Mici lucruri mărețe de Jodi Picoult, Editura Trei, Colectia Fiction Connection – recenzie

13

Mici lucruri mărețe 

(Small Great Things – 2016)

Jodi Picoult

Editura Trei

Colectia Fiction Connection

Traducere de: Laura Karsch

Nr. de pagini: 656

Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times.
Vândute în peste 40 de milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări. Patru dintre ele au fost ecranizate pentru televiziune, iar după My Sister’s Keeper a fost realizat un film de lung metraj, cu Cameron Diaz în rolul principal.
Mici lucruri mărețe va fi ecranizat, cu Viola Davis și Julia Roberts în rolurile principale, într-o producție Amblin Partners.
La Editura Trei, de aceeași autoare, a apărut romanul Vremea plecării.
Ruth Jefferson este o asistentă medicală de culoare, cu peste douăzeci de ani de experiență. La intrarea într-o tură vrea să facă o verificare de rutină a stării unui nou-născut, însă imediat este anunțată că i s-a dat în grijă alt pacient.
Părinții bebelușului sunt niște rasiști convinși, care luptă pentru supremația albilor și nu vor ca Ruth, care este afro-americancă, să le atingă copilul.
Conducerea spitalului e de acord cu cererea lor, însă a doua zi bebelușul face un stop cardiac în timp ce Ruth este singură în secția de nou-născuți.
Se va supune ordinelor sau va interveni?
Cu empatie, inteligență și candoare, Jodi Picoult vorbește despre rasism, privilegii, prejudecăți, dreptate și compasiune – și nu oferă răspunsuri simple. Mici lucruri mărețe este o reușită extraordinară a unei autoare aflate la apogeul carierei sale.
#1 New York Times Bestseller
O lectură extraordinară!” – San Francisco Book Review
“Mici lucruri mărețe este cel mai important roman pe care Jodi Picoult l-a scris vreodată. Va fi o provocare pentru cititorii ei și va amplifica dezbaterile despre rasism și prejudecăți.” – The Washington Post
Un roman care vizează întocmai starea de spirit actuală a națiunii noastre. O lectură extraordinară, de la început până la sfârșit.” – San Francisco Book Review
“O poveste impresionantă despre sistemul judiciar. Dat fiind climatul politic actual, e vizionară și cu totul remarcabilă. Jodi Picoult este o scriitoare care-și cunoaște pe deplin personajele.” – The New York Times Book Review

„Nu toate lucrurile cu care te confrunți pot fi schimbate. Dar nici un lucru nu poate fi schimbat până când nu te confrunți cu el.” – James Baldwin
Interesant acest citat! Plin de substrat. O introducere remarcabilă în această poveste admirabilă, plină de expresivitate și importanță. O poveste inspirată din realitatea zilelor noastre, ceea ce te face, pe tine – ca cititor – , să îți pui întrebări despre tine însuți, despre puterea de percepție a evenimentelor de zi cu zi, despre viață însăși.
Mici lucruri mărețe de Jodi Picoult este o carte complexă, cu personaje puternice indiferent de natura acțiunii lor, a mentalității sau a sentimentelor ce le încearcă. Te cutremuri, te enervezi, plângi iar la final zâmbești. Este zâmbetul care îți dă putere, îți dă speranță.
Acțiunea cărții are loc în anul 2015 și este spusă la persoana întâi din perspectiva celor trei personaje principale : Ruth – o asistentă afro-americană la secția de neonatologie, Turk – tatăl îndurerat care își pierde fiul nou-născut și rasist convins, Kennedy – o tânără avocată din oficiu, sufletistă, care ajunge să fie puntea de legătură între celelalte personaje, din păcate, în împrejurări triste, dureroase.
Ruth este o asistentă medicală excepțională, devotată meseriei, cu o experiență de douăzeci de ani, apreciată și respectată de colegi, șefi și pacienți, care își începe o zi normală de lucru fără să bănuiască însă că, într-o clipă, totul se va nărui în jurul ei. Fiind asistentă la secția de neonatologie, Ruth asistă zilnic la venirea pe lume a nou- născuților, este martoră a acestui minunat miracol, dar, totodată, este nelipsită și atunci când suferința, durerea iau locul fericirii. Pentru ea, copiii sunt la fel, indiferent de religie, rasă, culoare a pielii, indiferent de mentalitatea, temperamentul părinților.
„Îmi încrucișez brațele și mă uit la nou-născut. Bebelușii sunt niște cărți nescrise. Nu vin pe lume cu supozițiile părinților lor sau cu promisiunile pe care li le va face Biserica, sau cu capacitatea de a împărți oamenii în cei care le plac și cei care nu le plac. De fapt nu vin pe lume cu nimic, doar cu nevoia de alinare. Și o vor accepta de la oricine, fără să judece persoana respectivă.”
Cât de adevărat! De acest aspect ține cont și atunci când i se dă în îngrijire un nou-născut ce trebuia ținut sub observație datorită unor mici probleme la naștere. Fără să știe, bebelușul este fiul lui Turk și Britt, o familie tânără de albi, rasiști convinși, pentru care „albii sunt o rasă superioară„. Aceștia solicită o altă asistentă invocând culoarea pielii, solicitarea le este acceptată iar pe fișa medicală a bebelușului este trecută observația: „Acest pacient nu va fi ingrijit de personal medical afro-american.” Aceste cuvinte acționează ca o ghilotină pentru Ruth. Se simte jignită, devine furioasă atât pe familia bebelușului dar și pe conducerea spitalului. Se simte neîndreptățită mai ales că niciodată culoarea pielii nu a contat pentru ea, nu s-a lăsat înjosită, a învățat, a muncit și a fost un om corect față de oricine. În același spirit și-a educat și singurul copil, pe Edison, chiar dacă i-a fost foarte greu, mai ales după moartea soțului în Afganistan.
Din nefericire, fiul lui Turk și Britt moare datorită unui stop cardiac iar cea care este învinuită este Ruth, singura asistentă aflată în preajma bebelușului atunci când au apărut complicațiile. Este vinovată eroina noastră pentru moartea bebelușului? A stat pur și simplu, fără să acționeze atunci când au apărut primele complicații știind că nu are voie sa se atingă de copil? Sau a acționat dar a fost mult prea târziu? Sunt întrebări pe care și le pun și cei din conducerea instituției medicale, conștienți fiind că părinții îndurerați vor lua atitudine în acest sens. Pentru ei, cea mai importantă este imaginea spitalului, nu avea importanță pe cine sacrifică, nu conta dacă Ruth este nevinovată. Fără menajamente, aceasta este concediată, ba mai mult, i se suspendă licența, astfel că nu va mai putea să își exercite meseria. Douăzeci de ani în mijlocul bebelușilor, alături de aceștia dar și de părinții lor, dispar într-o clipă, șterși parcă cu buretele.
Pentru Britt și Turk însă, singurul adevăr incontestabil era că fiul lor – numit Davis – a fost ucis de asistentă, fapt pentru care fac plângere la poliție îndrumați fiind în această direcție chiar de avocata spitalului. Erau cu adevărat convinși cei doi soți că bebelușul lor a fost ucis? Sau pentru ei moartea fiului era bun prilej pentru o răzbunare infectă, bolnavă?
Britt și Turk proveneau din familii destrămate, crescuți doar de un părinte dar fără o bază solidă, o educație aleasă. Au fost doi copii singuri, fără prieteni, îndoctrinați de mici în ideologia neonazismului și a Supremației Albe.
Tatăl lui Britt – Francis Mitchum – conducea „Imperiul Invizibil” o formațiune ce lupta pe toate căile împotriva tuturor celor care nu corespundeau ideologiei propovăduite de el și își ducea fiica peste tot unde acționa, făcând-o martoră la toate ororile înfăptuite de el și acoliții săi. În ceea ce îi privea pe negri, Francis Mitchum avea un citat preferat pe care îl spunea ori de câte ori avea ocazia: „Să omori un negrotei e ca și cum ai omorî o căprioară. Ba nu, îmi retrag cuvintele. Vânatul măcar poți să-l mănânci.” Cutremurător! Aparent simple cuvinte. Dar această convingere o va moșteni și fiica sa iar într-o zi va fi prea târziu pentru a o salva.
Cum de este posibil așa ceva? Cum de Francis Mitchum – tatăl – nu își dă seama de răul pe care i-l face propriului copil? Unde era mama în tot acest timp?
Prin intermediul „Imperiului Invizibil” Turk și Britt se cunosc, împărtășesc aceleași convingeri, aceeași ideologie. Din păcate, Turk era deja „format” în spiritul urii, al rasismului, era deja cunoscut și apreciat. Ajunge chiar o „legendă” în ciuda faptului că era un tânăr necopt, necizelat. Dar pe cine interesa acest aspect când el era cel care avusese curaj să îi dea o „lecție” propriului tată, sânge din sângele lui, doar pe motiv că era un „poponar”? Terifiant!
Din păcate pentru Turk acesta a fost începutul pe un drum al dezastrului, al pierderii de sine, iar întâlnirea cu Britt și, mai târziu, căsătoria lor aveau să-l coste mult mai mult. Trist și dureros este faptul că nici măcar nu își dă seama cât de jos ajunsese, cât de laș este, nu își recunoaște greșelile și, tot mai mult, dă vina pe altcineva, indiferent cine e, chiar și un amărât de boschetar.
„Prima persoană peste care dau e inconștientă. Un boschetar, beat sau drogat, sau adormit, pe un teanc de cartoane, sub un morman de pungi de plastic. Nici măcar nu e negru. E doar…. ușor de caftit.
Când îl apuc de beregată, se trezește dintr-un coșmar, doar pentru a nimeri într-altul.
– La ce te uiți? îi zbier în față, deși l-am pironit cu mâna în gât, astfel încât n-ar avea cum să se uite la altceva decât la mine. Ce pizda mătii vrei?
Și îi trag un cap în gură, de-i disloc dinții. Îl trântesc la loc pe trotuar și înregistrez mulțumit pocnetul cu care se izbește scăfârlia lui de sol.
Cu fiecare lovitură am senzația că respir puțin mai ușor. N-am mai făcut asta de ani de zile, dar parcă a fost ieri – pumnii mei n-au uitat. Îl caftesc pe necunoscutul ăsta în asemenea hal, încât n-o să-l mai recunoască nimeni, fiindcă numai așa pot eu să-mi amintesc cine sunt.”
Ne putem da seama cu ușurință că Turk avea sufletul atât de înrăit dacă ajunsese să își verse furia pe un străin. Tocmai această furie avea să-l coste, într-o zi.
Din păcate Ruth este arestată în urma plângerii făcute de Turk dar, cu ajutorul unei tinere avocate din oficiu – Kennedy -, este eliberată pe cauțiune. Din acest moment asistăm neputincioși la o luptă aprigă a sentimentelor puternic înăbușite, a furiei care clocotește în interiorul ființei, la conștientizarea unei realități absurde, dar de care nu poți fugi.
Ruth este eliberată din închisoare așteptând procesul care îi va semna sentința dar, în același timp, este prizoniera propriilor gânduri, a haosului creat fără să vrea în jurul ei, este catalizatorul durerii și torturii sufletești prin care trec cei dragi, în special fiul ei, Edison.
Implicarea lui Kennedy nu este văzută cu ochi buni, o acceptă pentru că nu își permite un avocat privat, nu îi apreciază meritele, o pune „la zid” ori de câte ori are ocazia, o privește ca pe o „albă”, o acuză pentru orice lucru, chiar și pentru că a crescut altfel decât ea. Fără să își dea seama, Ruth acționează și judecă, așa cum au făcut alții cu ea.
Ea vorbește despre discriminare rasială în ceea ce privește procesul ei, Kennedy respinge cu vehemență abordarea acestui aspect. Ruth dorește ca imaginea ei sa fie reabilitată, își vrea demnitatea înapoi, Kennedy vrea să o salveze de o condamnare pentru crimă. Cine are dreptate? Ruth, cea umilită, distrusă emoțional, financiar? Sau Kennedy, avocata, care dorește achitarea clientei sale și, implicit, o victorie imensă pentru ea? Sau amândouă? Greu de spus!
„Ești atât de mândră că ești apărător public, că lucrezi cu persoane de culoare, care au nevoie de ajutor. Dar te-ai gândit vreodată că între nenorocul nostru și norocul vostru există o legătură directă?”
„- Mă simt ca și cum aș sta sub o fereastră deschisă și, la un moment dat, cineva aruncă afară un bebeluș. Îl prind, nu? – fiindcă cine nu l-ar prinde? Dar pe urmă se mai aruncă un bebeluș, așa că îi dau pe primul altcuiva și îl prind pe al doilea. Și tot așa mai departe. Și curând s-au strâns o grămadă de oameni care se pricep să dea bebelușii mai departe, așa cum mă pricep eu să-i prind, dar nimeni nu se întreabă cine dracu’ aruncă de fapt bebelușii pe fereastră.
– Uh, spune Micah și își înclină capul. Despre ce bebeluș vorbim?
– Nu e un bebeluș, e o metaforă, răspund iritată. Eu îmi fac meseria, dar cui îi pasă dacă sistemul continuă să creeze situații în care meseria mea este necesară? Nu ar trebui să ne concentrăm asupra imaginii de ansamblu în loc să tot prindem ce se nimerește să fie aruncat pe fereastră?”
Vor reuși cele două femei să facă pace? Va reuși Kennedy să obțină achitarea lui Ruth? Vor plăti Turk și Britt pentru acțiunile lor? Citiți cartea și veți afla și răspunsurile. Dar, totodată, veți afla că lumea poate fi diferită de cum o percepem noi, ea te poate ridica, dar în același timp te poarte doborî, lumea îți poate fi prieten dar și dușman, lumea îți poate îndeplini visele dar ți le poate nărui, în egală măsură.
„Dacă lumea e un puzzle cu forme în care tu nu te potrivești? Și singura cale de a supraviețui este să te mutilezi, să- ți cizelezi colțurile, să te șlefuiești, să te modifici, ca să te potrivești?
Cum se face că n-am fost în stare să modificăm mai bine formele puzzle-ului?”
Să fie oare așa?? Voi ce spuneți?
Cu fiecare rând citit, cu fiecare fiecare filă dată nu ai cum să nu simți, să nu trăiești fiecare clipă, nu ai cum să nu te întrebi ce ai face tu, de partea cui ai fi, cui i-ai oferi un zâmbet, o mână întinsă, o mângâiere. Plângi alături de Ruth – OMUL – distrus sufletește datorită ignoranței, lașității și egoismului unora; plângi alături de Turk și Britt – PĂRINȚII – unui pui de om ce ar fi putut avea o viață înainte; plângi alături de Kennedy – OMUL – înainte de toate, ce își duce neputința cu fruntea sus, ce își recunoaște ignoranța, dar care luptă până la capăt, chiar și atunci când este respinsă, chiar și atunci când este conștientă că sistemul este unul nedrept.
În Mici lucruri mărețe, scriitoarea a reușit magistral să creeze o poveste impresionantă plecând de la o întâmplare adevărată, a conturat trei caractere puternice, dar dominate de frică, slăbiciune, chiar și lașitate. Cât din fiecare se regăsește și în noi? Chiar și din Turk pe care mi l-am imaginat plătind sub diferite forme dar care la final îți aduce speranța.
„Este uimitor că te poți privi în oglindă o viață întreagă, închipuindu-ți că vezi o imagine foarte clară a ta. Pentru că într-o bună zi să îndepărtezi o peliculă cenușie de ipocrizie și să-ți dai seama că, de fapt, nu te -ai văzut niciodată așa cum ești.”
„Mă străduiesc să găsesc o cale de a-l convinge că, în pofida a toate, noi trebuie să mergem mai departe, pas cu pas, și să ne rugăm să fie mai bine a doua zi, când va răsări soarele. Că, dacă noi nu am venit pe lume cu anumite drepturi, trebuie să continuăm totuși să sperăm.
Fiindcă, dacă renunțăm la speranță, devenim neputincioși, rătăcitori, învinși.”
Înțelepte cuvinte! Cine le spune? Vă las pe voi să descoperiți citind cartea.
Mici lucruri mărețe de Jodi Picoult este o lecție despre viață, iubire și ură, compasiune, despre prietenie, familie, măreție și decădere, iertare și speranță. Este despre puterea de a zâmbi, a primi și a oferi chiar și „mici lucruri mărețe”.
Dacă nu pot face lucruri mărețe, pot face lucruri mici într-un mod măreț” – Martin Luther King

Mulțumim Libmag pentru exemplarul oferit pentru recenzie

Romanul Mici lucruri mărețe de Jodi Picoult poate fi achiziționat de pe libmag.ro

About Author

13 comentarii

  1. Impresionantă recenzie! Felicitări! O carte cutremurătoare, care te pune pe gânduri și te provoacă să-ți pui propriile întrebări… Mulțumesc mult pentru recomandare! Sunt convinsă că o să îmi placă maxim această carte.

  2. Foarte frumos expuse atat subiectul cat si trairile personajelor. Fara indoiala este o carte intensa, cu o tema care, din pacate, inca mai este actuala, cea a rasismului. Felicitari!

  3. Fratiloiu Dorina Petronela on

    Minunata recenzie Mirela! O carte frumpasa dar dificila si sensibila in acelasi timp. Felicitari!

Spune-ți părerea!