Omul pictat de Peter V. Brett, Editura Nemira – recenzie

65

Omul pictat

Peter V. Brett

Editura: Nemira (Nautilus fantasy)
Traducerea: Ana-Veronica Mircea
Număr pagini: 637
Titlu original: The Painted Man/ The Warded Man
Seria: The Demon Cycle
Genul: fantasy
Omul pictat este primul roman al  scriitorului american Peter V. Brett, născut pe 8 februarie 1973 în Statele Unite, absolvent al University at Buffalo.
Este prima parte a seriei The Demon Cycle, ce va avea 5 volume, din care ultimul este anunțat pentru 2017. Omul pictat  a fost publicat in 2008 în Marea Britanie. La noi a apărut în 2014.
O poveste care m-a încântat, m-a captivat, m-a făcut parte din lumea ei. Am trăit – nu doar citit – această carte, ce m-a atras de la primele pagini. Stilul de scriere, povestea în sine – plină  magie, culoare și mister – cu personaje fascinante ce iau parte la aventuri extraordinare, te cuceresc. Este o carte generoasă ca întindere, dar când am terminat-o, singura consolare a fost că pot citi imediat volumul următor.
Acțiunea cărții se petrece într-o lume de poveste în vremuri de poveste, ca din epoca medievală.
În fiecare seară, din pământ își fac apariția miezingii – demoni ai aerului, ai focului, ai lemnului, ai nisipului, ai pietrei – și iau noaptea în primire, punând stăpânire pe lume. Ucid orice ființă le iese în cale, luându-și tributul în vieți omenești, cu sutele, noapte de noapte. Razele soarelui ard demonii, așa că aceștia se retrag în adâncurile pământului înainte de ivirea zorilor. Ziua trece mult prea repede și urmează lunga noapte, iar și iar…
”…feţele lor erau identice; şiruri de dinţi articulaţi le ieşeau în afara fălcilor care formau un fel de bot, în timp ce nările se aflau cu mult mai aproape de ţeastă, chiar sub ochii mari, lipsiţi de pleoape. Oasele groase ale frunţii li se curbau în sus şi către spate, ieşind printre solzi sub forma unor coarne ascuţite. Sprâncenele le zvâcneau fără întrerupere, apăsându-se în jos şi îndepărtând nisipul suflat fără întrerupere de vânt.”
Lumea a ajuns prizoniera acestor demonice creaturi ieșite din miezul pământului, care extermină treptat și constant omenirea. Oamenii sunt din ce în ce mai puțini, așezările din ce în ce mai rare, speranța din ce în ce mai firavă. Dacă nu ar fi fost Mesagerii, cei care purtau anual, ca niște poștași, veștile între o localitate și alta, și Saltimbancii (fiecare Mesager era însoțit de un Saltimbanc), care aduceau zâmbetul pe chipul copiilor, cătunele ar fi fost cu totul izolate și cufundate în deprimare.
Singura barieră între oameni și demoni sunt glifele – simboluri magice, semne desenate într-un anumit fel, care acționează ca o barieră încărcată de magie ce respinge atacul miezingilor. În trecut, glifele erau mai puternice, iar oamenii reușiseră cu ajutorul lor să alunge demonii în adîncurile pământului unde rămăseseră mii de ani, pregătindu-și reîntoarcerea, timp în care oamenii, în absența dușmanului comun, au început să se lupte între ei, distrugându-se și decimându-se în războaie. Când demonii au revenit la suprafața pământului au găsit o lume slab pregătită pentru a-i înfrunta. Vechile glife se pierduseră demult în negura timpului, devenind legendă. Oamenii nu mai luptau împotriva acestora, doar se apărau, sperând în sosirea unui Izbăvitor care să-i salveze de blestemul demonilor.
Cartea urmărește poveștile a trei personaje pe care le însoțim din copilărie până la adolescență și maturitate – Arlen, Leesha și Rojer, ale căror destine îi poartă în final unul spre altul, împletindu-se. Toti trei visează și speră  la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor, a propriei lașități și a simbolurilor magice. Și vor face tot posibilul ca visul lor să devină realitate, iar speranța lor va da speranță întregii lumi spre izbăvire. Drumul spre maturitate al celor trei este extrordinar. Trei copii deosebiți, care devin adulți puternici, ce vor refuza doar să supraviețuiască. Evoluția lor este minunat reliefată în carte. Personajele întâlnite pe parcursul lecturii ne oferă un adevărat spectacol al naturii umane, suntem martorii unor acte de curaj, loialitate și iubire fără seamăn, dar avem parte și de slăbiciuni omenești – lașitate, frică, trădare, indiferență sau cruzime. Iar unele le întâlnim acolo unde ne așteptăm mai puțin.
