Maidanul de atunci si facebook-ul de acum

„Santiago Derbedeu”: decăderea unui imperiu

            Mă gândesc, dragii mei cititori, că văzând acest titlu vă stârnesc o anumită curiozitate, totuşi este un articol care a apărut în revista facultăţii de economie şi administrarea afacerilor. Dar facultatea în esenţă, social şi pe plan temporal este începutul unui ciclu şi totodată sfârşitul altuia. Iar mă întâlnesc cu acel ultim semestru. Nu contează că e vorba de un semestru, ci că are adjectivul „ultim”. Curând, vom ciocni pahare de whiskey iar apoi de şampanie în cinstea ducerii la bun sfârşit a alegerii noastre de a avea în viaţă titulatura de „economist”. Mă gândesc că acum 30 de ani aş fi avut inscripţionat pe uşa de la apartament „Economist Miron Mardale”. Haha. În schimb, acum, vrem acea inscripţie doar pe fişa unui loc de muncă stabil. Cerem mult, sincer? Nu. Dar nici nu mă plâng. Pentru că am învăţat că pentru orice trebuie să lupţi.

            Iunie 2004. Aveam 10 ani, şi eram un băieţel de statura medie, dar cu un cap uriaş. Din păcate, la propriu, e mare şi acum dar atunci era cam disproporţionat. Aşa că la bloc mi s-a dat porecla: „Cap”. Şi era o seară de duminică, probabil că făcusem băiţa. O ştim cu toţii, băiţa de duminică seară. Chiar dacă nu era şcoală, ne intrase în ritm. Acum nu mai conta dacă mai făceam măcar încă una în timpul săptămânii. Mă băgasem în pătuţul din camera alor mei, în apartamentul meu din Brazdă. Dar ochii mei erau în Portugalia. La EURO 2004, Europeanul de fotbal. Franţa-Anglia. Nu aveam treaba cu fotbalul. Eram departe de a fi bun şi cunoştinţe nimic. Dar Zinedine Zidane a dat două goluri, iar David Beckham unul. Nu eram labil psihic, aşa că auzisem de ei. Ăla de la „Gilette” şi ăla cel mai bun din lume. Şi parcă m-a marcat cum marcau ei. Cum totul era o îmbinare de luptători talentaţi, cum totul avea o miză, cum orice mişcare conta, cum persoane plângeau în tribune, cum comentatorii români urlau. Era fenomenul fotbal şi îl simţeam pentru prima dată.

            Atunci a început aventura mea în academia „Santiago Derbedeu”. Era un termen naţional pentru maidan. O caricatură a adevăratului templu fotbalistic „Santiago Bernabeu”, stadionul celor de la Real Madrid. Era o grădiniţă şi implicit curtea ei. Erau atât de mulţi puştani, şi unii atât de talentaţi, dar şi atât de golani. Prima zi nu a fost de fotbal probabil, ci de box. Va daţi seama că pentru orice new entry ţi se arată cu degetul – POARTA. Frumos să fii portar, ştiau să te vrăjească, îţi dădeau porecla „Buffon”, portarul lui Juventus. De fapt tu erai bufon pe bune, greşeai la 2-3 goluri, beaaaaaam. Mai luai un pumnişor de la ăia mai mari. Dar, uitându-te la fotbal, te îndrăgosteai în fiecare zi. Pe bune. Şi te motivai atât de mult să te întorci şi doar să împarţi sentimentul care presupuneai că îl au Shevcenko, Nedved, Henry, Ronaldo, Van Nistelrooy, şi etc etc etc pentru că sunt atât şi atât de mulţi din acea generaţie fantastică. Au fost anii superbi din viaţa mea, în care învăţai să iubeşti ceva ce ştii că nu te poate iubi înapoi. Un fenomen, fotbalul.

            Această generaţie aş zice superbă, alimentată din fotbal, omitea fetele. Sunt sincer. Pe câte alunecări băgam, pe câte coate se juleau, pe câte bătăi în timpul meciurilor erau, pe câte mingi furam de la alţii, dacă intra o fată în peisaj, gata. Plumb în picior. Te emoţionai, mureai de ruşine, nu ştiu de ce, dar cred că datorită fotbalului noi nu ştiam să fim gentili şi democraţi. Noi ne înjuram şi când băteam la fotbal, de fericire. Şi mai era chestia că ele erau cu ale lor. „FETE FILME FLORI BĂIEŢI MELODII SAU CÂNTĂREŢI”. Vă aduceţi aminte sigur. Şi eternul „Şotron”. Singurul joc la care cred că mă nenorocea orice fată.

            Am crescut toţi, şi nu doar clasa mea de la şcoală, cartierul sau oraşul, ci toată România, Europa, şi toată Planeta în spiritul minutului 90′, când se scurge şi ultima speranţa, când te automotivezi cu energie din suflet. Am trăit cu toţii finala Champions League 2005 între Milan şi Liverpool. 3-0 la pauză Milan, 3-3 deja în minutul 60. Liverpool a câştigat la penalty şi încă şi în ziua de azi acel moment este cel mai motivant lucru din lume pentru noi, muritorii infectaţi de această bacterie contagioasă, fotbalul. Am trăit şi atât de multe dezamăgiri într-o generaţie în care toţi i-am iubit pe Mutu şi Chivu, în care Adrian Mutu a fost depistat cu cocaină şi parcă atunci ne întrebăm pentru prima dată „ni se poate întâmpla şi nouă în 10 ani aşa ceva?” şi parcă ne răspundeam ipocrit „sunt prea deştept pentru aşa ceva”.

            Şi aici mă doare. Terenurile nu s-au recondiţionat. Noi am crescut încet încet, şi automat şi standardele noastre. Ne apropiasem de fete şi învăţasem că nu e mişto să fii julit mereu, în trening şi mirosind a transpiraţie. Aşa că devenisem uşor selectivi, şi încet încet mai puţini. Niciodată nu a fost vorba de cât de buni erai, dar să te dedici, să pui suflet şi să alergi. Deja cei mai buni nu mai jucau cu noi, erau activi pe la academiile de prin oraş. Jucau sâmbătă la ora 9 în campionate, noi jucam toate zilele de la ora 5 până la ora 9, dar pe maidane. Simţeam diferenţa aia chiar grav: fotbalist şi jucător de fotbal. Cum zice şi o „vedetă” mondenă pe facebook „Noi când ne distram ei se jucau de-a noi în spatele blocului”. Chiar îi imitam pe aia buni, chiar dacă erau puţin mai mari ca noi. În orice caz, nu s-au mai băgat bani, şi pentru prima dată am realizat că a fost vorba de bani. Începuseră privatizările, primele tragedii în şcoli pe fondul violenţei, deci automat paznici peste tot, şi cel mai ciudat, terenurile unde jucasem ani la rând se deterioraseră la modul în care nu că te răneai, dar sărea mingea din orice colţ. Aşa că băieţii mai mari ne-au arătat soluţia: terenurile artificiale. Când am dat prima dată 10 lei pentru 2 ore de fotbal, într-adevăr, pe un teren de calitate, am simţit că îi rup din inimă. Vă jur. Nu era corect ca o pasiune atât de pură să nu ţi-o poţi exprima gratis.

            În acelaşi timp, pe celălalt plan, „la putere” să zicem aşa, se schimbau multe lucruri. Apăruse generaţia „Messi şi Cristiano”. Deja gladiatorii fuseseră alungaţi din arenă şi fuseseră invitaţi magicienii. Au apărut arabii în fotbal, sutele de milioane de euro, primul transfer care se apropiase de 100 de milioane ( 91 de milioane, Cristiano Ronaldo), ore ciudate de difuzare ca şi cei din Asia să vadă la oră decentă. Înţelegeam.  Totul era despre bani. Îmi aduc şi acum aminte de jucătorul Frederic Kanoute, care a refuzat să joace cu logoul unei case de pariuri, care era sponsorul echipei lui, Sevilla. Respect. Automat standardele fotbalului creşteau constant, aşadar şi ale noastre, ale fanilor practicanţi.

            Noi, în schimb, la Craiova, aveam cu ce ne mândri. Aveam monumentul pasiunii fotbalistice româneşti: Universitatea Craiova. La noi nu se punea problema de bani, jucători, preţul unui bilet. Eram acolo. Era iubire. Era iubire necondiţionată cu care te năşteai. Legendele erau departe, erau la Londra, Madrid, Barcelona, dar noi ne mândream cu adevărat cu muritorii cu sânge alb-albastru. Se încercase un model Athletic Bilbao la Craiova (La Athletic Bilbao, în Spania, se pot legitima doar jucători din Ţară Bascilor, regiunea de care fac parte). Mai mult, noi ne mândream cu o combinaţie între străini şi olteni. Oltenia force one! Dar a căzut şi această legendă odată cu probleme financiare. Încă o lovitură. Degeaba a apărut altă Craiova, pasiunea a murit atunci, în 2011.

            Trei factori până acum, şi încă nu l-am întâlnit pe cel mai important: Noi. Am crescut. E atât de simplu până la urmă, şi atât de trist. Unii au început să petreacă timp în oraş, în afara cartierului, impresionând fete, alţii din păcate, au luat calea oribilelor etnobotanice, alţii au ucis pasiunea implicând bani, pariind. Alţii susţin că a trecut timpul şi că acum le place să facă altceva decât să joace ca nişte copii fotbal. Orice are un punct de vedere asupra unei decizii. Nu înseamnă că nu am mai jucat fotbal, dar rar. Eu ma apucasem de fumat, şi îmi era greu, chiar era greu să alerg. Dar mă motiva lucrul acesta, şi alergam şi mai mult. Era şi o activitate mai rară, pe terenuri sintetice, evident.

            Şi generaţia aceasta se plimbă şi acum prin cartiere, copiii nu îi cunosc în orice caz. Unii au numit generaţia: drogaţi, beţivi, golani, nimicuri, mizerii, etc. Alţii au numit-o : talentaţi, muncitori, politicoşi (Nenea, ne daţi şi nouă mingea?), viitorul ţării noastre, geniali,etc. Şi aşa cum suntem noi în ochii altora, am acceptat, pentru că ne-am adus aminte că şi Grecia a plecat cu ultima şansă în 2004 şi au câştigat turneul, şi că Manchester United a pierdut titlul în ultimul minut, crezându-se invingători. Aveam deja caracterele clădite. Şi plimbându-ne în cartiere, vedem. Ce? Nimic. Nimeni. Nici o minge, nici o poartă din bolovani, nici o fată să se joace cu o păpuşă, nici un copil cu un tricou cu un fotbalist. Unde sunt?  Văd copiii în clasa 1-a cu ultima generaţie de telefoane, duşi, normal, 500 de metri cu şoferul familiei la volanul unui bolid. Văd serverele de Counter Strike Global Offensive (joc shooter) absolut plin ochi, iar când începe un meci se aude „Hi guys”, o voce de maxim 8 ani. Îi aud la radio cum toţi au drepturi şi cum părinţii se bat în piept pentru ele. Realizăm. Generaţiile s-au schimbat.

            Dar şi noi când am fost bătuţi de profesori şi umiliţi, am tăcut din gură şi i-am tratat ca pe un arbitru. Dacă ripostai, tot tu luai suspendare. Am avut telefon polifonic. Vai. Superb. Să mă sune pe mine cineva şi să fiu departe şi să îi zic „Sunt aicea bă! Am treabă”. Eram modeşti, şi în 90′ au fost şi mai modeşti, şi în 80′ mai modeşti şi etc. Şi din generaţiile astea s-au născut campioni: Mutu, Chivu, Halep, Alina Dumitru, şi etc. şi i-am enumerat doar din sport.

            Ne-a ajutat maidanul, fizic şi psihic. Am fost învingători şi suntem. Şi de asta nu facem tragedii din situaţii. Viaţa merge înainte cum merge şi fotbalul şi tenisul şi şotronul şi rugbyul şi hoţii şi vardiştii. Pe ruinele imperiului „Santiago Derbedeu” se află o litera. Asta e dureros. Fie este un F albastru, fie este un Y de la „noua generaţie”. Copiii nu mai joacă. Nu este o întrebare, este pur şi simplu un fapt. Părinţii sunt de vină? Îşi rup spatele pentru sustenabilitatea familiei, dacă ar avea timp, ar juca împreună cu ei, copiii. Tot ei sunt vinovaţi că nu îi înscriu la o şcoală specială? Cum aş putea eu să ştiu că mie îmi place limba slovenă dacă eu nu am auzit-o sau citit-o? Corporaţiile futuriste care implementează tot mai mult şi dezvoltă tot mai mult? Evoluază planeta, nu se poate opri ştiinţa pentru sport. Autorităţile că nu crează aceste locuri? DA şi NU. Bagă bani în terenuri de maidan? Păi stai puţin, strada cu gropi de ce nu au reparat-o? Fotbalul? Nu, cu bani sau fără se joacă la cel mai înalt nivel şi tot poţi alege un idol. Copiii? Idolii de la TV sunt ceva, cei mari din cartier care joacă mai bine, sunt altceva.

            Eu accept, ca un pionier al ultimei generaţii pur fotbal: vremurile s-au schimbat. Ne îngrăşăm, devenim mai moi, tratăm sportul cu indiferenţă, performanţa la fel, devenim vicioşi şi anti-sociali. Cum spune orice psiholog: În noi e puterea. Şi dincolo de noi e puterea exemplului. Luni eu voi juca un fotbal cu încă 14 oameni, iar când se va face cald voi juca un pituluşu la ţară la cineva. Îmi e dor. La vară voi sărbători absolvirea facultăţii cumpărându-mi o minge. Prin asta voi da cinste maidanului că sunt ceea ce sunt şi datorită lui, şi că am reuşit să termin pregătirea şcolară. Aştept cu drag campionatul corporaţiilor.

Acest articol a aparut in revista Cronica studentului FEAA Craiova nr. 5