O lume fără sfârșit de Ken Follett, Seria Kingsbridge, Editura RAO – recenzie

„O lectură care-ţi taie efectiv răsuflarea.” – Los Angeles Time

„O frescă bine documentată a Evului Mediu târziu… Proza cu suflu firesc a lui Follett îşi atinge scopul, desfăşurându-se elegant pe mai bine de o mie de pagini presărate cu nelegiuiţi, moarte, sex şi strategii politice, şi dând astfel naştere unui edificiu la fel de solid şi ingenios construit ca podul lui Merthin.” – The Washington Post

”Volumul pe care îl țineți în mâini este cel mai lung dintre cărțile mele, numărând 415 000 de cuvinte, și mi-a luat trei ani să îl scriu. Sunteți pe cale să pătrundeți în vâltoarea lumii secolului al XIII-lea – o lume violentă, barbară și urât mirositoare. Veți petrece ceva timp acolo… Sper să vă placă!”. Sunt cuvintele pe care ni le adresează autorul la începutul cărții, o irezistibilă invitație de a intra în poveste. O poveste splendidă, o lucrare excepțională de ficțiune istorică plasată în evul mediu târziu, care poartă cititorul într‑o călătorie literară fascinantă, plină de neprevăzut, aventură și curaj, ură și ambiție, dragoste și speranță.

E o carte foarte bine scrisă, structurată în mod asemănător cu ”Stâlpii Pământului”, având povestea plasată în anii 1300, în orașul fictiv Kingsbridge, și prezintă viața oamenilor de rând din acel ținut, la două secole după întâmplările din volumul anterior. După cum spuneam, ca și construcție și personaje, ”O lume fără sfârșit” e similară cu ”Stâlpii Pământului”, și totuși, cu tot ”clișeul”, Ken Follet a reușit o poveste la fel de captivantă ca și cea din Stâlpii Pământului. Dorința de dreptate, năzuința spre libertate și nevoia de progres social și economic într-o Anglie haotică și instabilă sunt printre temele principale ale cărții, totul într-un context istoric bine definit și, deși este o operă de ficțiune, e evidentă laborioasa muncă de documentare depusă în vederea scrierii acestei povești extraordinare.

De la umilii locuitori ai Kingsbridge-ului și negustorii și meșteșugarii săi, până la fățarnicii clerici – și, totodată, dedicatele călugărițe – și până la aroganții nobili, toți aceștia populează paginile cărții, maestrul povestitor aducând la viață în fața ochilor cititorului o lume întreagă, din timpuri de mult apuse. Pe plan politic și social, acțiunea se derulează pe fondul războiului de 100 de ani cu Franța, în timp ce în toată Europa ciuma face ravagii, ajungând și la Kingsbridge. Aceste evenimente se intersectează cu viețile locuitorilor din Kingsbridge în moduri semnificative, iar Follett face o treabă grozavă creând un portret credibil și extrem de savuros al vieții din perioada respectivă. Avem de-a face cu o lume săracă, dar bogată în vicii și desfrâu. Majoritatea oamenilor sunt lipsiți de cunoștințe fundamentale și de mijloacele de a-și asigura traiul, supuși unui sistem de legi abuziv și opresiv, ce face parte doar bogaților. Pe de altă parte, ideile inovatoare în diferite domenii – construcții, arhitectură, tehnologie, medicină, economie, comerț și justiție – sunt prezente în toate planurile acțiunii. Avem personaje vizionare, atinse de geniu, și, la polul opus, avem o populație îndobitocită de superstiții, prejudecăți, credințe în leacuri de-a dreptul ucigătoare și dornică de vânătoarea de vrăjitoare. În secolul al XIII-lea era o adevărată isterie în privința femeilor cu cunoștințe și opinii ferme. Dacă o femeie avea cunoștințe peste media vremii într-un domeniu, era de neconceput că ar fi putut face așa ceva pe baza propriilor merite, fiind o presupunere firească faptul că aceasta era o vrăjitoare, trebuind să fie pedepsită ca atare: condamnată la moarte! În schimb, bărbații aveau întotdeauna dreptate, chiar și atunci când greșeau pe față, în mod evident. De exemplu, călugării au câteva idei foarte înapoiate în medicină, cum ar fi aplicarea cataplasmelor de bălegar pe răni, și apoi se întrebă de ce se infectează! Călugărițele sesizează absurditatea acestui tratament și pledează pentru metode mai curate, inovatoare, însă aspectele practice ale ideilor lor sunt ignorate, pur și simplu pentru că sunt femei. În plus, susținătorii vechilor reguli și moduri de lucru se luptă cu înverșunare cu cei cu minți progresiste. 

În „Stâlpii  Pământului” viața locuitorilor din Kingsbridge gravitează în jurul construcției unei mărețe catedrale gotice. Catedrala este în continuare în centrul vieții din ținut, dar în volumul de față urmărim construcția unui trainic pod de piatră – după prăbușirea catastrofală a celui vechi -, dar și a celui mai înalt turn de catedrală din Anglia. Prăbușirea catastrofală a podului vechi a provocat numeroase morți, dar a dus și la imposibilitatea intrării în oraș a comercianților din zonele învecinate cu ocazia târgului anual, care era esențial pentru economia Kingsbridge-ului și pentru bunăstarea locuitorilor săi.

