Marșul morții prin Rusia de Klaus Willmann, Editura Meteor Press

Marșul morții prin Rusia

Călătoria mea de la soldat la prizonier de război

(Death March Through Russia – 2019)

Autor: Klaus Willmann

Editura Meteor Press

Colectie: Istorie

An apariție: 2021

Nr. pagini: 240

Cuvânt înainte de Roger Moorhouse

Traducerea: Mihai-Dan Pavelescu

Jurnalul unui deportat în Siberia și drumul său la întoarcere spre casă.

Experiențele lui Herrmann ca prizonier de război în Uniunea Sovietică au fost devastatoare, caracterizate prin brutalitate indiferentă, maltratări și amenințarea mereu prezentă a bolilor. Disprețul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: „De acum, nu mai eram ființe umane. Nu mai eram nimic.”

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiară multora. Era o lume, a scris el, unde „melancolia și indiferența, empatia și cruzimea” trăiau umăr la umăr. O lume care avea, poate, parte de fapte individuale ocazionale de bunătate, dar în care domnea de asemenea birocrația chițibușară, paranoia înăbușitoare și – cel puțin pentru prizonieri – temerea permanentă a trimiterii în „Siberia”, codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorțul părinților, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de școală, tatăl, care era meșter decorator și pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeași meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar și din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilitățile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucție și serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu și el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria și Ungaria, apoi România, unde se stabilește la granița cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susținere a trupelor românești. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După 2 săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, și primește o permisie în țară pentru convalescență. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenți din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăvește de icter, dar urmează și un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziții defensive împotriva sovieticilor și este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianța cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar și echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc și, pentru a nu fi prinși de românii și rușii care-i urmăreau, abandonează tunul și continuă pe jos. După trei zile de peripeții sunt capturați de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duși pe jos într-un marș al morții spre Brașov, flămânzi, însetați și dezbrăcați. Cei care ieșeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câțiva știuleți de porumb erau împușcați pe loc – o șansă  pentru cei rămași în viață de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-și acopere trupurile înfrigurate, murdare și gârbovite. După 2 săptămâni sunt urcați în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, și, via Iași, sunt transportați pe malul Mării de Azov în condiții dramatice, fără mâncare și apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur și simplu de epuizare. Ajunși în lagăr, sunt puși să lucreze într-o fabrică de muniție, gârboviți de frig, în uniforme zdrențuite și încălțări rudimentare, decimați de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duși să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutați apoi în bazinul minier Donețk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că rațiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaș de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilitățile de vopsitor și zugrăvește o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-și completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită și evadează, mergând trei zile cu marfarul și pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliția rusă într-o gară și dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Rușii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificați și Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav și vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orășelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

Cartea Marșul morții prin Rusia de Klaus Willmann poate fi comandată de pe meteorpress.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Meteor Press

Recenzii și prezentări cărți de nonficțiune