Delicatese Literare
Recenzii

Jurnalul unei iubiri pierdute de Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Jurnalul unei iubiri pierdute

(Journal d’un amour perdu – 2019)

Eric-Emmanuel Schmitt

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere din limba franceză de Doru Mareș

Nr. de pagini: 216

An apariție: 2021

• Premiul Jules Renard 2020

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit - singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește despre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi? – Le Pelerin
 
L-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt acum câțiva ani, prin intermediul volumelor sale de proză scurtă, al căror stil recunosc că m-a convins și m-a încântat. Deși am tot vrut să îi citesc și romanele, iată că nici de această dată nu am mers în acea direcție, așadar am citit „Jurnalul unei iubiri pierdute”, o lectură deosebit de emoționantă și de personală, în care autorul francez dă curs trăirilor sale profunde, provocate de pierderea celei care i-a dat viață.
 
Schmitt mărturisește, pe parcursul acestei cărți de o răvășitoare sinceritate, relația extraordinară pe care a avut-o cu mama sa, Jeannine, timp de mai bine de jumătate de veac și durerea sfâșietoare pe care această despărțire neașteptată a lăsat-o în urma sa.
 
Cartea începe în tonul sumbru și dur al primelor zile de după pierdere, zile teribile pentru toți cei care au trecut prin încercarea doliului. Deși în vârstă de 87 de ani, mama autorului se bucura de o sănătate și o formă bună, iar moartea sa a venit oarecum prin surprindere, într-atât încât nici autorul, nici sora sa Florence nu au bănuit că așa ceva se putuse întâmpla fără că niciunul dintre ei să realizeze. Jeannine se pregătea să plece la o stațiune balneară, când a părăsit această lume într-un mod neașteptat, spre deosebire de tatăl autorului, care îndurase o paralizie timp de 18 ani lungi și chinuitori, înainte să își dea obștescul sfârșit.
 
Iată-l, deci, pe Eric în postura de a fi nevoit să dea piept cu această situație tulburătoare, cu dispariția mamei, începând cu primele momente și mergând apoi pe firul timpului, de-a lungul lunilor pe care le descrie cu acuratețe, neomițând nicio clipă de suferință acerbă.
 
Pentru a trece peste aceste momente, de care recunoaște singur că s-a temut încă din copilărie, el apelează la toate resursele sale. În primul rând, munca este ceea ce îl ține pe linia de plutire, apare încă și mai intensă dedicarea lui pentru scris, pentru teatru, pentru toate activitățile culturale pe care le îndeplinește acum nu doar în nume propriu, dar și ca urmaș demn al mamei sale. Apoi, animalele de companie, „împărăteasa” Fouki și urmașii acesteia, o dragoste moștenită tot de la mamă, revelând astfel un Schmitt sensibil, iubitor al naturii și al necuvântătoarelor, care însă descifrează modul lor de exprimare într-un mod deosebit.
 
Adeseori pornind pe panta amintirilor, autorul creează portretul mamei sale, fostă sportivă, o femeie plină de energie, dar și de grație, practic persoana care i-a marcat existența în cel mai mare grad. În paralel, schițează și figura paternă, precum și îndoielile care au planat mereu asupra acelor legături. Eric speră să descopere un adevăr pe care l-a bănuit de-a lungul deceniilor, undeva în carnetele mamei, însă această chestiune va fi rezolvată într-un mod neobișnuit, undeva pe parcursul cărții.
 
Atunci când fiica sa vitregă mai mare, Colombe, trece printr-o situație medicală delicată, Schmitt începe să conștientizeze altfel darul vieții, deși efemeritatea ființei îi trezește multe stări de angoasă, cochetând chiar și cu ideea unui neant izbăvitor, lucru care nu se petrece, dar care îi oferă senzația fugară a unei portițe de scăpare din tot acest lanț al suferinței. Trecând printr-o serie de căderi, fizice dar și psihice, scriitorul reușește să depășească momentele cele mai dificile, iar dincolo de sprijinul celor apropiați, arta este cea care îi aduce cele mai mari trăiri eliberatoare.
 
Amintește de lucrul la romanele sale mai recente, de punerea în scenă a producțiilor mai vechi, de multe evenimente internaționale la care participă, iar toată această activitate este benefică pentru el.
 
Eric-Emmanuel Schmitt reușește, în acest jurnal, așa cum îl intitulează chiar el, să îi aducă mamei sale un cald și devotat omagiu, celei care l-a inspirat să pășească în lumea cărților și a teatrului, care l-a susținut necondiționat și care i-a transmis atât de mult din sine însăși.
 
„Să cultivi gustul pentru unic, să măsori fragilitatea, să percepi efemerul. Pentru a nu rata nimic, pentru a nu pierde nimic, voi practica și mai mult nostalgia în avans.”
„Privesc țintă reflectarea mea în oglindă timp de o oră și acolo ești. Carne și suflet. În mine.”
 
„Mă privea ca pe o ființă unică, incomparabilă, dotată. Iată cheia destinului meu: am crezut în privirea mamei.”

10 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *