Macii – rubinele verii

Macii – legende și lucruri  mai puțin știute

Iubesc macii, câmpiile stropite cu maci ce râd în soare, în coacerea verii. Și i-a pus vara la gât – rubine și a pornit hai-hui prin jur…

Macul – fragil, dar puternic, delicat și intens, sărutul roșu al verii!

De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo roşii stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul. (Lucian Blaga – În lan)

Cunoscut din cele mai vechi timpuri pentru proprietățile sale terapeutice, macul roșu, care impresionează prin aspectul petalelor, poate fi admirat aproape pretutindeni începând cu luna mai și până la sfârșitul lunii iulie.

Macul roșu de câmp, numit popular macul cucului, mac iepuresc, mac păsăresc, mac sălbatic, paparoane, pipiloare, paparuie, este o plantă erbacee anuală, originară din zona Turciei. A fost adus în Europa în urmă cu aproximativ 4000 ani î.H. Seminţele de mac au fost folosite încă din Grecia Antică pentru calmarea durerilor iar în China la prepararea ţigărilor cu opiu. În Grecia antică macul era un simbol al fertilităţii, o amuletă de dragoste, iar seminţele acestuia erau folosite ca un ameliorator al sănătăţii şi vigorii, inclusiv de către atleţii greci. Flori de mac au fost găsite în morminte egiptene vechi de peste 3000 de ani.

Macul roşu de câmp are caracter spontan, crescând în zonele însorite ale câmpiilor.

Macul de grădină este macul cultivat de către om, iar seminţele se utilizează în alimentaţie. Sunt zone ale lumii, cum ar fi în sudul Asiei sau în America Centrală în care nu creşte ca plantă spontană,  fiind introdusă în cultură. Încercările de introducere în cultură a acestei specii în ţara noastră nu au dat rezultatele scontate.

Utilizări

–          Infuzia realizată din petalele uscate tratează bolile respiratorii acute, cu tuşe.

–          Ceaiul din petale de mac alungă insomnia şi este folosit împotriva hemoragiilor.

–        Ceaiurile pediatrice realizate din petale de mac roşu de câmp tratează gripă, răcelile, agitaţia, insomnia, pojarul, scarlatină şi alte boli infecţioase specifice copiilor.

–          Petalele de mac se folosesc în industria farmaceutică la prepararea ceaiurilor, a tincturilor şi a siropurilor şi pot fi folosite la obţinerea morfinei.

–          Petalele speciei macului de câmp se folosesc doar în scopul stimulării transpiraţiei, mai ales în caz de febră.

–          Ca uz extern, se foloseşte ceaiul de mac mai concentrat (o lingură de paparoane uscate la o cană cu apă) sub formă de cataplasme pentru decongestionarea pleoapelor inflamate.

–          De asemenea, infuziile aplicate sub formă unor comprese pe piele reduc ridurile.

–          Ceaiul de petale de mac roşu este indicat în bronşită acută, laringita acută, angine pectorale, în gripă şi pentru calmarea durerilor de gât. Se utilizează cu succes, sub formă de gargară, în caz de răguşeală.

Cu excepţia paparoanelor, pe care fitoterapia le utilizează, întreagă plantă este toxică.

Semnificaţii

În Noua Zeelandă, „macul înalt” este floarea care îi desemnează pe oamenii care s-au ridicat deasupra celorlalţi.

„Macul welsh” este caracterizat de culoarea galbenă.

„Macul de porumb” este numele dat macului sălbatic în perioada română, întrucât acesta creştea de obicei în lanurile de porumb.

„Fumul pământului” este denumirea dată macului în Evul Mediu , datorită superstiţiei că fumul produs de arderea acestei plante avea darul de a alungă spiritele rele.

Florile de mac au fost remarcate în timpul campaniilor lui Napoleon ca înflorind în jurul mormintelor proaspete ale soldaţilor, existând credinţă că aceştia răsăreau din sângele vărsat de către cei căzuţi în război. De altfel, macul este un simbol al victimelor tuturor războaielor. Relaţia dintre macii roşii şi sângele vărsat este evidentă, din cauza culorii, dar a fost observat de asemenea că pe terenul unde au fost înmormântați soldaţii morţi au crescut foarte mulți maci. După Primul Război Mondial, medicul militar canadian John McCrae scris un poem despre maci,  „În Flanders Fields”, bine cunoscut şi în zilele noastre.

În mod special, macii au fost aleşi pentru a portretiza sacrificiul nepreţuit al colegilor săi morţi. De atunci, macul a devenit un simbol al celor care au murit în Primul Război Mondial şi în războaiele ulterioare. Unele ţări, cum ar fi Africa de Sud şi Republica Malta, au numit ziua comemorării „Ziua de mac”.

Macul este și floarea simbol a statului american California.

În anul 1933 uniunea de cooperare a femeilor a prezentat un mac alb, care avea să devină un simbol de pace şi sfârşitul tuturor războaielor. Aceste plante albe au fost purtate în ziua Armistiţiului, ziua care mai târziu a devenit duminică de amintire a războiului, dar Legiunea Regală Britanică nu a recunoscut niciodată acest simbol. Deşi macii albi nu au afectat în vreun fel comemorariile celor ucişi în războaiele majore, mulţi veterani au considerat că această ar putea afecta simbolul macilor roşii, aceştia simbolizând sângele vărsat. La un moment dat problema a devenit atât de gravă încât unele femei şi-au pierdut locurile de muncă pur şi simplu din motivul că au purtat maci albi şi nu roşii.

Legende

Cam toate popoarele au legende despre apariţia macului în lume.

Legendele grecești au la bază proprietatea macului de a induce somnul. Cei doi frati Hypnos si Thanatos – somnul si moartea – erau reprezentați purtând pe cap cununi din flori de mac sau având în mâini flori de mac.

Conform unei legende, zeiţă Demetra a creat macul pentru a-i aduce alinarea somnului după pierderea fiicei ei, Persefona.

Într-un alt mit, macul fusese făurit de catre Somnus, zeul somnului, pentru a alina durerea provocată zeiței Ceres de lipsa fetei sale.

Într-o altă legendă, o vrăjitoare transformase o femeie într-o floare de mac de pe câmp, ea putând părăsi câmpul de maci doar pentru a-şi vedea familia, și numai în timpul nopţii. Într-una din nopţi, femeia i-a spus soţului ei că vraja ar putea fi destrămată dacă a două zi acesta va recunoaște și culege de pe câmp floarea în care era ea preschimbată. Dimineaţa, bărbatul s-a dus pe câmp şi şi-a deosebit soţia în mijlocul a sute de flori de mac, cum credeți? Alegând floarea neudată de rouă, întrucât ea nu stătuse toată noaptea în câmp. El a cules floarea, vraja s-a destrămat, iar cei doi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

O altă legendă ne spune cum în Sâmbăta Mare, toate florile s-au hotărât să privegheze, numai macul somnoros a adormit, trezindu-se la strigătele semenelor: „Hristos a înviat!”. Atunci, macul s-a ruşinat aşa de tare încât a devenit roşu aprins din alb, cum era înainte.

Am găsit și o legendă orientală foarte frumoasă:

Cândva, în negura Timpului, în triunghiul format între statele numite azi Thailanda, Myanmar şi Laos trăia un tânăr modest că stare materială dar bogat spiritual. Înainte de a se căsători tânărul a considerat că trebuie să cunoască mai întâi lumea, să nu rămână cu un vis neîmplinit şi mai apoi atenţia să îi fie distrasă de la soţie şi de la familie. Logodnica a plâns şi l-a rugat să nu plece, să nu mai amâne, cu anii, căsătoria hotărâtă încă de când erau foarte tineri. Tânărul a rămas ferm în hotărârea să şi a plecat în lume pentru a se găsi pe sine. A călătorit mult, a cunoscut mulţi oameni, a suferit, s-a bucurat şi multe a învăţat din proprie experienţă – lecţii care nu mai pot fi uitate vreodată.