Prima dată îl cunoaștem pe Arlen din Pârâul lui Tibbet, un băiat cuminte, afectuos și curajos. Pârâul lui Tibbet  era un cătun neînsemnat, în care o mână de oameni încerca,  cu disperare, să facă față atacurilor miezingilor.
Marele corn sună. Aelen își întrerupse munca, ridicîndu-și privirea către cerul zorilor, decolorat până la culoarea levănțicii. Ceața continua să atârne în aer, aducând cu sine un mult prea familiar gust acru, deprimant. În măruntaie îi crescu o spaimă cumplită în timp ce aștepta în liniștea dimineții, sperând că nu fusese decât îbchipuirea lui. Avea unsprezece ani.”
Viața locuitorilor ne este descrisă pe larg, cunoscându-i pe părinții lui Arlen, pe bătrâna Selia – Vorbitoarea satului, pe Veghetorul Harral și pe Coline Trigg – Culegătoarea de ierburi a Pârâului, cea care îndeplinea rolul de vindecătoare.
Suntem martorii sosirii Mesagerului – Ragen, însoțit de mult-îndrăgitul Saltimbanc. Locuitorii Pârâului au aflat vești despre Orașele Libere, în special despre Miln, de unde era Ragen. Orașele Libere erau așezări mari înconjurate de ziduri ce erau protejate de glife puternice, iar lumea din interiorul lor era într-o relativă siguranță.
În urma unui atac al miezingilor, mama lui Arlen este surprinsă în afara glifelor și atacată de demoni, sub privirile neputincioase ale tatălui lui Arlen, care urmărea totul din spatele glifelor apărătoare, deși Arlen s-a repezit să o ajute, punându-și propria viață în primejdie. Ca urmare a rănilor primite, a doua zi femeia și-a dat duhul. Furios și dezgustat de lașitatea tatălui său, Arlen fuge de acasă. Nopțile petrecute de unul singur, protejat numai de glifele pe care și le făcea singur, rezistența în fața atacului demonilor, sunt pline de dramatism, mai ales confruntarea cu un uriaș demon al pietrei, căruia reușește să-i taie un braț, ceea ce va determina creatura să-l urmărească și vâneze pe Arlen ani întregi după aceea, după cum veți vedea.
Iată-i că vin, îl vesti vocea speriată din minte în vreme ce din pământ începeau să se înalțe fuioare de ceață. Se înălțau și se contopeau încetul cu încetul, și trupurile demonilor căpătau substanță când se prelingeau deasupra solului. Arlen se ridică odată cu ele, încleștându-și pumnii mici. Ca de obicei, demonii focului apărură primii, alergând încântați în toate părțile și lăsând în urmă flăcări pâlpâitoare. Îi urmară cei ai vântului, care prinseră să alerge și-și desfăcură aripile pieloase, avântându-se în aer cu o săritură. Ultimii se iviră demonii pietrei, trăgându-și cu trudă din Miez corpurile grele. Și pe urmă miezingii îl văzură pe Arlen și urlară de plăcere, repezindu-se spre băiatul neajutorat (…)
Demonul pietrei avea patru metri și jumătate. Era enorm. Chiar și de la distanță, era copleșitor, o masă mătphăloasă de tendoane și muchii ascuțite. Mai multe umflături osoase păreau tot atâtea noduri presărate pe carapacea lui neagră, groasă, și coada țepoasă îi aluneca într-o parte și într-alta, făcându-i umerii masivi să se legene. Se  sprijinea, încovoiat, pe două picioare cu gheare cât cuțitele de măcelărie, iar gura băloasă i se deschisese larg, arătând șiruri după șiruri de dinți ca niște lame. O limbă neagră îi alunecă în afară, gustând spaima lui Arlen…”
Cum s-a terminat confruntarea, veți vedea…
În cele din urmă, norocul lui Arlen a fost că a doua zi a reușit să-l ajungă din urmă pe Mesager, pe Ragen, iar acesta îl va lua sub ocrotirea sa, ducându-l în Miln, unde va fi foarte bine primit de soția lui Ragen, care se va purta ca o mamă, în ciuda reticenței băiatului. La Miln, Arlen va intra ucenic la un maestru Glifar, pentru a învăța tot ce trebuie despre apărare. Despre această perioadă din viața lui, veți citi pe larg în carte.
Dorința arzătoare a băiatului era să devină Mesager, ceea ce va reuși peste câțiva ani, când va fugi din nou, de această dată nesuportând constrângerile la care încercau să-l supună cei din jur, deși fără rele intenții.
Îl vom însoți în călătoriile sale prin lume, destinația sa fiind  Krasia, o cetate în deșert, unde bărbații chiar luptau cu demonii, fiind războinici ce nu concepeau să fugă din calea acestora. Arlen dorea să lupte alături de aceștia.

colaj op

Într-una dintre incursiunile în deșert, Arlen descoperă ruinele unui oraș despre care doar legendele mai vorbeau – Soarele Anoch, iar aici descoperă o suliță  glifată, acoperită  cu semne necunoscute, care se va dovedi o armă puternică, ce putea ucide miezingi. Bucuros de extraordinara sa descoperire, Arlen se întoarce în Krasia pentru a lupta alături de războinici, dar este trădat, sulița îi este furată de cel pe care-l considera prieten, și este sacrificat, fiind azvârlit într-o groapă împreună cu un demon. Cu greu reușește să scape cu viață, devenind un pribeag.
”Însă nu înţelesese că frica putea lua mai multe forme. Fiindcă, în ciuda încercărilor de a dovedi contrariul, pe el îl îngrozea gândul că era singur. Avea nevoie de cineva, de oricine, care să creadă în ceea ce făcea el. De cineva împreună cu care să lupte şi pentru care să lupte.”
Pe un alt plan, o cunoaștem pe  Leesha din Văiuga Tăietorului de Lemne, o fată frumoasă, harnică și muncitoare. Gared Cutter era cel mai chipeș băiat din Văiuga Tăietorului de Lemne, și o dorește de soție pe Leesha. Cei doi erau promiși unul altuia imediat ce vor ieși din copilărie. Gared însă face o faptă de neiertat în ochii Leeshei, care va renunța definitiv la ideea de a se căsători cu el: acesta se laudă în fața prietenilor săi că a ”avut-o” deja pe fată, că ”i-a luat floarea”, iar Leesha ajunge de râsul satului, mai ales că mama ei nu fusese ușă de biserică, iar sătenii nu uitaseră acest lucru. Culmea e că Gared nu realizează răul pe care l-a făcut. Umilită, cu o mamă egoistă și nepăsătoare și cu un tată slab –deși iubitor- alături, Leesha se refugiază la singura persoană care a susținut-o necondiționat – Bruna, bătrâna Culegătoare de Ierburi din sat, a cărei ucenică devine. Având un adevărat har de Vindecătoare, Leesha deprinde repede tot ce avea Bruna să o învețe, iar după câțiva ani aceasta o trimite la o fostă ucenică a sa, în Orașul Liber Angiers, pentru a-și desăvârși învățătura. Mi-a plăcut foarte mult de Bruna, e unul din personajele pe care le-am îndrăgit în carte, spre deosebire de Elona, mama Leeshei, o persoană de un egoism feroce, incapabilă de iubire și lipsită de orice sentiment matern. La fel ca și în Pârâul lui Tibbet, și în Văiuga Tăietorului de Lemne ne sunt prezentate pe larg personajele, iar viața cătunului este amănunțit descrisă, spre încântarea noastră.
Ne îndreptăm în continuare spre Podul Peste Fluviu, unde îl cunoaştem pe Rojer, un băiețel care, după ce familia îi este măcelărită de demoni, aproape sub ochii săi, el însuși pierzându-și două degete în înfruntare, rămâne în grija lui  Arrick Viers Dulce – un saltimbanc care devine maestrul lui Rojer.
Rojer va descoperi că talentul său de a cânta la scripcă e foarte prețios, suntelele scoase de acest instrument dovedindu-se o armă neașteptată împotriva miezingilor care fie ascultau vrăjiți melodiile line, fie fugeau ca apucații atunci când scripca scotea sunete dezacordate. Trec astfel câțiva ani. După ce Arrick moare, Rojer trece prin întâmplări dramatice, în urma cărora ajunge la spitalul unde era vindecătoare Leesha. Lui Rojer îi cam fug  ochii după ea, însă diferența de vârstă își spune cuvântul (Rojer avea 16 ani, iar Leesha 27), iar relația celor doi va fi, firesc, una de prietenie.

op2

În curând, Leesha află despre o epidemie care a izbucnit în satul ei și a făcut numeroase victime, printre care și Bruna. Aflând că tatăl ei e grav bolnav, ea nu mai stă pe gânduri și pornește spre Văiuga Tăietorului de Lemne, însoțită de Rojer, care s-a  oferit  să meargă cu ea pentru a o apăra de miezingi cu ajutorul cercului său de glife și al scripcii.  De miezingi ar fi reușit acesta să o apere, dar de oameni ticăloși, nu! Pe drum sunt atacați de trei tâlhari care îi jefuiesc, și, cumplit lucru, o siluiesc pe Leesha! Lipsiți de cercul de glife și de scripcă, ar fi fost pradă sigură pentru demoni, dacă o apariție providențială nu le-ar fi salvat viața: un bărbat misterios, complet acoperit de o robă, călare pe un uriaș cal negru.

 

O mișcare printre copacii și tufele din spatele lor îi făcu pe amândoi să se întoarcă înspăimântați. În luminiș pătrunse un bărbat  înfășurat într-o robă cenușie. Avea fața ascunsă în umbra propriei glugi și, cu toate că nu era înarmat, Leesha își dădu seama, după ținuta lui, că era periculos (…) fața nu mai avea aproape nimic omenesc. Capul îi era complet ras, lipsit până și de sprâncene, iar locul părului lipsă fusese luat de tatuaje. Îi înconjurau ochii, erau și pe creștet, îi acopereau urechile și obrajii, întinzându-i-se chiar și pe fălci și în jurul buzelor. Necunoscutul își smulse roba, păstrând doar un acoperământ al șalelor, și Leesha văzu că nu numai capul îi era tatuat. Pe brațele și picioarele vânjoase i se întindeau glife înlănțuite  în modele complicate, iar altele, mai mari, îi acopereau coatele și genunchii. Pe spate avea un cerc protector, iar în centrul pieptului musculos se zăreau alte două tatuaje mari. Simbolurile magice îi acopereau fiecare centimetru al pielii.
  • Glifatul, murmură Rojer.”
Cine era Glifatul, bănuiți…
Cum va fi întâlnirea celor trei, ce se va întâmpla în continuare, cum va fi Leesha primită în Văiuga Tăietorului de Lemne  și ce evenimente vor avea loc acolo, vă invit să descoperiți. Vă mai spun doar că evenimentele ce vor urma vor planta semințele schimbării întregii lumi.
Nu pot să închei până nu vă încânt cu o picătură de romantism, care își țese propria magie, ca de fiecare dată…
– Când mi-am tatuat pielea cu glife, nu doar înfățișarea mi-a devenit…inumană.
Leesha clătină din cap, luîndu-i fața în mâini.
  • Nu trupurile noastre ne fac umani, șopti ea. Îți poți lua umanitatea înapoi, nu trebuie decât să vrei.
Se înclină spre el și îl sărută ușor.
El se crispă la început, dar, când dispăru șocul, se trezi dintr-o dată răspunzănd sărutului ei. Ea închise ochii și își deschise gura pentru el, și mâinile ei îi mângâiară netezimea creștetului ras. Nu-i simți glifele, ci doar căldura și cicatricele.
”Amândoi avem cicatrice, se gândi. Numai că ale lui stau dezgolite sub ochii întregii lumi.””

op7

 

 

About Author

65 de comentarii

  1. Balan Daniela on

    o carte interesanta,m-ai facut sa-mi doresc sa o citesc ! recenzia e magnifica ,felicitari <3

      • Sa stii ca si eu tot de o recenzie am fost convinsa sa citesc cartea, de doua de fapt: a Alinei si a Simonei, pana sa citesc recenziile lor si eu am fost nehotarata…

  2. sacadat2016 on

    imi plac cartile cu calatorii initatice impletite cu magie . Felicitari pentru recenzie . Sunt invidioasa pentru roman si timp, eu nu am nicunul dintre ele .

    • Multumesc 🙂 Off, lipsa timpului la mine e deja cronica, dar fac slalom printre alte treburi (pe care le las nefacute, de fapt!) Cartea merita citita, m-a captivat atat de mult ca am terminat-o in timp record, in ciuda numarului mare de pagini…

  3. alynutza04 on

    Peter Brett scrie fenomental de bine. Daca Omul picat mi-a incantat sufletul, Sulita desertului a fost ceva sublim. Astept cu nerabdare aparitia celui de-al treilea volum!
    Ma bucur tare mult ca ti-a placut cartea,Oli. Felicitari pentru superba recenzie!

    • Multumesc Alina! Mi-a placut nespus de mult! Si eu abia astept sa citesc Sulita desertului, pe care o voi incepe in curand, sunt nerabdatoare sa vad cum evolueaza povestea. Oare e vreo sansa ca volumul trei sa apara anul asta?

    • Lectura placuta Dana, si sa revii cu impresii, sunt foarte curioasa cum o sa ti se para cartea, eu sper ca te va incanta, ca si pe mine…

  4. Oli, datorita recenziei tale (in care nu ai spus chiar prea mult din carte) am citit si eu cartea in 2 zile. M-a tinut cu sufletul la gura. Incep si volumul 2 si din cate am inteles este si mai interesant decat primul vol. Mi-a placut. Nu m-am gandit niciodata ca are sa-mi placa carti cu aceste subiecte.
    Felicitari!

    • Multumesc mult Lacrima! Ma bucur ca te-am tentat si ca ti-a placut cartea! Intr-adevar, sunt foarte multe lucruri ramase de descoperit in carte, eu am incercat sa dau doar un fir calauzitor de-a lungul povestii cat sa starnesc interesul! O serie extraordinara, recunosc ca m-a surprins si incantat peste asteptari, ma declar „fan”!

    • Sunt cinci, dar patru au aparut deja (la noi doar doua). Al cincilea e anuntat in strainatate pentru 2017, vezi ca am scris la inceputul recenziei!

    • Lacrima, jos palaria! Mi-ai luat-o inainte, mi-e tare ciuda ca eu nu am reusit inca sa o citesc, dar ma bucur foarte mult ca e la fel de frumoasa ca Omul pictat. Multumesc mult de impresii 🙂
      Sa speram ca anul asta va aparea inca un volum!

  5. Doamne ce recenzie frumoasă ,felicitări! Desi nu sunt fana a acestui gen parca mai făcut să îmi doresc să citesc acesta carte.

    • Multumesc Nico! Chiar iti recomand sa o citesti daca ai ocazia! Sa nu eziti, este atat de bine scrisa si de captivanta, incat nu are cum sa nu-ti placa! Sa stii ca si eu am fost sceptica la inceput, iar acum regret ca nu am citit-o mai devreme. Mi-a oferit o lectuta incantatoare!

  6. E diferită, m-a convins, dar pentru mine faptul că va apărea in 2017 în străinătate ultimul volum, mă împiedică să ma înham la drum. Mi-e că o să rămână o serie neterminată …

  7. Un titlu, o coperta si o recenzie absolut atragatoare, care ma fac s-o trec pe lista. Rapid!

Lasă un răspuns