Lupul de stepă de Hermann Hesse, Editura RAO – recenzie

(Der Steppenwolf – 1927)

Hermann Hesse

Editura RAO

Colecția RAO Clasic

Anul apariției: 2015

Numărul de pagini: 272

”Lupul de stepă”, unul dintre pilonii literaturii moderne, este o carte tulburătoare dar plină de farmec, ce oglindeşte gândirea lui Hermann Hesse, influenţele filosofice şi orientările sale spirituale. ”Lupul de stepă” urmăreşte traseul psihologic şi emoţional al lui Harry Haller, un savant neadaptat societăţii şi epocii în care trăieşte, intolerant la superficialitatea celor din jur. Haller transpare a fi jumătate om şi jumătate lup - singuratic, introspect, taciturn.

„Lupul de stepă” de Hermann Hesse este o lectură fascinantă, pe alocuri copleșitoare, pe alocuri uimitor de proaspătă. În orice caz, nu este o lectură ușoară, de vacanță, ci una care solicită cititorul, îl face să pătrundă în ungherele cele mai ascunse ale personalității omenești, alături de protagonistul-narator, Harry Haller.

Autorul a ales să plaseze toată acțiunea sub semnul confesiunii. Inițial, startul povestirii îl dă un tânăr burghez anonim, nepotul gazdei lui Harry Haller, acesta din urmă fiind un domn intelectual între două vârste, care duce o viață dezordonată și haotică, cu multiple preocupări, dar cu un mod foarte înnegurat de a privi existența, în care se simte străin și scindat interior. Ulterior, ștafeta narațiunii e preluată chiar de Harry însuși, sub forma unor însemnări de jurnal. Hesse are o manieră proprie de a se juca cu planurile real și imaginar, pe care am întâlnit-o și în alte scrieri de-ale sale, iar aici o folosește din plin, pe tot parcursul romanului.

Harry Haller se vede pe sine însuși ca un lup de stepă, o dualitate în care coexistă două personalități adeseori conflictuale – omul și lupul. Suferința sa derivă din faptul că nu se simte complet, nu poate îmbrățișa niciunul dintre aspectele sale, așa cum le vede el. El ajunge la concluzia că acest chin poate să ia sfârșit doar prin a se arunca în brațele morții, însă fiind un om introvertit, realizează că lucrurile nu stau atât de simplu. Ușor, el primește o serie de revelații, inclusiv pe aceea că omul (și orice ființă, de fapt) este mult mai mult decât una sau două personalități, în fiecare om existând multiple fațete ale eului, o combinație care dărâmă teoria lui simplistă, precum și fundamentul soluției sale, care nu mai pare atât de eficientă. Romanul conține o serie de influențe ale filosofiei orientale, în stilul propriu autorului.

Magia pătrunde în viața lui, găsind inclusiv o broșură care oferă un „tratat despre lupul de stepă – numai pentru nebuni”.

De altminteri, întreaga carte dă la iveală o serie de idei foarte interesante. Una din ele se referă la faptul că oamenii care trăiesc la confluența epocilor sunt cei mai confuzi, cu un spirit labil și moravuri asemenea, pe când cei care trăiesc în plinătatea unei epoci își asumă plusurile și minusurile acesteia. O altă idee evidențiază statutul burghezului, al omului care încearcă să ambaleze confortabil toate miile de fațete de care aminteam. Harry se vede pe sine ca pe un spirit superior, trăind viața la extreme, dar atras precum un fluture de flacără de starea călduță a burgheziei, locuind în case burgheze și admirând, în solitudine, o araucaria îngrijită, mirosurile de curățenie ale acestor locuințe și ordinea unui salon, de altminteri banal. Nu se poate însă împăca cu o reprezentare a lui Goethe care îi rănește simțurile sale de lup de stepă. Atitudinea lui vehementă față de război și alte păreri ferme pe care le are, opuse curentului agreat, îl fac să fie considerat un adversar al sistemului, un inadaptat social.

Încercând un apogeu al sentimentului de dezrădăcinare, ajunge într-un salon de dans, fugind de camera sa închiriată și de dorința de a termina cu o existență pe care el o percepe drept jalnică și fără sens. Acolo o întâlnește pe Hermina, un alter-ego al său (și al autorului Hermann) feminin, care îl pune față în față cu zone ale personalității sale pe care nu ajunsese să le acceseze, cu latura sa ludică, azvârlindu-l într-un tumult, tăindu-i cheful de sinucidere dar amplificând toate trăirile într-un grad înalt. Harry trece de la o anestezie a simțurilor, o confuzie și o lehamite generalizată cu privire la tot ce înseamnă viață, la un vârtej de erotism, de senzații, de experiențe de tot felul, alături de Hermina, Maria și Pablo. Înțelege că urâțenia și frumusețea există în fiecare individ, mocirla și sublimul, împăcarea burgheză fiind o fațadă superficială, adevărata împăcare cu sine presupunând a trece peste toate aceste atribute ale omului și ale lumii și de a le aduce la armonie cumva. Umorul are capacitatea să netezească liniile colțuroase ale lumii și ale omului.

Ultima parte a cărții readuce în prim-plan simbolistica, amestecul de real și imaginar, experiență halucinantă sau onirică, în funcție de cum o privim fiecare, care se dovedește din nou revelatoare pentru un Harry care se afundă în căutarea de sine cu o fervoare aprigă. De această dată, figura evocată pentru a-l iniția în aceste descoperiri este maestrul iubit de Haller, Mozart. Romanul, de altfel, poartă amprenta metafizică specifică lui Hermann Hesse.

Ce descoperă el în acest nou univers al tuturor posibilităților? Există posibilitatea unei împăcări, deloc burgheze, între masculin și feminin, între toți acești Harry substantiali sau ipotetici, un liant pentru vastitatea eului care să creeze acea făptură armonioasă, spre care tinde cu atâta dor protagonistul? Descoperiți citind acest roman, foarte controversat la momentul apariției sale, care chiar și acum mai stârnește diferite discuții și reacții și despre care se poate scrie și vorbi mult mai mult decât am ales să o fac eu acum.

Doamnelor și domnilor, „Lupul de stepă”!

„Pentru a ajunge la toate acestea sau poate pentru a îndrăzni, în cele din urmă, să facă totuși saltul în cosmos, lupul de stepă ar trebui pus o dată față în față cu el însuși, ar trebui să privească adânc în haosul propriului său suflet, devenind pe deplin conștient de el însuși. Existența lui precară i s-ar dezvălui atunci irevocabil, iar el nu ar mai avea posibilitatea să se tot refugieze din iadul instinctelor sale în consolări sentimentalo-filozofice și de aici iarăși în beția oarbă a destinului său de lup. Omul și lupul s-ar vedea nevoiți să se cunoască unul pe celălalt, fără folosul măștilor sentimentale, și să privească necruțător unul în ochii celuilalt. Și atunci, ori s-ar produce o explozie care i-ar despărți o dată pentru totdeauna, astfel încât n-ar mai exista niciun lup de stepă, ori ar încheia o căsătorie de conveniență sub auspiciile luminii răsărinde a umorului.

S-ar putea ca Harry să fie pus într-o bună zi în fața acestei ultime alternative. S-ar putea ca, într-o bună zi, să învețe să se recunoască pe el însuși, fie căzându-i în mână una din oglinjoarele noastre, fie întâlnindu-se cu nemuritorii, fie găsind, poate, într-unul din teatrele noastre magice ceea ce îi trebuie pentru ca să-și elibereze sufletul devastat. Înaintea lui se deschid mii de asemenea posibilități, destinul său le atrage irezistibil, toți acești marginali ai lumii burgheze trăiesc în atmosfera posibilităților magice. O nimica toată poate declanșa trăsnetul.”