Groen, așa cum aminteam mai sus, este un bătrân în vârstă de 83 de ani și un sfert, care decide să țină un jurnal, începând cu data de 1 ianuarie, în care să descrie viața într-un cămin pentru bătrâni din Țările de Jos. La momentul în care începe să scrie, se portretizează drept un bărbat în vârstă, singuratic, fără copii (fiica lui pierise în copilărie), cu o soție pe care o vede de două ori pe an, internată într-o instituție psihiatrică, cu foarte puțini prieteni, printre care se numără Evert, un bătrân cinic și diabetic care locuiește într-un apartament tutelat și Anja, secretara directoarei instituției.

Hendrik încearcă să se adapteze condiției lui de bărbat ajuns la senectute, fragilizat de diverse boli, fără prea multe motive de a continua să trăiască, el cochetând chiar cu ideea eutanasierii, văzută ca un ultim refugiu în fața degradării din ce în ce mai accentuate a corpului. Micile farse pe care le pune la cale alături de Evert demonstrează însă că mai este ceva viață rămasă în Hendrik. Acesta nu ezită să arate toate aspectele traiului alături de bătrânii instituționalizați, portretizându-i pe aceștia cu mult realism, analizând diferitele tipologii. Concluzia? Cu majoritatea nu ar vrea să aibă de-a face. Iată însă că, ușor-ușor, cei ce se aseamănă se adună, iar alături de Hendrik și Evert apar încă patru seniori: două doamne, Eefje și Grietje și doi domni, Graeme și Edward. Deși cel mai tânăr membru are „doar” 79 de ani și sunt plini de beteșuguri, cei șase au un numitor comun: au încă un spirit tânăr și nu vor să se dea bătuți, așteptând înfrânți și umiliți să vină obștescul sfârșit. Astfel, ei pun bazele clubului „Bătrân, dar nu mort”, menit să le facă viața mai frumoasă. Pe rând, de două ori pe lună, fiecare membru va organiza o ieșire pentru grupul lor, întrucât nu există o altă soluție pentru a sparge monotonia din cămin, ce amenință să îi cufunde pe toți într-o stare de depresie.

Zis și făcut. Cei șase neerlandezi în vârstă abordează cu mult entuziasm aceste sarcini și nu numai că reușesc să aibă aceste ieșiri foarte interesante, dar sudează și legături de prietenie pe care le manifestă și în restul timpului. Ulterior, li se alătură un cuplu în vârstă, Ria și Antoine, care avuseseră pe vremuri un restaurant și contribuie la bunăstarea culinară a membrilor grupului. Priviți cu invidie și neîncredere de unii colocatari, membrii Badanumo își fac existența mai interesantă, în ciuda tuturor problemelor: cu toții au o stare de sănătate deteriorată, lui Evert ajunge să îi fie amputată o gambă, Edward abia vorbește, Grietje se îndreaptă lent, dar sigur, către demența senilă.

Romanul aduce în discuție și problemele din sistemul de asistență a bătrânilor, chiar și în spațiul bogat al Țărilor de Jos, precum și mentalitatea deficientă a multor oameni, fie ei din administrație, politicieni sau chiar oamenii în vârstă înșiși, plini de preconcepții și prejudecăți care le limitează orizontul de gândire. Deși nu duc lipsuri din punct de vedere financiar, fără să ducă un trai luxos, majoritatea acestor bătrâni sunt nefericiți și nemulțumiți. Au hrană bună, adăpost, haine, medicamente și o îngrijire decentă. Cu toate acestea, faptul de a nu mai avea niciun rol în societate îi termină psihic, sunt confuzi și ajung repede la o stare de degradare fizică și mentală.

Romanul ridică, cu multă îndrăzneală, mai multe probleme privind statutul celor foarte în vârstă, ajunși în imposibilitatea de a fi independenți. Chestiunea aceasta a bătrânilor, până la urmă, ne privește pe toți, fiindcă fiecare dintre noi este un potențial viitor bătrân. Ideal este ca fiecare să rămână independent cât mai mult timp, dar realitatea poate fi mult mai crudă. Să fie aceste aziluri de bătrâni din Vest răspunsul la toate problemele? Privind problema la modul general și statistic, da, este o soluție relativ decentă. Intrând mai adânc în problemă, sunt multe fisuri în sistem, de care sunt vinovați cu toții, de la administratori și până la beneficiari.

Autorul ridică anumite întrebări și instigă la meditație pe aceste teme. Până la urmă, mentalitățile eronate par să fie punctul slab, de oriunde ai privi lucrurile. Hendrik și grupul lui de „bătrâni încă tineri” nu au stat cu brațele încrucișate și au acționat, așa cum s-au priceput mai bine. Cât de mult se poate schimba totul cu ceva prietenie, ceva toleranță și spirit încă viu? Suficient cât să conteze.

Vă invit să citiți acest roman deosebit și emoționant!

„În fine, după spectacol s-au strâns în jurul unei mese: Evert Duiker (căruia, de fapt, îi place mai mult Hazes), Eefje Brand (pe care o cunoașteți), Edward Schermer, Grietje de Boer, Graeme Gorter și Hendrik Groen. A venit vorba de lipsa cronică a evenimentelor. Graeme a propus ca atunci când lipsesc activitățile în cămin, să căutăm mai des altele în afara lui.

– Să comandăm pur și simplu de două ori pe lună microbuzul și să mergem undeva. Să zicem că toți oamenii ăștia șase de la masă participă și fiecare se gândește la patru ieșiri, atunci avem douăzeci și patru de excursii pe an. E o perspectivă frumoasă, nu?

Avea întru totul dreptate și, în continuare, la propunerea lui Grietje, s-a hotărât să ne adunăm astă-seară în sala de activități recreative pentru adunarea de constituire a clubului privat «Bătrân, dar nu mort» (Badanumo).

De-abia aștept.”

Cartea Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și 1/4 de Hendrik Groen poate fi comandată de pe libris.ro, elefant.ro, librarie.net, emag.ro, carturesti.ro

Recenzii și prezentări Editura Art