Obiecte ascuţite de Gillian Flynn, Editura Trei – recenzie

18

Obiecte ascuţite

Gillian Flynn

Editura Trei

An apariţie: 2018
Nr. pagini: 328
Traducerea: Bogdan Perdivara
Titlu original: Sharp Objects – 2006
Un thriller psihologic de senzaţie.” – Chicago Sun Times
După o scurtă internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigații Camille Preaker se confruntă cu o sarcină dificilă: trebuie să se întoarcă în orășelul unde a copilărit pentru a investiga moartea a două fete.
Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotică și ipohondră și cu sora vitregă, pe care aproape că nici n-o cunoaște: o puberă atrăgătoare, cu o putere ciudată asupra localnicilor.
Instalată în fosta ei camera din vechea casă a familiei, Camille își dă seama că se identifică prea mult cu victimele. Bântuită de proprii demoni, trebuie să dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, dacă vrea să afle adevărul și să supraviețuiască reîntoarcerii acasă.
Mi-am dat seama că mi-era frică să citesc ultimele treizeci de pagini, dar nu mă puteam opri. Apoi, după ce luminile s-au stins, povestea mi-a rămas în cap, încolăcită și șuierând, că un șarpe într-o grotă. Obiecte ascuțite e un roman provocator, cu un stil tăios și observații pătrunzătoare. – Stephen King

Într-un stil narativ seducător, Gillian Flynn construiește vocea cinică și inteligență a unei jurnaliste de investigații, însă își da măsură talentului în portretele pe care le face figurilor feminine diabolice, bârfitoare și parvenite ce populează orășelul de la granița statului Missouri. O explorare a unor crime întunecate și a unor minți și mai întunecate. – Booklist

„Creierul îmi trecea de la o imagine la altă cu mama, și toate imaginile erau de rău augur. Soarta. Cuvântul mi se zbătea iarăși pe piele. O străfulgerare cu Joya cea slabă cu par vâlvoi și unghii lungi, jupuindu-i mamei pielea. Imagine cu mama, cu pilulele și poțiunile ei, tăindu-mi părul cu foarfeca. Viziune cu Marian, acum doar niște oase în sicriu, o fundă albă de satin înfășurată în jurul unor bucle uscate, că un buchet de flori veștede. Mama, având grijă de fetițele acelea violente. Sau încercând să aibă. Puțin probabil că Natalie și Ann să fi îndurat prea multă dădăceală. Adora ura fetițele care nu capitulau în fața mamoşeniei ei atât de bizare. Îi dăduse oare lui Natalie unghiile cu ojă înainte s-o sugrume? Sau după?”
Gillian Flynn este o autoare de thrillere psihologice, pe care am descoperit-o prima dată citind cartea Fata dispărută, o carte care mi-a plăcut foarte mult, de aceea am și ținut morțiș să văd  și filmul.  Am înțeles că nici Obiecte ascuțite nu se lasă mai prejos, că va fi ecranizată, deci cei ce vor să vadă și filmul nu mai au de așteptat prea mult.
Obiecte ascuțite a fost finalist la Edgar Award și primul roman care a obținut vreodată două premii Dagger în același an.
Personajul principal al cărții este tânăra Camille Preaker, jurnalistă la ziarul Daily Post din Chicago, luată în supraveghere și aproape adoptată de către patronul acestui ziar Frank Curry. Spun aproape adoptată și supravegheată, datorită anumitor probleme psihice suferite de către aceasta în adolescență, fiind nevoită să se interneze într-un spital de psihiatrie.
În momentul reîntoarcerii la serviciu, Frank o anunță că în localitatea ei de baștină, Wind Gap, este dată dispărută o fată de 10 ani și că încă nu i-a fost descoperit cadavrul. După niște investigații făcute de către acesta, descoperă că și anul trecut o altă fată a fost găsită strangulată și că nici până astăzi nu a fost găsit criminalul. Chiar dacă Camille  pe moment refuză această sarcina, Frank o convinge că este spre binele ei cât și a ziarului să investigheze această dispariție. Faptul că acolo a copilărit, cunoaște comunitatea și are și șansă să reia legătura cu familia este un motiv întemeiat pentru a face cel mai bun reportaj.
„Uite ce-i, puștoaico, dacă nu se poate, nu se poate. Dar cred că ți-ar prinde bine. Să scoți niște chestii la iveală. Să te pui iarăși pe picioare. Este o poveste a naibii de bună – ne trebuie asta. Ție îți trebuie asta.”
Însă revenirea în Wind Gap ca reporteriță nu este privită bine de la început de către comunitate, atât de polițistul local, cât  și de propria familie. Copilăria pe care a avut-o Camille, relația cu mama ei, cu care nu s-a înțeles niciodată, moartea sorei ei mai mici pe care a iubit-o foarte mult, toate acestea au dus-o în pragul disperării, devenind alcoolică și ajungând să își facă singură rău. Comportamentul distructiv, firea încăpățânată și lucrurile împinse până la extrem în adolescență sunt greu de trecut cu vederea.
Cu toate acestea, încearcă să își facă meseria știind că i s-a mai acordat o șansă, și chiar din a doua zi, luându-și mașină cu gândul să ajungă la poliția locală pentru a strânge informații, tocmai pe șoseaua principala este descoperit cadavrul fetiței dispărute. Ceea ce o surprinde  și o șochează pe Camille este faptul că „în cei treizeci de centimetri de spațiu dintre magazinul de unelte și salonul de cosmetică se află un corp micuț, cu picioarele îndreptate spre trotuar. Ca și cum s-ar fi așezat să ne aștepte acolo, cu ochii căprui larg deschiși. Am recunoscut buclele tăiate alandala. Însă surâsul dispăruse… Natalie nu mai avea dinți.”
Această descoperire o duce imediat cu gândul la cealaltă fetiță omorâtă anul trecut, care a fost descoperită tot fără dinți și își dă seama de legătura dintre ele și că este posibil să fie comise de același criminal. Dorind să afle mai multe detalii despre prima crimă, se împrietenește cu ofițerul Richard delegat în rezolvarea acestor cazuri, ajungând la o înțelegere. Ea să îi povestească despre familiile care trăiesc în oraș, iar el îi va da o declarație oficială pe care să o poată folosi în articolul ei. Încercând să se ajute unul pe altul și simțind și o atracție sexuală între ei, nu surprinde pe nimeni că relația lor devine mai mult decât profesională.