În călătoriile lui a ajuns într-un ţinut pe care l-a considerat cel mai frumos – poate pentru că acolo a întâlnit o minunată prinţesă de care s-a îndrăgostit şi fericirea lui era mare pentru că şi prinţesa – Nin pe numele ei – s-a îndrăgostit de el şi i-a jurat iubire veşnică. Cu sufletul sfâşiat între fericirea iubirii împărtăşite şi a datoriei faţă de logodica lui care – şi ea – îi jurase iubire tânărul nu a minţit-o pe prinţesă şi i-a spus adevărul dureros: onoarea îl obligă să îşi respecte cuvântul dat logodnicei înainte de plecare. Nin l-a iubit şi mai mult pentru sinceritate şi i-a spus că liber este să plece atunci când doreşte. Tânărul a plecat, cu inima grea, dar convins că iubirea pentru logodnica este iubirea adevărată, iar iubirea pentru Nin este mai mult o plăcere a simţurilor, deși inima nu prea îi spunea la fel… A ajuns acasă şi a fost întâmpinat cu bucurie de părinţi şi de logodnica. Cinstit din fire i-a spus şi logodnicei, înainte de a se căsători, ce s-a întâmplat pe meleagurile îndepărtate. Logodnica a zâmbit, liniştindu-l că Nin e departe dar ea e lângă el şi acolo va rămâne. Au petrecut la nuntă şi totul părea să fie bine – dar dorul de Nin îl sfâşia pe tânăr zi după zi şi noapte după noapte. Într-o noapte a visat că palatul prinţesei a ars, iar frumoasă la care îi rămăsese gândul a murit, inima ei transformându-se într-o piatră strălucitoare şi roşie că sângele, numită rubin, simbol al puterii divine, a vieţii şi a dragostei clocotitoare, tămăduitoarea tuturor bolilor şi care are darul de a împacă iubiţii certaţi. Rubinul îi face pe războinici invincibili în lupta şi este asociat cu pasiunea şi curajul.

Nefericitul îndrăgostit ia din nou drumul către îndepărtatul castel şi după multe peripeţii reuşeşte să găsească piatră în care, după cum credea el, dăinuia încă inima iubitei sale. Strânge piatră la piept şi o duce acasă, ascunsă sub cămaşă, lângă inima, şi nu se mai desparte de ea. Dar, într-o zi, soţia sa, geloasă, îl urmăreşte când e la scăldat, ia piatra şi o aruncă în grădina casei. Piatra se sparge şi din fiecare fragment răsare un mac. Văzând răutatea soţiei tânărul tare s-a supărat, dar nu mai avea ce face – doar să privească minunatele flori roşii că sângele care umpleau acum grădina casei și să plângă după iubirea pierdută.

Pentru a-şi lua definitiv rămas bun, prinţesa Nin i s-a aratat din nou în vis şi i-a spus că îi oferă în dar latexul existent în capsulele de mac, pentru a-şi aminti veşnic de frumuseţea iubirii lor tragice dar fără a mai suferi, fără că sufletul să-l mai doară…

Și, bineînțeles, nu putea lipsi o legendă autohtonă:

Odată, de mult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfînta evanghelie.

Acu`, într-o zi, neavînd biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mîncare, a scos un ştergar ales pe margine, de-l avusese dar de la maică-sa pe cînd se măritase şi dîndu-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brînză.

Da` bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o cîmpie şi dup-aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strîngea inima femeii de grijă, cînd socotea că-i atîta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemîncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă ? îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum. Pornise băiatul cam cînd era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea.

Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mîna straşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gînd. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cît cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi mai moartă decît vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întîi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe cîmpie. Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde dar pădurea tăcea ca mormîntul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste cîmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sînge. Dar ea pas să simtă ceva, că în sufletul ei alta nu simţea, decît dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mîncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet si la tot pasul picura sîngele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sînge, răsărea o floare mare şi roşie, pînă ce se umplu cîmpia toată de asemenea flori.

Taman cînd răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi de dincolo de deal, un glas slab de copil, venit ca de la mare depărtare, care îngîna: „mamă, mamă”. Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici clina repede a văii şi într-o clipită fu lîngă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar cînd să treacă peste cîmpie, ce să vezi ? Numai flori roşii, încotro cătai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pămînt. (Tony Brill – Legende populare româneşti – Minerva)

Surse: Agerpres, Wikipedia, internet

Vă invităm să citiți și:

Margareta – mă iubește, nu mă iubește…

Narcisa ca o poezie

Laleaua – între frumusețe și blestem

Florile care ne înseninează ziua – zambila