Omul a uitat că trebuie să moară de Ioana Trif, Editura Eikon – recenzie

12

Omul a uitat că trebuie să moară

Ioana Trif

Editura: Eikon

An apariție: 2019

Nr.pagini: 200

Lăsăm în urmă faptele noastre, care vorbesc despre noi cu glas puternic, mult după ce noi ne-am dus. Eu nu am să mă sting niciodată, ci am să merg să strălucesc pe cer. Accept orice îmi întinde soarta, cu capul sus și mintea liberă. 
Soarta merge lângă tine. Își pune mâinile la spate si te însoțește , exact așa cum mergea bunicul meu prin parc. Îți arăta o cale și încă o cale, te îndrumă, dar trebuie să o asculți, trebuie să caști ochii și să o vezi. Binele stă mereu în spatele răului. De ce? Pentru ca Răul este mai puternic, iar Binele este mai fragil și trebuie protejat. Răul a văzut mai multe, este mai dur, iar Binele este cât se poate de naiv. Dar merg mereu împreună, căci aceasta este Balanța, Universul stă mereu în echilibru. 
Omul este prost când spune până când moartea ne va despărți. Și aici se vede că nu a înțeles nimic. Moartea nu desparte, moartea unește două lumi. Iar noi ne vom iubi mereu în aceste două lumi.
Omul a uitat că trebuie să moară este cartea de debut a autoarei Ioana Trif, „primul meu copil” după cum ea însăși mărturisește în „Cuvânt înainte”.
Am acceptat să citesc această carte atrasă fiind de titlul său, interesant și sugestiv. Deși la prima vedere coperta nu mi-a atras atenția, acum, după lecturare, pot spune că a fost bine aleasă, completând de minune, alături de titlu, acest tabloul literar ieșit din comun.
„Nu este o carte frumoasă, nu este simpatică și nici drăguță, dar este despre dreptate. Un soi de dreptate la care nu am ajunge singuri.”
Cuvinte simple dar vibrante. O mărturisire a autoarei care te pune pe gânduri încă de la început. Cum am perceput-o eu? Destul de brutal! Categoric, întreaga poveste m-a făcut să ies din zona mea de confort. Lectura a fost dificilă tocmai datorită acestui aspect. Au fost momente când am fost nevoită să îmi iau momente de respiro pentru a-mi odihni mintea dar mai ales pentru a-mi hrăni sufletul cu lucruri pline de frumusețe. De ce spun acest lucru? Pentru că povestea este despre noi, despre urâțenia din noi, este despre faptă și răsplată, dar toate într-un înveliș sinistru, terifiant. Ca și configurație literară, aș spune că povestea este un amestec de horror și SF, cu note de mister.
„Eram nepăsători și tembeli ca specie, purtând în suflet marea dorință de a distruge totul în jurul nostru, de a ne distruge casa, familia, planeta, Dumnezeul, totul. Eram, cel mai probabil, sătui de viață. Ajunși sus, simțeam nevoia să cădem, doar pentru a simți că suntem liberi.
Însă, Pământul, cel care ne suportase, ne iubise și ne îngrijise atâta timp, ne arăta că și el are forța necesară să fie distrugător. O forță mult mai mare decât a noastră.”
Aspre cuvinte, dar exprimă o realitate atât de dură! Noi, oamenii, am ajuns să ne considerăm atât de superiori de parcă totul ni se cuvine. Nimic nu mai are valoare dacă noi nu suntem fericiți. Doar că „fericirea” are atâtea fațete!
„Eram mici dar cu aere de grandomanie. Ipocrizia devenise boala secolului. Nu ne plăcea nicicum să fim noi înșine, trebuia neapărat să facem cumva să ne creăm o imagine anume, o imagine care să placă altora.”
În „Omul a uitat că trebuie să moară” ziua judecății a venit. Omul trebuie să plătească pentru faptele sale, haosul capătă conotații catastrofale, întunericul pune stăpânire pe tot.
„Aveam să murim înecați în propria noastră mizerie.”
Să fie oare așa???
Naratoarea – eroina fără nume – devine martor tăcut la hăul din jurul ei. Deși observă totul cu acuratețe, nu poate interveni. Viața ei s-a schimbat brusc într-o dimineață obișnuită.
„Trăiam într-o poveste, dar mă temeam, pentru că nu știam ce fel de poveste avea să fie. Putea să fie cu ușurință o poveste de groază. Avea șanse mici să fie una de dragoste.”
„Mă gândeam că poate eram în transă, ori într-un fel de comă și asta era lumea pe care o trăiam.”
Din păcate pentru eroina noastră, totul în jurul ei este real. Observă, simte, trăiește toată neorânduiala din jurul ei, fără puterea, fizică și mentală, de a interveni, de a pune stavilă terorii din jur. Să fie, oare, aceasta o formă de pedeapsă pentru ea însăși? Care este scopul? Unde este capătul? Dar mai presus de toate, mai există speranța vindecării, izbăvirii?
Pentru a găsi răspunsurile, eroina este nevoită să accepte cu stoicism noua orânduială, trebuie să meargă pe cărările vieții pentru a găsi iertarea, iubirea, speranța și, nu în ultimul rând, pentru a se regăsi pe sine. Lupta ei este pe două fronturi: interioară și exterioară.
„Viața ne zâmbea mereu, dacă știam cum să fim învingători, doar că omul se crampona mereu la cele mai stupide detalii.”
Andy Goldsworthy spunea ” Într-o frunză e o lume întreagă.” Oare să fie atât de greu pentru noi să găsim simplitatea în tot ce ne înconjoară?
Deși m-a tulburat sufletește și mi-a creat o stare de neliniște în continuu, recunosc talentul autoarei și imaginația frenetică pe care o are. Omul a uitat că trebuie să moară este un debut literar curajos și ingenios. Ne vorbește despre viață și moarte, despre răul camuflat din noi înșine, despre relația dintre om și animal, despre dreptate și adevăr. În tot acest desiș de hâzenie și brutalitate mai există, însă, loc pentru iubire?
Recomand cartea celor care iubesc poveștile criptice, genurile horror și SF, dar și celor care vor să se delecteze cu o poveste literară neobișnuită, o carte ce te provoacă, ce stârnește o sumedenie de întrebări, judecăți și, cu siguranță, prejudecăți. De ce? Rămâne să descoperiți singuri.

Cartea Omul a uitat că trebuie să moară de Ioana Trif poate fi comandată pe libris.ro, librariadelfin.ro

About Author

12 comentarii

  1. familiasimionescuyahooro on

    Excelenta recenzie, Mirela!❤O carte care te indeamna la reflectii ! Minunat ai prezentat atmosfera din poveste. Te felicit si iti multumesc mult pentru deosebita recomandare!❤

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: