O viață de rezervă de Jodi Picoult, Editura RAO – recenzie

O viață de rezervă

(My Sister’s Keeper – 2004)

Jodi Picoult

Editura RAO

Traducere: Claudia Teodosia Spulber

Nr. de pagini: 448

An apariție: 2008

Jodi Picoult (n.1966) este o autoare americană de mare succes. Jodi a studiat creative writing la Princetown și are un masterat în educație de la Harvard. În 2003, Jodi a primit premiul New England Bookseller pentru întreaga activitate.

O viață de rezervă a fost unanim apreciată, acest lucru reflectându-se și în numărul mare de premii obținute: Virginia Readers’ Choice Award 2007, Alex Award de la Young Adult Services Association, Bookbrowse Diamond Award 2007 pentru romanul anului, Vermont Green Mountain Book Award și Watherstone’s Author of the Year în Marea Britanie.

Anna este sănătoasă, însă trăieşte viaţa unui om bolnav. Până la vârsta de 13 ani, a suferit numeroase operaţii, transfuzii şi injecţii astfel  încât sora ei, Kate, să poată lupta cu leucemia care îi măcina corpul încă din copilărie. Anna a fost concepută ca o donatoare de măduvă compatibilă pentru Kate, o viaţă şi un rol pe care nu le-a contestat niciodată…

Până acum. Romanul examinează semnificaţia ideii de a fi un bun părinte, o soră bună, un om bun. Este corect din punct de vedere moral să faci orice pentru a salva viaţa unui copil, chiar dacă asta

înseamnă să calci în picioare viaţa altuia? Ar trebui să urmezi îndemnurile propriei inimi sau să-i laşi pe alţii să-ţi conducă viaţa?

Ca de obicei, şi în „O viaţă de rezervă”, Jodi Picoult abordează un subiect dureros de real cu graţie, înţelepciune şi sensibilitate.

O viață de rezervă de Jodi Picoult face parte din puținele cazuri în care am văzut filmul înaintea cărții. Filmul a apărut în anul 2009 și a fost tradus la noi sub titlul ”Viață pentru sora mea”. Deși l-am văzut în urmă cu mulți ani, acțiunea filmului mi-a rămas adânc tipărită în memorie, întrucât m-a bulversat și emoționat profund. Descoperind ulterior că filmul a fost inspirat de o carte, am dorit neapărat să o citesc, întrucât am fost convinsă că în carte sunt mult mai bine aprofundate trăirile personajelor. Întrucât cartea a apărut la Editura RAO în anul 2008, se găsește destul de rar, astfel că am fost încântată când am văzut că era pe stoc la targulcartii.ro.

După cum mă așteptam, cartea O viață de rezervă m-a răscolit profund, stârnindu-mi o furtună de emoții și făcându-mă să-mi pun un noian de întrebări. Este o carte cu numeroase zone de gri, în care descoperi că viața nu este niciodată simplă și în niciun caz perfectă. S-ar putea umple un tom întreg cu dezbateri aprinse pe tema ridicată în carte și nu cred că la final s-ar putea da un verdict unanim.

Intriga cărții pornește de la o dilemă morală extrem de spinoasă: este corect să te joci de-a Dumnezeu și să creezi practic în laborator un copil doar în scopul de a-i salva viața altui copil, născut anterior?

Sara și Brian aveau cândva o viață perfectă. Tineri, frumoși și îndrăgostiți, formau o familie fericită împreună cu cei doi copii ai lor, Jesse, în vârstă de patru ani și Kate, în vârstă de doi ani. Spre deosebire de sora ei, Zanne, care era dedicată profesiei, Sara renunțase la o carieră de avocată de succes pentru a fi soție și mamă cu normă întreagă. Îndrăgostită complet de Brian, nu contase că acesta nu avea studii superioare, fiind doar un simplu căpitan de pompier.

O zi ce nu anunța nimic deosebit avea însă să zdruncine din temelii viața întregii familii, declanșând un întreg iad emoțional cu consecințe imense pentru toți anii ce vor urma. O banală vânătaie apărută pe pielea lui Kate s-a dovedit a fi primul semn al unei maladii cumplite – leucemie mieloidă acută. Pronosticul bolii era un deosebit de sumbru, șansele de supraviețuire fiind minime în caz că nu se găsea rapid un donator de măduvă compatibil – lucru deosebit de dificil, cele mai mari șanse de compatibilitate avbându-le un frate sau o soră. După o simplă analiză a reieșit însă clar că Jesse era incompatibil.

Iubindu-și fiica dincolo de orice limite, Sara nu putea concepe să o piardă. Trecând peste orice bariere etice sau morale, Sara a întrezărit soluția: ea și Brian vor avea un nou copil și se vor asigura din start că va fi compatibil!

”Când se întoarce spre mine, suferința îi schimonosește fiecare trăsătură a chipului.
– Nu putem, pur și simplu, să o înlocuim pe Kate dacă moare, spune el.
Pe patul de spital, Kate se mișcă făcând cearșafurile să foșnească. Mă străduiesc să mi-o imaginez la patru ani, purtând un costum de Halloween; la doisprezece încercând un ruj de buze; la douăzeci dansând într-o cameră de cămin studențesc.
– Știu. De aceea trebuie să ne asigurăm că asta nu se va întâmpla.”

Astfel a apărut Anna, cu trei ani mai mică decât sora ei, aleasă dintre mai mulți embrioni creați in vitro după ce a trecut testul de totală compatibilitate cu Kate.

Conceperea Annei nu a trecut neobservată, stârnind mai multe polemici în presă și la televizor. Asociațiilor care i-au acuzat că au manipulat genetica, Sara și Brian le-au răspuns că ei nu au dorit un copil perfect, ci doar unul compatibil.

”- Nu vrem un supercopil; noi vrem doar să salvăm viața fiicei noastre.”

Acțiunea din prezent are loc pe când Anna avea treisprezece ani, Kate șaisprezece ani, iar Jesse optsprezece ani.

Întrucât cartea este scrisă la persoana întâi, alternând capitolele din perspectiva majorității personajelor, putem intra în gândurile acestora, înțelegându-le mai bine trăirile. Chiar dacă nu ești de acord de fiecare dată cu  motivațiile acestora, nu poți să nu empatizezi cu suferința lor.

Viața celor trei copii ai cuplului este cutremurătoare, fiecare având de înfruntat diverse traume sufletești.

”Părinții mei au încercat să dea vieții noastre un aspect normal, dar acesta este un termen relativ. Adevărul este că eu nu am fost niciodată un copil. Ca să fiu cinstită, nici Kate și nici Jesse nu au fost. Cred că fratele meu s-ar fi putut să aibă momentele lui de fericire în cei patru ani înainte ca boala lui Kate să fie diagnosticată, dar, de atunci, am fost întruna acaparați de grija de a ne feri de primejdii ca să apucăm să creștem mari. Știi cum cred copiii mici că sunt ca personajele din desene animate – dacă o nicovală cade în capul lor, ele se pot ridica de pe trotuar și își continuă drumul? Ei bine, eu nu am putut nici măcar o dată să cred chestia asta. Cum aș fi putut, când noi rezervasem, practic, Morții un scaun la masa noastră?”

Suferința lui Kate este cea mai palpabilă și ușor de observat. M-a impresionat mult tăria ei de caracter, reușind să-și păstreze simțul umorului și capacitatea de a se bucura, în ciuda multelor lovituri pe care i le-a dat viața. Trăind mereu la granița dintre viață și moarte, ea nu a avut practic copilărie sau prieteni. În plus, a trebuit să se lupte cu toate simptomele cumplite ale bolii și să suporte tot felul de tratamente agresive. M-a emoționat foarte tare mica ei idilă alături de Ambrose Taylor, ambii adolescenți suferind de aceeași cruntă maladie dar, totuși, reușind să trăiască într-un mic colțișor de rai pentru o foarte scurtă perioadă de timp…

Cazul Annei este cel puțin la fel de impresionant. Este cumplit să realizezi că unicul scop pentru care ai apărut pe lume este acela de a fi un rezervor de organe pentru sora ta. De câte ori Kate suferea o nouă cădere și ajungea la spital, inevitabil Anna trebuia să o însoțească pentru a mai dona ceva – sânge, limfocite, măduvă etc. Nu conta activitățile în care Anna era angreanată în acel moment, ea trebuia să lase totul baltă și să se supună unei noi intervenții neplăcute și dureroase. Este lesne de înțeles că acest mod de viața a avut importante repercusiuni asupra psihicului Annei, care fantaza uneori că adevărații ei părinți sunt în altă parte și o caută, iar când o vor găsi o vor lua cu ei și coșmarul se va sfârși.

”În primele mele amintiri, am trei ani și încerc să o omor pe sora mea. Uneori senzația este atât de vie, încât pot simți asprimea feței de pernă sub mâna mea și vârful nasului ei ascuțit cum mă înțeapă în palmă. Nu are nici o șansă, desigur, dar tot nu reușesc. Tata trece pe acolo ca să se pregătească de culcare și o salvează. Pe mine mă duce înapoi în patul meu. – Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva, mi-a spus el.”

Ai crede poate că Jesse a avut cel mai mult parte de șansa unei vieți normale, dar este total departe de adevăr. Boala lui Kate, care lumina puternic ca un far în noapte, atrăgând privirile tuturor asupra ei, l-a făcut pe Jesse să se piardă complet în fundal, fiind adesea neglijat, problemele lui, de orice natură, părând microscopice în comparație cu problema de importanță majoră a lui Kate. Mi s-a rupt sufletul citind episodul petrecut pe când Jesse avea doar zece ani și avea programată o vizită la dentist, iar ulterior un meci. O recădere a bolii lui Kate a schimbat, din nou, drastic prioritățile, anulându-se ambele evenimente. Mi s-a rupt sufletul citind despre imaginea bietului băiețel, cu gura însângerată ca a unui vampir, întrucât își smulsese din gură cu furculița aparatul dentar, pentru a nu mai fi nevoie pe viitor de altă vizită la dentist…

Consecințele acestui tratament discriminatoriu din partea părinților vor fi grave și multiple și se vor vedea abia în timp. Ajuns la vârsta de opsprezece ani, Jesse se îmbăta des și își exorciza demonii interiori prin incendiere, punând foc la depozite izolate și rămânând în preajmă până apărea mașina de pompieri a tatălui său să stingă focul.

Chiar dacă am empatizat puternic cu durerea Sarei și am admirat-o pentru determinarea cu care a dus o întreagă cruciadă, luptând ca o leoaică pentru viața fiicei ei, refuzând să renunțe chiar și atunci când totul părea iremediabil pierdut, totuși nu am putut fi de acord cu ea în privința atitudinii față de ceilalți doi copii ai ei. Indiferent de motivație, nimeni și nimic nu îți dă dreptul să decizi care viață este mai valoroasă. Indiferent de declarațiile ei că își iubea la fel tloți trei copiii, de multe ori am avut impresia că singura pe care o iubea necondiționat era Kate, ceilalți doi trebuind să se mulțumească doar cu rămășițele inimii ei frânte…

Cu toată atenția îndreptată asupra lui Kate, Sara era incapabilă să mai audă strigătele mute de ajutor ale lui Jesse și Anna, existând riscul ca, în final, să piardă nu doar unul, ci pe toți trei copiii. Adolescența este o perioadă foarte vulnerabilă sufletește și nu puține destine s-au frânt în urma unor incidente provocate fie de depresie, fie de teribilism, însă Sara nu părea să fie conștientă de aceste riscuri.

”În ziua aceea am fost rănit în mijlocul unei intersecții, accidentat sub un semafor, cu taxiuri claxonând și o mașină virând la stânga și cu doi polițiști alergând să mă prindă înainte să mă omoare vreun vehicul. La poliție, când tata a venit să mă ia, m-a întrebat ce naiba fusese în capul meu.
De fapt, în capul meu nu fusese nimic. Încercasem doar să găsesc un loc unde existența mea să fie remarcată.”

Brian, tatăl copiilor, pare prins la mijloc în vârtejul unor evenimente pe care se simte incapabil să le controleze în vreun fel. Pe el l-am perceput echidistant față de copiii lui, iubindu-i și suferind pentru fiecare în parte dar, în același timp, fiindu-i imposibil să se opună deciziilor Sarei.

Inevitabil, nici viața de cuplu nu avea cum să nu aibă de suferit. Pe măsura trecerii timpului, pe măsură ce noi și noi evenimente dramatice se produceau, Sara și Brian se simțeau tot mai înstrăinați, singurele subiecte pe care le mai aveau de discutat fiind doar cele financiare sau administrative.

”Îmi vine greu să cred că odată, eu și aceeași femeie stăteam alături în mașină și hoinăream pe Route 66, având întotdeauna ce să ne spunem. Discuțiile noastre de acum se rezumă doar la fapte concrete, probleme financiare și la obiect.”

”Dar ea nu mai e femeia pe care o cunoșteam, femeia care a călătorit prin țară numărând bârlogurile câinilor de prerie, cea care ”citea” cu voce tare secretele cowboy-ilor singuratici care căutau femei, și care-mi spunea, în plină noapte, că mă va iubi până când luna se va rătăci pe cer.
Ca să fiu sincer, nici eu nu mai sunt același bărbat, acela care o asculta. Cel care o credea.”

Întreaga familie părea condamnată să se învârtă la nesfârșit în același cerc vicios. Declicul s-a produs în momentul în care, aflând că trebuie să-i doneze un rinichi lui Kate, Anna a decis să devină stăpână pe propria ei viață, dându-și în judecată părinții pentru a obține dreptul de a face ceea ce își dorește cu propriul trup.

Impresionat de cazul Annei, care îl contactează ținând în mână un mărunțiș de bani, avocatul Campbell Alexander  s-a oferit să o reprezinte pe Anna pro bono.

”Nu vreau să-L dau în judecată pe Dumnezeu, ci pe părinţii mei, spun eu. Vreau să-i dau în judecată pentru drepturile pe care le am asupra propriului meu corp”