Însă prima familie care îi vine în minte  este chiar a ei, iar faptul că mama ei nevrotică și ipohondră este cea care o descurajează și o critică mai tot timpul nu o ajută prea mult. Relația cu aceasta, de când i-a murit sora mai mică Marian, nu a fost tocmai bună. De atunci „căutam o asemănare puternică între mine și mama, ceva care să demonstreze legătura dintre noi.” Știe că este un copil din flori dar nu i-a spus niciodată cine este adevăratul ei tată.
„M-am convins singură, o vreme, că distanța pe care o păstra Adora era un mecanism defensiv după Marian. Dar, de fapt, cred că mereu a avut probleme cu copiii decât ar recunoaște vreodată. Există în ea o gelozie, o ranchiună pe care le simt și acum, pe care mi le pot aminti… Odată ce doliul după Marian s-a sfârșit, a început să mă poarte prin oraș, zâmbind și tachinându-mă, gâdilându-mă în timp ce vorbea cu oamenii. Când ajungeam acasă însă, se retrăgea brusc în camera ei, ca o propoziție neterminată, iar eu mă lipeam cu capul de ușa ei, și-mi derulam în cap filmul zilei, încercând să-mi dau seama ce făcusem ca să o nemulțumesc.”
Din nefericire, nici relația cu sora vitregă Amma, de 13 ani, nu este mai bună, de abia se cunosc și își vorbesc. Încercând să se apropie de ea și să afle cât de bine le cunoștea pe cele două fetițe moarte, își dă seama după felul cum se comportă și se îmbracă că este prea matură pentru vârsta ei. Este convinsă să meargă la o petrecere cu ea și cu încă trei prietene de ale ei, tot niște fetițe de 13 ani, iar când realizază că deja are relații sexuale și se droghează, i se pare că e mult prea mult, chiar dacă îi reamintește cum a fost ea la aceeași vârstă. Pe lângă asta, cu cât află mai multe informații, își dă seama că are o putere ciudată asupra localnicilor de aici, chiar și asupra ei, ținând cont că într-o seară ajung să se drogheze împreună.
Cu gândul la articol și la desfășurarea anchetei, cu informațiile strânse și puse cap la cap, Camille simte o presiune tot mai mare pusă pe umerii lui John Keen, fratele lui Natalie. Când, într-o seară, îl întâlnește într-un bar și vede în ce stare este, își da seama că, dacă îl va lăsa singur, se va întâmpla o nenorocire. Instinctul îi spune că nu el este vinovatul, așa că se cazează împreună cu el la un motel și rămân împreună toată noaptea. Între timp, Richard o caută disperat crezând că a fost răpită, însă rămâne fără cuvinte când dimineață îi descoperă pe amândoi în camera de hotel.
Cu gândul că între ea și Richard totul s-a terminat, Camille continuă să strângă informații pentru articol de una singură, întâlnindu-se cu o fostă colegă de școală Katie, care era mamă voluntară la gimnaziu. Katie îi povestește că le-a cunoscut bine pe cele două fetițe găsite moarte, că în trecut între ele s-a petrecut un incident, că la școală tot timpul fetițele sunt într-o continuă concurență, iar acest lucru o pune pe gânduri și își da seama unde și ce i-a scăpat. Care o fi acest lucru și la ce s-a gândit Camille vă las pe voi să descoperiți, cert este că nici eu nu am bănuit cine le-a omorât pe aceste fetițe.
Fiind un thriller psihologic, și știind ce stil are autoarea, m-am așteptat  la orice de la această carte, însă tot am rămas fără cuvinte. Cruzimea dusă până la extrem de care dau dovadă aceste personaje este prea multă pentru mine.  Am avut momente în care am pus cartea deoparte ca să îmi revin din șoc, momente în care aș fi vrut să pot spune ceva, sau să pot face ceva. Chiar dacă această carte este scrisă foarte bine, la fel că și Fata dispărută și Locuri întunecate, din păcate nu o vreau în biblioteca mea și nici copiii mei să o citească. Pentru mine este prea mult. Pentru cei ce preferă genul acesta de thriller cu siguranță merită citită. Dar pentru cei slabi de inima le recomand cu mare drag altceva.