Acțiunea, întinsă pe patru decenii, se concentrează în principal pe viețile a patru personaje cheie. Prima dintre acestea este Caris, urmașa  Alienei, o femeie puternică, inteligentă, luminată, care este principalul susținător al schimbării în Kingsbridge și principalul oponent al vechii ordini și stăpâniri reprezentat de mănăstirea Kingsbridge și de vărul său, starețul Godwyn (un personaj pe care inițial l-am îndrăgit, dar m-am înșelat în privința lui), care, din dorința de putere și pentru a menține dominația bisericii în Kingsbridge sabotează cu bună știință toate ideile de îmbunătățire a vieții orașului, puternic sfătuit și îmboldit de uneltitoarea sa mamă, Petranilla. Caris își dorește cu tărie să fie vindecătoare și să trateze bolnavii într-o perioadă a istoriei în care numai bărbații pot fi medici și în care remediile susținute de Biserică sunt la fel de rele (dacă nu mai rele, uneori!) ca și bolile pe care încearcă să le vindece. Caris vrea să schimbe asta. Deși, de prea multe ori, se va dovedi o luptă cu morile de vânt.

”Viața unei femei era o casă cu ușile închise: nu putea fi ucenică, nu putea studia la universitate, nu putea deveni preot sau medic, nu putea trage cu arcul, nu se putea lupta cu sabia și nu putea nici să se mărite fără a se supune despotismului soțului ei.”

Merthin este un arhitect inteligent, extrem de talentat, ale cărui idei inovatoare și radicale sunt în prim plan de-a lungul întregii povești. Merthin este urmașul lui Jack Constructorul și moștenitorul castelului din Shiring.  Însă familia nobilă a lui  Merthin a fost ruinată și, pentru a supraviețui, părinții săi s-au retras la stăreția Kingsbridge, Merthin e dat ucenic unui tâmplar, iar fratele lui, Ralph, e trimis scutier. Merthin și Caris sunt profund îndrăgostiți, dar evenimentele și propriile lor aspirații conspiră în mod constant pentru a-i separa. Am urmărit captivată povestea lor de iubire cu suișuri și coborâșuri pe tot parcursul cărții. Merthin mi-a plăcut mult ca personaj, dar recunosc că pe Caris n-am înțeles-o de fiecare dată.

Urmează Gwenda, care este personajul meu preferat. Gwenda suferă mai multe nedreptăți și abuzuri decât orice alt personaj din poveste și totuși rămâne neclintită în lupta ei cu toate loviturile sorții. Forțată de către tatăl său să fure de la vârsta de opt ani și vândută de părintele său pentru o vacă pe când avea optsprezece ani, Gwenda se va salva, ajungând chiar să prospere prin inteligență și prin rezervele uriașe de forță interioară. Mânată de curaj, onoare și iubire, îi protejează în permanență pe cei dragi, cu orice preț și sacrificiu, chiar și atunci când crima a fost singura soluție! Iar povestea ei de iubire e preferata mea din carte! Gwenda se îndrăgostește de Wulfric, fiul unui țăran înstărit, care era însă logodit și profund îndrăgostit de Annet, cea mai frumoasă – și bogată – fată din sat (e vorba de unul din satele presărate în jurul Kingsbridge-ului). Dar logodna este anulată atunci când familia tânărului moare și, printr-un abuz nemaipomenit, Wulfric pierde pământurile deținute de tatăl său și titlul de țăran liber, devenind un dijmaș sărac-lipit și fără nici o perspectivă.

După extraordinarele ”Și a fost seară, și a fost dimineață” și ”Stâlpii Pământului”, aveam așteptări foarte mari de la acest volum și pot spune, cu satisfacție, că mi-au fost împlinite cu totul, astfel că, în ciuda numărului impresionant de pagini – peste 1000, practic nici nu știu când am ajuns la final. Am savurat fiecare pagină în parte și o recomand călduros!

Sper să fiu la fel de încântată și de volumul următor, Coloana de foc. 

Fragment:

Gwenda nu avea decât opt ani, dar nu se temea de întuneric.

Când deschise ochii, nu putu să distingă nimic, dar nu acest lucru o sperie. Ştia foarte bine unde se află. Era la stăreţia Kingsbridge, în clădirea lungă de piatră pe care o numeau spital, şi stătea întinsă pe podea, într–un culcuş de paie. Mama sa era lângă ea, iar Gwenda ştia, după mirosul cald, de lapte, că mami îi dădea să mănânce bebeluşului nou–născut, care nu avea încă nume. Alături de mami stătea tati, iar lângă acesta, fratele mai mare al Gwendei, Philemon, care avea 12 ani.

Spitalul era aglomerat şi, deşi nu putea zări celelalte familii culcate pe jos, înghesuite ca oile în ţarc, simţea mirosul rânced al trupurilor calde. Când zorii aveau să mijească, urma să înceapă Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, care anul acesta pica într-o duminică şi era deci o zi sfântă. Cu o seară înainte fusese Ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, un interval periculos, în care toate spiritele rele hoinare au libere prin lume. Sute de oameni, printre care şi familia Gwendei, veniseră la Kingsbridge din satele învecinate, pentru a petrece Halloweenul în perimetrul sacru al stăreţiei şi a participa la slujba de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, care se oficia în zori.

Ca oricărei persoane înţelepte, Gwendei îi era foarte frică de spiritele rele; dar şi mai tare se temea de ceea ce trebuia să facă în timpul slujbei.

Îşi aţinti privirea drept înainte, în întunericul desăvârşit, încercând să nu se gândească la lucrul care o înspăimânta într–atât. Ştia că peretele din faţa ei avea o fereastră arcuită. Nu era înfundată cu geam – numai clădirile cele mai importante aveau ferestre din sticlă dar un fel de paravan din pânză proteja încăperea de aerul rece de toamnă de afară. Şi totuşi, nu vedea nici măcar o pată vag mai deschisă în locul acela. Iar asta o bucura. Nu voia ca dimineaţa să sosească.