Delicatese Literare
Prezentari carti

Niciodată de Ken Follett, Editura RAO

Niciodată

(Never)

Ken Follett

Editura RAO

Data apariție: 9 noiembrie 2021

Nr. pagini: 644

Mai sunt trei săptămâni până la lansarea unuia dintre cele mai importante evenimente editoriale internaționale ale anului. Noul roman a lui Ken Follett, intitulat Niciodată, va fi lansat și în România pe 9 noiembrie 2021.

Ken Follet revine cu o surpriză palpitantă pentru milioanele sale de cititori. După zece ani în care a scris thrillere și după ce a revoluționat romanul istoric, Ken Follet marchează, cu acest nou roman, o abatere de la romanele istorice, de un mare succes, ale sale.
Acțiunea romanului Niciodată are loc în prezent și spune povestea unei crize globale care amenință să ducă la izbucnirea unui al treilea război mondial. Cititorul nu știe dacă războiul mondial se va întâmpla de fapt, până la ultima pagină. Mai mult decât un thriller, Never este bogat în detalii autentice, din inima dogoritoare a deșertului Sahara până în cele mai ascunse camere ale puterii din marile capitale ale lumii.
Explicând geneza cărții, Ken spune: „Când făceam cercetarea pentru Căderea uriașilor, am fost șocat să-mi dau seama că Primul Război Mondial a fost un război pe care nimeni nu l-a dorit. Niciun lider european, de niciuna dintre părți, nu a intenționat să se întâmple acest lucru. Dar împărații și prim-miniștrii, unul câte unul, au luat decizii – decizii logice, moderate – și fiecare dintre ele ne-au dus cu un mic pas mai aproape de cel mai teribil conflict pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Am ajuns să cred că totul a fost un accident tragic. Și m-am întrebat: «s-ar putea întâmpla din nou?»“

O carte foarte așteptată de publicul larg pentru că reprezintă și o noutate în cadrul temelor alese de autor. Niciodată este un roman extraordinar, abundând de eroi și ticăloși, falși profeți și războinici de elită, politicieni istoviți și revoluționari oportuniști. Abordând cu o înțelepciune menită să avertizeze un posibil scenariu al vremurilor noastre, Ken Follett ne oferă un roman visceral și profund, care ne transpune până în pragul inimaginabilului.

Vă invităm să citiți în avanpremieră un fragment din carte:

Timp de mulţi ani, James Madison a deţinut titlul de cel mai scund preşedinte american din toate timpurile, având doar un metru şaizeci şi doi. Apoi, preşedintele Green i‑a bătut recordul. Pauline Green avea un metru cincizeci. Ei îi plăcea să sublinieze că Madison îl învinsese pe DeWitt Clinton, care avea un metru nouăzeci.
Ea îşi amânase de două ori vizita în ţinutul Munchkin.
Fusese programată câte o dată în fiecare an în care deţinuse funcţia, dar întotdeauna apărea ceva mult mai important de făcut. De data asta, a treia oară, simţea că trebuie să meargă. Era o dimineaţă plăcută de septembrie, în cel de‑al treilea an al mandatului ei.
Exerciţiul era o repetiţie pentru Concept Drill, folosit pentru familiarizarea personajelor importante din guvern cu ceea ce trebuiau să facă în caz de urgenţă. Pretinzând că Statele Unite se aflau sub atac, ea ieşea rapid din Biroul Oval pe peluza din sud a Casei Albe.
În grabă, în urma ei, veneau câteva persoane‑cheie, care se aflau rareori departe de ea: consilierul de securitate naţională, secretarul principal, doi paznici din serviciul secret şi un tânăr căpitan din armată, care ducea o valiză din piele, numită mingea de fotbal atomică, ce conţinea tot ceea ce avea nevoie ca să declanşeze un război nuclear.
Elicopterul ei făcea parte dintr‑o flotă şi, indiferent la bordul căruia se afla, acesta se numea Marine One. Ca întotdeauna, un infanterist de marină, îmbrăcat în uniformă albastră, stătea în poziţie de drepţi când se apropia preşedintele şi urca uşor pe trepte.
Prima dată când Pauline zburase cu un elicopter, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, fusese o experienţă neplăcută, îşi amintea ea, mai ales din cauza scaunelor metalice, tari, dintr‑un interior aglomerat şi atât de zgomotos, încât era imposibil să vorbeşti cu cineva. Acesta era diferit.
Interiorul aeronavei era precum cel al unui avion cu reacţie privat, cu scaune confortabile, tapiţate cu piele crem, cu aer
condiţionat şi o mică toaletă.
Consilierul de securitate naţională, Gus Blake, se aşeză alături de ea. General în retragere, Blake era un bărbat masiv, afro‑american, cu pielea de culoare închisă şi cu părul scurt, grizonant. Emana un aer reconfortant de forţă.
La cincizeci şi cinci de ani, era cu cinci ani mai în vârstă decât Pauline. Fusese un membru esenţial al echipei ei pentru campania de alegeri prezidenţiale, iar acum era cel
mai apropiat coleg al său.
– Mulţumesc pentru că faci asta, spuse el în timp ce decolau. Știu că nu‑ţi doreai.
Avea dreptate. Ei îi displăcea diversiunea şi se simţea nerăbdătoare să se termine totul mai repede.
– Una dintre acele corvezi care trebuie îndeplinite, spuse ea.
Fu o călătorie scurtă. În timp ce elicopterul cobora, ea îşi verifică înfăţişarea într‑o oglindă de buzunar. Părul ei scurt şi blond era coafat îngrijit, iar machiajul era lejer. Ochii ei căprui şi frumoşi arătau compasiunea pe care o simţea adesea, deşi buzele ei se puteau strânge într‑o linie dreaptă, care o făcea să pară de o hotărâre lipsită de mustrări de conştiinţă. Închise oglinda cu un pocnet.
Aterizară lângă un complex de depozite din Maryland.
Oficial, locul era numit Facilitatea nr. 2 pentru depozitarea surplusului arhivelor guvernului Statelor Unite, dar cei câţiva oameni care îi cunoşteau adevărata destinaţie îl numeau Țara Munchkin, după locul în care se dusese Dorothy în timpul tornadei, în Vrăjitorul din Oz.
Țara Munchkin era secretă. Toată lumea ştia despre com‑ plexul Raven Rock din Colorado, buncărul nuclear subteran în care conducătorii militari planificau operaţiunile în timpul unui război nuclear. Deşi era un obiectiv important, nu era locul în care se ducea preşedintele. Mulţi oameni cunoşteau şi faptul că sub aripa estică a Casei Albe se afla centrul prezidenţial operaţional de urgenţă, folosit în cazul unor crize precum cea din 11 septembrie. Oricum, acela nu era proiectat pentru utilizarea postapocaliptică pe termen lung.
Țara Munchkin putea să susţină în viaţă sute de oameni, timp de un an.
Preşedintele Green fu întâmpinat de generalul Whitfield.
Apropiindu‑se de şaizeci de ani, generalul era un tip grăsun cu faţa rotundă, cu maniere plăcute şi o lipsă evidentă a agresivităţii militare. Pauline era destul de convinsă că el n‑ar fi fost deloc în măsură să omoare eventuali duşmani – ceea ce era, până la urmă, menirea soldaţilor. Lipsa lui de înclinaţii războinice era motivul pentru care ajunsese în acest post.
Aceasta era o instalaţie de depozitare autentică, iar diverse semne dirijau livrările spre o rampă de descărcare.
Whitfield conduse grupul printr‑o mică uşă laterală şi, de acolo, atmosfera se schimbă întru totul.
Întâlniră o uşă dublă, masivă, care ar fi părut potrivită chiar şi pentru o închisoare de maximă securitate.
Camera din spatele acesteia părea sufocantă. Avea tavanul jos, iar pereţii păreau foarte apropiaţi, de parcă ar fi avut o grosime de câţiva metri. Aerul avea un gust de stătut.
– Această cameră antiexplozie există, în principal, pentru protejarea ascensoarelor, spuse Whitfield.
Când intrară în ascensor, Pauline îşi pierdu rapid senzaţia de nerăbdare generată de convingerea că participa la un exerciţiu ce nu prea era necesar. Începea să pară totul de rău augur.
Whitfield spuse:
– Cu permisiunea dumneavoastră, doamnă preşedinte, vom merge până la capăt şi ne vom întoarce.
– E în regulă, mulţumesc, generale.