Fragment :

„Nu mă deranja ideea de a-i turna lui Richard istorii despre Wind Gap. Nu simțeam vreo loialitate deosebită față de oraș. Era locul în care murise sora mea, locul în care începusem să mă tai. Un oraș într-atâta de sufocant și de mărunt, că te impiedicai în fiecare zi de persoane pe care nu le suportai și care știau chestii despre tine. E genul de loc care lasă urme.
Deși e drept că, la suprafață, am fost tratată extrem de bine cât am trăit aici. Mama a avut grijă de asta. Orașul o iubea, era că o glazură pe tort: cea mai frumoasă și mai dulce fată pe care-o crescuse vreodată Wind Gap-ul. Părinții ei, bunicii mei, deținuseră fermă de porci și jumătate dintre casele din jurul acesteia, și o puseseră pe mama să asculte de aceleași reguli stricte pe care le impuneau lucrătorilor: fără băutură, fără fumat, fără înjurături, prezența obligatorie la biserică. Pot doar să-mi imaginez cum au primit vestea când a apărut mama, la șaptesprezece ani, însărcinată. Un băiat din Kentucky, pe care-l cunoscuse într-o tabăra organizată de biserica, venise de Crăciun într-o vizită și mă lăsase în burta ei. Bunicii, că să riposteze la burta tot mai mare a mamei mele, au dezvoltat și ei niște tumori furioase și au murit amândoi de cancer, cam la un an după nașterea mea.
Părinții mamei aveau prieteni în Tennessee, iar fiul acestora a început să-i dea târcoale Adorei încă dinainte să apuc eu să trec pe mâncare solidă, vizitând-o aproape la fiecare sfârșit de săptămână. Nu-mi pot închipui curtatul ăsta altfel decât jenant. Alan, frumos împachetat în țoale, își exprimă părerile despre starea vremii. Mama, singură și rămasă de capul ei pentru prima oară în viață, avea nevoie de-o partida bună și râdea la… glumele lui? Nu sunt sigură că Alan a făcut vreodată în viața lui o glumă, dar sunt sigură că mama a găsit vreo cale să chicotească alintată. Iar eu, unde eram eu în imaginea asta? Probabil în vreun ungher, ținută deoparte de față în casă, și Adoră strecurându-i cinci dolari în plus pentru osteneală. Mi-l imaginez pe Alan cerând-o pe mama de nevastă și totodată pretinzând că se uită peste umărul ei sau făcându-și de lucru cu vreo plantă, orice numai că să evite contactul vizual. Iar mama acceptând cu grație și turnându-i încă o ceașcă de ceai. Poate vreun sărut uscat, din vârful buzelor.
Nu avea importanţă. Până ce am început eu să vorbesc, se și căsătoriseră. Nu știu aproape nimic despre tatăl meu adevărat. Numele de pe certificatul meu de naștere e fals: Newman Kennedy, de la actorul și președintele preferat al mamei. A refuzat să-mi spună numele lui real, că să nu mă apuc să-l caut. Nu, trebuia să fiu socotită copilul lui Alan. Ceea ce era cam greu, fiindcă în curând avea să vină și un copil făcut cu Alan, la opt luni de la căsătorie. Ea avea douăzeci de ani, el treizeci și cinci și o avere de care mama nu avea nevoie, fiindcă nu-i lipseau nici ei banii. Niciunul dintre ei n-a lucrat vreodată.”

Mulţumim Editurii Trei pentru cartea Obiecte ascuţite de Gillian Flynn, oferită pentru recenzie.

Cărţile autoarei Gillian Flynn pot fi comandate de pe site-ul Editurii Trei, ca şi de pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, emag.ro

About Author

18 comentarii

  1. Mirela Nenciu on

    Felicitări, Dorina! Foarte interesantă recenzia dar nu cred că mă bag în așa ceva!

  2. Sincer, pe mine ma tenteaza, m-ai facut foarte curioasa Dorina! Am avut o perioada in care devoram cartile politiste, si apreciez thrillerele psihologice bine construite, iar aceasta pare o combinatie reusita de cele doua. Felicitari pentru recenzie si multumesc de recomandare! Si filmul cred ca e foarte bun!

    • Fratiloiu Dorina Petronela on

      Multumesc Oli! Intr-adevar este o carte scrisa f bine, te acapareaza dar in acelasi timp te si ingrozeste. Chiar merita citita!

  3. Nu sunt slaba de inima, insa aceste thrillere nu imi dau nicio satisfactie deosebita in general, de aceea citesc destul de rar genul. Felicitari pentru recenzia obiectiva, bine realizata!

  4. Copleșitoare recenzie! Felicitări! Recunosc sincer că m-ai făcut foarte curioasă, dar nu stiu daca am starea psihică necesară să o citesc acum.

    • Fratiloiu Dorina Petronela on

      Multumesc Tyna! Chiar trebuie sa fii intr-o anumita stare ca sa poti citi cartea asta!

  5. Mirela Barbalata on

    Wow! O recenzie pe cat de dura pe atat de frumoasa! Felicitari! Insa , clar, nu e pentru mine . Nu de alta dar visez noaptea ….

  6. Veronica A. on

    Multumesc de recomandare !!!!! O carte pe gustul meu!!!!! Ador genul asta de carti !!! Chiar o trec pe lista! Super recenzia, m-ai facut curioasă rau!!!

    • Fratiloiu Dorina Petronela on

      Multumesc Vero, daca iti plac aceste thrillere atunci merita citita, e o carte scrisa f bine, dar greu de digerat pentru una ca mine!

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: