Masivul Bucegi – Vf. Omu – libertate, imensitate, nemărginire

10

Masivul Bucegi – Vf. Omu – libertate, imensitate, nemărginire

Așa cum v-am promis în articolul precedent (Cheile Zănoagei) 😉, am revenit ca să mă laud și cu cel de-al doilea cadou de ziua mea – eii, nu pot fi perfectă!! 😀. În apărarea mea, vă spun că sunt o fată drăguță (și modestă!!) iar cadoul a fost pe măsură, după cum veți vedea 😍. 
Dacă a doua zi de concediu a fost plină de savoare și fascinație, cu surprize minunate, a treia zi de concediu o pot defini ca una măreață, obositoare, dar încărcată de liniște sufletească şi cu un iz de libertate și nemărginire.
De data aceasta traseul ales – ca de obicei, soțul 😉 – a fost Stația Telecabina „Peștera” – Valea Obârșiei – Cascada „Obârșia Ialomiței” – Mecetul Turcesc – Cerdacul Văii Cerbului – Vf.  Omu, un traseu de 3 ore – 3.5 ore (dus) și marcat cu bandă albastră . Recunosc că pentru acest traseu m-am înarmat cu curaj și tărie știind că voi ajunge pe primul meu vârf muntos de peste 2500 m altitudine. V-ați putea întreba de ce mi-a trebuit curaj în condițiile în care merg deseori la munte?! Ideea este că oricât de mult aș iubi muntele și tot ce oferă el, eu nu am o rezistență fizică foarte bună, motiv pentru care nu mă aventurez în locuri mai periculoase sau cu dificultate foarte mare. Sunt conștientă că acesta este un dezavantaj dar nu mă dau bătută 🙂. „Perseverența este mama înțelepciunii” spune o vorbă din popor, astfel că eu tot încerc, iar tot ce am reușit până acum mi-a adus multă bucurie și satisfacție sufletească 😍.
În jurul orei 10 – deja soarele era tot mai prietenos cu noi – ne-am pornit de la Stația Telecabina „Peștera”, pe jos, spre primul obiectiv al acestui itinerar montan, și anume Cascada „Obârșia Ialomiței”.  Poteca, bine delimitată și marcată, urcă ușor pe firul văii râului Ialomița fiind încadrată, la dreapta de pereții Vf. Obârșia și Colții Obârșiei, iar la stânga de pereții Masivului Doamnele. În scurt timp de la începutul traseului, de la depărtare, am putut observa frumoasa cascadă, cea mai înaltă din Carpații Meridionali și cea mai spectaculoasă, situată în Valea cu același nume – Obârșiei. Valea Obârșiei are priveliști superbe, falnice, care pe mine m-au făcut să realizez, încă o dată, cât de mici suntem în lumea asta mare 🙂. Cu multe pauze pentru poze dar și odihnă și hidratare, am ajuns la baza cascadei de unde am putut admira și fotografia, în toată splendoarea ei, Cascada „Obârșia Ialomiței”. Aceasta fascinează de la depărtare,  atât vizual cât și auditiv, dar de aproape este impresionantă. Din fericire este și foarte cunoscută, de aici și numărul mare de turiști, români, dar și străini. Cu riscul de a mă repeta 😉, o spun totuşi:  avem o țară minunată, cu locuri de basm! 💝

După o mică pauză, am decis să mergem mai departe. Dacă până aici drumul a fost lejer, mi-am dat seama, uitându-mă în zare, că de abia de acum încolo începe greul. Cel puțin, eu asta am simțit.
Nu pot să nu vă spun o mică întâmplare 😉. După ce ne- am îndepărtat puțin din zona aceasta, soțul îmi atrage atenția, să mă uit undeva în zare, nu departe de cascadă, dar în spatele nostru; undeva sus, pe o creastă, era un …. 🐻. Dau să țip, dar soțul îmi pune mâna la gură 😂. „Taci, că sperii lumea!” îmi zice el… numai că eu eram doar uimită și încântată – acum nu mai îmi era frică, că doar era destul de departe de mine 😁😜!! – dar mai știi, cum reacționau săracii oameni??! Așa că am lăsat ursul în urmă, la fel și cascada, în stânga noastră, și am început un urcuș susținut, ce ne-a solicitat din plin, punându-ne la grea încercare picioarele.

