Delicatese Literare
Recenzii

Michelangelo ereticul de Matteo Strukul, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Michelangelo ereticul

(Inquisizione Michelangelo – 2018)

Matteo Strukul

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere din limba italiană de Gabriela Lungu

Nr. de pagini: 312

An apariție: 2021

Pe copertă: Alexandre Cabanel, Michelangelo vizitat de Iulius II în atelierul său (detaliu)

MATTEO STRUKUL s-a născut pe 8 septembrie 1973, la Padova. A studiat Dreptul la Universitatea din Padova și a obținut titlul de doctor în Drept European la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția. După cum declară el însuși, trăiește în mai multe locuri, împărțindu-și timpul între Padova, Berlin și Transilvania. Este romancier, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate (a publicat în 2019 primele două volume dintr-o trilogie despre Vlad Ţepeș), traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. În anul 2009, împreună cu Matteo Righetto, a pus bazele mișcării literare SugarPulp, devenind curând și directorul artistic al Festivalului SugarCon. Din 2015 este directorul artistic al Festivalului Chronicae, primul festival italian dedicat exclusiv romanului istoric. A publicat până în present 14 romane, proze scurte, două biografii muzicale și romane grafice. Romanele sale istorice sunt bestselleruri în Italia, fiind traduse în 20 de limbi. În 2017 a primit prestigiosul premiu Bancarella pentru primul roman din tetralogia I Medici, ale cărei volume (Una dinastia al potere, Un uomo al potere, Una regina al potere, Decadenza di una famiglia) au apărut în perioada 2016–2017. În 2018, Matteo Strukul a publicat două romane istorice: Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte (Giacomo Casanova. La sonata dei cuori infranti; Humanitas Fiction, 2019), distins cu Premiul Emilio Salgari, și Michelangelo ereticul (Inquisizione Michelangelo; Humanitas Fiction, 2021), fiecare ajungând în vârful topurilor de vânzări din Italia.

Între adevăr istoric și invenție narativă, romanul lui Matteo Strukul îl aduce în prim-plan pe Michelangelo Buonarroti într-un moment de tensiune cu Biserica și ne oferă imaginea fascinantă a unui oraș – Roma – și a unei lumi pline de conspirații și trădări, dar și de prietenie profundă și iubire. 

Michelangelo ereticul este povestea unei scurte perioade (1542–1547) din viața genialului artist, când, grație și prieteniei cu Vittoria Colonna, cunoscută poetă a Renașterii italiene, aderă la grupul Spiritualilor, care-și propunea o schimbare în sânul Bisericii Catolice tot mai corupte. Spiritualii intră însă în vizorul Inchiziției, și doar prestigiul imens îl salvează pe Michelangelo de la a fi declarat eretic și tratat ca atare. Toate frământările sale legate de o Biserică de care era tot mai dezamăgit sunt perfect sintetizate în opera descrisă de el ca „tragedia“ vieții sale, monumentul funerar al Papei Iulius II din biserica San Pietro in Vincoli, având drept figură centrală statuia lui Moise. Nemulțumit de faptul că Moise, așa cum îl sculptase, privește spre altar, Michelangelo reușește în doar două zile să modifice traiectoria privirii profetului, întorcându-i capul spre lumina ferestrei.

Matteo Strukul m-a impresionat, întâi și întâi, cu romanul său „Casanova. Sonata inimilor frânte”, publicată anterior în colecția Raftul Denisei, la Humanitas Fiction. Am descoperit astfel un stil de a scrie ficțiune istorică similar vechilor romane de capă și spadă, atât de îndrăgite de generații întregi și mi s-a părut un gest de curaj această manieră de scriere, într-o vreme când cu totul altele sunt stilurile abordate.
Așadar, aflând de apariția romanului „Michelangelo ereticul” mi-am dorit să îl citesc, întrucât de figura marelui artist renascentist am aflat cu mulți ani în urmă, citind opera lui Irving Stone, „Agonie și extaz”.
Michelangelo a fost și rămâne, fără doar și poate, unul dintre cei mai faimoși artiști ai lumii, alături de ceilalți campioni ai Renașterii. Operele sale uimesc în continuare pe toți cei care le contemplă, iar forța vitală a acestui om care a lucrat o muncă deosebit de grea până la o vârstă înaintată, trăind de cele mai multe ori în condiții precare este un exemplu de anduranță, într-o epocă dificilă a istoriei, plină de frământări de tot felul.
Matteo Strukul plasează acest roman de-a lungul a cinci ani din viața artistului, între 1542 și 1547, atunci când creștinătatea vestică era zguduită de apariția reformelor protestante, iar în sânul Bisericii Catolice erau mai multe curente, cu viziuni diferite asupra acestor schimbări de direcție religioasă. În acei ani, Michelangelo era, ca de obicei, presat să finalizeze lucrări de mare amploare, deși se apropia deja de vârsta de 70 de ani. Guidobaldo II della Rovere insista puternic ca artistul florentin să termine lucrările la mormântul unchiului său, Papa Iulius II, iar Papa Paul III dorea ca el să continue frescele la care lucra în acel moment. În acest timp, Michelangelo trăia o profundă dezamăgire văzând decăderea conducătorilor bisericești, luxul și depravarea în care trăiau, abuzurile sexuale pe care adeseori le săvârșeau, totul în timp ce infierau noile curente de gândire religioasă venite dinspre reformatori ca Luther sau Calvin, care doreau renunțarea la toate artificiile în care se învăluise biserica și revenirea la o formă mult mai simplificată, mai apropiată de adevărata spiritualitate.
Autorul a ales să transpună această perioadă din viața artistului tocmai fiindcă a fost rar speculată în literatură, momentele în care cel văzut ca un campion al catolicismului a căutat să revină la esența credinței, cu toate că a fost nevoit să accepte toate contractele de la papi și alți înalți prelați pentru a-și putea lăsa urmele geniului în piatră sau pe pereții bisericilor. Așadar, totul începe de la propriile lui frământări legate de legătura sa cu biserica, prin creațiile sale, în întâmpinarea cărora sosește viziunea Vittoriei Colonna, marchiza de Pescara, o nobilă intelectuală, poetă, femeie a cărei intensitate și forță a spiritului l-au fascinat pe Michelangelo. Aceasta, datorită prieteniei cu Reginald Pole, unul dintre ultimii înalți prelați catolici englezi, cultivă o atitudine de deschidere pentru noile idei menite să reformeze biserica, instituție devenită mai degrabă o umbră a tot ce fusese odată spiritual, o organizație unde ipocrizia, fariseismul ajunseseră pe culmi și care începuse să împrăștie teroarea pentru a combate așa-zisa erezie, prin intermediul Inchiziției. Cea mai mare parte a clerului catolic vedeau în noile abordări un pericol pentru privilegiile lor, pentru menținerea importanței preoțești în viața obștei. Faptul că milosteniile, indulgențele, toate ritualurile erau văzute ca redundante, primând de fapt relația omului cu divinitatea, era considerat un atac la puterea bisericească, ceea ce pentru ei era inadmisibil. Existau însă voci, precum cardinalii Pole și Morone, dar și alții asemeni lor, care arătau o deschidere către dialog cu reformații, atitudine văzută ca extrem de primejdioasă de către facțiunea intransigentă, ceva ce putea să transforme biserica din temelii, adică exact ceea ce nu doreau acești prelați avizi de putere. Printre cei mai refractari la noile idei se afla și cardinalul Carafa, șeful Inchiziției romane.
Matteo Strukul aduce laolaltă aceste figuri istorice importante, printre ele strecurând personaje ficționale menite să strângă la un loc firele epice: căpitanul gărzilor Sfântului Oficiu, Vittorio Corsini, tânăra hoață de buzunare devenită spioană numită Dizgrația (în original Malasorte) sau curtezana Imperia, așa-zisa protectoare a acesteia, o femeie fără scrupule, asemănătoare Margarethei von Steinberg, antagonista din „Casanova. Sonata inimilor frânte”. Așadar, el creează o poveste romanțată speculând culoarea locală, aerul epocii, o intrigă în care se împletesc spionajul și dragostea, pericolul care planează asupra tuturor participanților, dar unde cei mai neînsemnați plătesc prețul cel mai aspru. El dorește să evidențieze momentul de răscruce în viața și cariera marelui artist, cel în care îi mută privirea statuii lui Moise, această modificare simbolizând chiar schimbarea de perspectivă din propria sa inimă, ceea ce se va reflecta în creațiile sale ulterioare. Conflictul din Michelangelo este cel al unui om văzut de toți ca un campion al bisericii catolice, o instituție însă ale cărei tendințe simte că nu îl mai reprezintă în acele vremuri întunecate, că nu se adresează credinței din sufletul lui și de aici suferința. Reușește să schițeze un portret sensibil al lui Michelangelo, un om adeseori sfâșiat de contradicții, dar care și-a impus un control intens asupra propriei persoane, nelăsând impulsurile sexuale sau de altă natură să primeze în fața celor artistice, singurele care contau pentru el, fiind nu doar o cale de a-și înscrie în piatră pentru secolele ce urmau să vină extraordinarul talent, dar și o legătură pură cu divinitatea, directă și fără ocolișuri, ceea ce l-a adus în conflict cu maniera tot mai îndepărtată de spiritualitate în care acționau autoritățile ecleziastice, folosind tortura, execuțiile, teroarea, amenințând cu focul terestru sau cel etern al infernului.
„Michelangelo ereticul” este o carte muncită, documentată, care cred eu că își atinge scopul de a înfățișa un punct de cotitură în viziunea marelui artist florentin, dar și în descrierea unor momente foarte tulburi pentru spiritualitatea europeană. Autorul are un stil decorativ, plin de înflorituri care amintesc, așa cum spuneam, de romanele de capă și spadă ale lui Dumas sau Zevaco.
O carte care, dincolo de povestea de viață intensă și tragică a personajelor, vorbește despre esența artei lui Michelangelo și motivul pentru care ea continuă să uimească și să fascineze oameni atât de diferiți, chiar și în zilele noastre.
„Asta voia să facă: să completeze un monument funerar care să fie reprezentarea în marmură a propriilor convingeri, atât de diferite de cele de odinioară, fiice ale cuvintelor Vittoriei și ale cardinalului Reginald Pole, victime inocente ale unei Inchiziții atât de surde la argumentele lor, încât își interpreta doar rolul de braț înarmat în serviciul Papei. O Inchiziție condusă de un om care, foarte probabil, țintea la pontificat, reafirmând ierarhiile și închistările unei Biserici prea dispuse să îi pedepsească pe săraci și pe cei slabi, amenințându-i cu erezia, dar dispusă, în schimb, să-i absolve pe apropiații puterii și pe cei bogați.
Știa că în felul acela ar fi mărit distanța, ar fi făcut ca rana să se infecteze și mai mult, lărgind marginile rupturii dintre el și Biserică, dar nu vedea altă soluție. După mult timp, avea posibilitatea de a sculpta lucrurile în care credea folosind un limbaj diferit, din anumite puncte de vedere mai criptic, mai protejat sau poate, pur și simplu, mai clar decât oricare altul, dar numai pentru cei care ar fi avut curajul să privească cu adevărat în ochi statuile lui Moise, Rahela, Lia și Iulius II.
Nu vor fi imagini pentru oricine, într-un anumit sens vor înfricoșa, întorcându-i privirea celui care le va fixa fără să simtă nevoia de a fi încurajat.
Așadar hotărâse.
Va lupta cu armele pe care le cunoștea și pe care Dumnezeu i le dăduse pentru a-și striga adevărul.”

10 Comments

Spune-ți părerea!