În timp ce ascensorul cobora, el spuse cu mândrie:
– Doamnă, această instalaţie vă oferă protecţie sută la sută în cazul în care Statele Unite ar suferi una dintre urmă‑ toarele probleme: o epidemie; un dezastru natural de cali‑ brul unui mare meteorit care loveşte Pământul; revolte şi tulburări civile majore; o invazie reuşită cu forţe militare convenţionale; un atac cibernetic sau un război nuclear.
Dacă menţionarea acestei liste de potenţiale catastrofe avea menirea să o liniştească pe Pauline, efectul nu fu cel scontat. Îi amintea că sfârşitul civilizaţiei era posibil şi că ar fi putut să fie nevoită să se adăpostească în acea văgăună din pământ, ca să încerce să salveze rămăşiţele rasei umane.
Se gândi că ar fi preferat totuşi să moară la suprafaţă.
Ascensorul coborî rapid şi, după o vreme, începu să încetinească. Apoi, când se opri, în sfârşit, Whitfield spuse:
– În cazul unor probleme la ascensor, există o scară.
Era o ironie, iar membrii mai tineri ai grupului râseră, gândindu‑se la cât de multe trepte ar fi trebuit să fie; dar Pauline îşi aminti cât de mult timp le luase oamenilor să coboare pe scări la World Trade Center şi nu schiţă niciun zâmbet. Nici Gus, observă ea.
Pereţii erau vopsiţi într‑un verde odihnitor, într‑un alb cremos liniştitor şi într‑un roz şters, relaxant, dar locul rămânea tot un buncăr subteran. Senzaţia sinistră îi rămase inclusiv când i se prezentară apartamentul prezidenţial, cazarma, cu rândurile sale de paturi, spitalul, sala de gimnastică, supermarketul şi cafeneaua.
Sala operativă era o replică a celei aflate la subsolul Casei Albe, având o masă lungă în centru şi scaune pe margine, pentru aghiotanţi. Pe pereţi se aflau ecrane mari.
– Putem furniza toate datele vizuale pe care le primiţi la Casa Albă, la fel de repede, spuse Whitfield. Putem privi orice oraş din lume, prin spargerea sistemului camerelor de supraveghere a traficului şi al celor de securitate. Avem acces la radarul militar în timp real. Fotografiile din satelit au nevoie de câteva ore ca să ajungă pe Pământ, după cum ştiţi, dar le primim în acelaşi timp cu Pentagonul. Putem prinde orice post de televiziune, ceea ce poate să fie util în acele rare ocazii în care CNN‑ul sau Al‑Jazeera dau peste o poveste, înaintea serviciilor de securitate. Și vom avea o echipă de lingvişti, care să ne ofere subtitrări instantanee, pentru orice program într‑o limbă străină.
Etajul tehnic dispunea de un generator cu un rezervor de motorină de dimensiunile unui lac, de un sistem de încălzire şi răcire şi de un rezervor de apă de nouăsprezece milioane de metri cubi, alimentat de un izvor subteran. Pauline nu era în mod special claustrofobă, dar se simţea copleşită de ideea de a fi blocată acolo, în timp ce lumea exterioară era devas‑ tată. Deveni conştientă de propria ei respiraţie.
De parcă i‑ar fi citit gândurile, Whitfield zise:
– Aprovizionarea cu aer se face de afară, printr‑un set de filtre antiexplozie care pot reţine contaminarea din aer, indiferent că este chimică, biologică sau radioactivă.
Bine, se gândi Pauline, dar ce se întâmplă cu milioanele de oameni de la suprafaţă, care nu sunt protejaţi?
La finalul turului, Whitfield spuse:
– Doamnă preşedinte, biroul dumneavoastră ne‑a anunţat că nu doriţi să luaţi masa înainte de plecare, dar am pregătit câte ceva, în caz că vă răzgândiţi.
Întotdeauna se întâmpla astfel. Tuturor le plăcea ideea unei conversaţii informale, de o oră sau cam aşa, cu preşedintele. Simţi un impuls de simpatie pentru Whitfield, blocat aici, sub pământ, în acest post important, dar nevăzut, şi‑şi reprimă această nevoie, ca întotdeauna, pentru a
urma programul.
Pauline pierdea rareori vremea mâncând cu alte persoane în afară de familia ei. Ținea întruniri la care se schimbau
informaţii şi se luau decizii, apoi trecea la următoarea întâlnire. Redusese numărul de banchete oficiale la care participa preşedintele. „Sunt conducătorul lumii libere, spusese ea. De ce mi‑aş petrece trei ore discutând cu regele Belgiei?“
Acum zise:
– Foarte amabil din partea dumitale, generale, dar tre‑ buie să mă întorc la Casa Albă.
Întoarsă în elicopter, îşi fixă centura de siguranţă, apoi scoase din buzunar un container de plastic de mărimea unui mic portofel. Acesta era cunoscut drept Biscuitul.
Putea fi deschis doar prin spargerea plasticului. În interior se afla un card cu o serie de litere şi de cifre: codurile pentru autorizarea atacurilor nucleare. Preşedintele trebuia să poarte Biscuitul întreaga zi cu el şi să‑l păstreze la capul patului toată noaptea.
Observând ce făcea, Gus spuse:
– Slavă Domnului că Războiul Rece s‑a terminat!
– Locul acela înfiorător mi‑a amintit că încă trăim pe muchie, răspunse ea.
– Trebuie doar să ne asigurăm că nu va fi niciodată folosit.
Iar Pauline, mai mult decât oricine altcineva de pe lume, avea această responsabilitate. Uneori, simţea povara de pe umerii ei. Iar astăzi era foarte grea.
– Dacă voi mai ajunge vreodată în Țara Munchkin, spuse ea, va fi pentru că am eşuat.

 

Niciodată/ Never va fi publicat în SUA și Marea Britanie pe 9 noiembrie, și în aceeași zi și în România, în cadrul Editurii Rao.

 

Cartea ”Niciodată” se găsește la precomandă pe raobooks.com!

Cărțile autorului Ken Follett pot fi comandate de pe raobooks.com, elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librex.ro, librariadelfin.ro, emag.ro, dol.ro

 

Spune-ți părerea!