Pe tot parcursul traseului, totul în jur te transpune într-o altă dimensiune. După ritmul vieții de zi cu zi, o astfel de urcare înseamnă altceva, mai ales dacă este pentru prima dată. Recunosc că rezistența mea fizică era tot mai slabă, pauzele pentru a-mi trage suflul fiind tot mai dese. Iar ca totul să fie și mai incitant, după Mecetul Turcesc urmează un alt urcuș la fel de dificil sau poate chiar mai mult. Depinde de fiecare cum îl percepe. Personal, am simțit la un moment dat că cedez. Simțeam că nu mai am aer, că nu mă mai țin picioarele. Dar încet, încet, cu răbdare, tenacitate și ambiție, am mers mai departe. Spun ambiție pentru că la fiecare pas îmi spuneam: „încă un pic”, „nu te uita în sus”, „nu mai e mult”, „nu te îneca la mal”, etc. Știu că sună copilărește, dar aceste cuvinte spuse în sinea mea, pentru sufletul meu, mie mi-au dat putere. Deși iubesc drumețiile la munte, timpul nu îmi permite să merg frecvent, iar frica de înălțime, de multe ori, îmi taie tot elanul 😔.  Totuși, cel mai mare imbold l-am avut atunci când am văzut câțiva copii ce mergeau fără să se plângă, vioi, plini de curiozitate și elan 🤔 🙂. Serios??? Ei pot şi eu nu??? 😂😂
Odată trecuți și de acest ultim urcuș, brusc vremea s-a schimbat fiind învăluiți de o ceață densă specifică altitudinii, iar vântul bătea tot mai tare. De aici până la Vf.Omu nu a mai fost mult iar în aproximativ 30 de minute eram în fața Cabanei cu același nume, unde am putut admira, în voie, totul în jur: imens, nemărginit, grandios. Sus, la 2507 m altitudine, te poți delecta cu frumusețea locului cu deschidere spre toate direcțiile: Vf. Bucura, Colții Morarului, Coștila, Bucșoiu Mare. La Cabana Omu te poți odihni, poți savura o masă caldă și, de ce nu, poți bea o țuică fiartă, binevenită chiar, pentru o astfel de zi!!! 😍
După o oră de pauză și o binemeritată masă, am hotărât să ne întoarcem, de data aceasta pe un alt traseu: Vf. Omu – Cerdacul Văii Cerbului – pe sub Vf. Colții Obârșiei – Șaua Șugărilor – Sfinxul – Cabana „Babele”, traseu marcat cu bandă galbenă. De la  Cabana „Babele” coborârea  se face cu  telecabina sau, cum am ales noi, pe jos, pe  sub  Vf. Cimitirul Elefanților până la  Stația Telecabina „Peştera”.
Traseul de întoarcere  a durat 3 ore -3,5 ore, aproximativ, iar toată  această  aventură a fost undeva în jur de 7 ore. La finalul zilei eram obosiți dar cu un mare zâmbet pe buze 🙂. Eu eram epuizată 😂. Nu îmi venea a crede că s-a terminat, dar mai ales că am ajuns pe Vf. Omu. Eram  atât  de mândră de mine de parcă aş fi făcut o mare descoperire!! Senzația este imensă, de nedescris în cuvinte. Din poze se poate observa  cât de obosită eram, dar sufletul meu striga de fericire.
Wow! Sunt tare! Am făcut -o şi pe asta! Ce mai, bravo mie!! 😍😍
Frumos cadou de ziua mea, nu???  Şi mai urmează unul 😉. Până data viitoare, vă pupicesc pe obrăjiori! 😘

About Author

10 comentarii

  1. Spectaculos traseu, superbe imagini! Un articol minunat, mulțumim pentru impresiile împărtășite!

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: