Orașul de la miezul nopții de Charlie Jane Anders, Editura Nemira, Colecția Armada – recenzie

Orașul de la miezul nopții

(The city in the middle of the night – 2019)

Charlie Jane Anders

Editura Nemira

Colecția Armada

Traducerea: Antuza Genescu

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 416

Câștigător Premiul Locus 2020 la categoria: roman science-fiction.

Cine ne controlează somnul ne controlează și visele. Iar de aici mai e un singur pas să ne controleze întreaga viață.

Ianuarie este o lume muribundă. O parte a planetei este cufundată într-un întuneric înghețat, în vreme ce, pe partea cealaltă, totul e pârjolit de o lumină orbitoare. Umanitatea atârnă de un fir de ață, împrăștiată în două orașe arhaice, construite pe o fâșie de apus nesfârșit. Dar viața în orașe este la fel de periculoasă ca în deșerturile din afară.

Într-o lume în care până și timpul este controlat de conducători, iar nivelul de lumină e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, în sălbăticie.

O astfel de paria, sacrificată în noapte, dar salvată de timp și de legătura cu o bestie misterioasă, se va ridica din sălbăticie ca să preia întreaga putere, înainte ca planeta să fie zdrobită de greutatea rasei umane.

Charlie Jane Anders a fost editor al site-ului de science fiction și fantasy iog.com

A debutat editorial cu romanul “Choir Boy” în 2005. În 2013, povestea ei, “Six Months, Three Days” a obținut Premiul Hugo, iar următorul ei roman, “Toate păsările din cer” (2016), a câștigat premiile Nebula, Locus și Crawford și a fost nominalizat la Premiul Hugo.

“E un roman cu și despre <<mileniali>>, oameni tineri, care trebuie să-și găsească drumul printr-o lume nedreaptă, coruptă și violentă.” – The Guardian

“O ficțiune critică, inteligentă, care testează granițele momentului în care ne aflăm ca specie, ilustrând printr-o distopie antrenantă eșecurile noastre, dar și capacitatea nelimitată de a ne schimba.” – Tor

“Orașul de la miezul nopții” este un thriller fantasy cu puternice accente distopice. O lectură captivantă, ce stârnește curiozitatea, te prinde în capcana intensității desfășurării acțiunii, îți oferă o realitate paralelă care te incită și nu te mai lasă să lași cartea jos din mână până la ultimul rând.

Romanul începe cu perioada de dinaintea situației actuale. Le cunoaștem pe Sophie și Bianca, două tinere deosebite, una timidă și una extrovertită, care în timp au devenit prietene.

“— Dar și tu respecți regulile, îi spun. Adică n-ai ieși din cameră acum. Probabil că ai putea. Ai reuși să te furișezi afară și să rătăcești pe străzi fără să te prindă Patrulele Somnului. Dar nu o faci, pentru că tu chiar respecți regulile.

— Da, nu alerg goală pe stradă în Perioada de Reflecție, zice Bianca, râzând. Dar ce rău facem dacă stăm puțin de vorbă după stingere?

Mulțumită Biancăi, mă simt de parcă noi două tocmai am coborât din prima navetă de pe nava-mamă într-o lume nou-nouță și putem face orice ne dă prin cap.”

O planetă – Ianuarie – care are două orașe: unul aflat în beznă mereu, unul în care este ziuă mereu. Această planetă este colonizată de oameni, conduși de persoane care vor ca oamenii să fie toți la fel: când e ora de somn, toată lumea trebuie să doarmă; la o anumită vârstă toți tinerii trebuie să se căsătorească și multe alte reguli de la care nu există excepții.

O lectură interesantă, dar ciudată.

Acțiunea cărții alternează între înainte și după, înfățișând o realitate ciudată, ușor sinistră. Apoi, totul ne este prezentat din două puncte de vedere: Sophie și Mouth.

Autoarea Charlie Jane Anders a creat un univers al tiparelor, al regulilor stricte, al oamenilor care se conformează. Dar recunosc că au fost unele momente în care m-a pierdut, altele în care interesul meu pentru carte a fost la cote maxime. Recunosc că povestea din “Orașul de la miezul nopții” este una care îți alimentează teama pe măsură ce descoperi noi și noi lucruri stranii, un thriller care te poartă din enigmă în enigmă până la final.

“E prea mult pentru mine; parcă sunt beată, mi-am ieșit din propria minte și nu mai știu unde e sus și unde jos, prinsă cum sunt într-un vârtej al simțurilor.

Gata să mă prăbușesc, reușesc totuși să mă țin pe picioare, până când…

… sunt în altă parte. În mijlocul nopții, înconjurată de uriașe calote glaciare. Un munte de gheață și zăpadă plutește leneș la orizont. Suntem la mii de kilometri distanță, într-un loc unde nicio ființă umană n-a pătruns de 25 de generații, de când ne-am pierdut navele-cercetaș și vehiculele tot-teren.

Nu știu cum se face, dar văd pe întuneric. De fapt, nu văd, ci mă folosesc de simțuri străine, pe care mintea mea le transformă în imagini și în sunete.”

Pe tot parcursul cărții m-am întrebat dacă personajele sunt ființe umane sau roboți umanoizi foarte dezvoltați. De ce? Păi, e simplu: oamenii nu au obiceiul să se conformeze toți regulilor, mai sunt și rebeli. Aceste personaje sunt dispuse să respecte regulile fără a pune în discuție legitimitatea lor sau universul pe care-l pot descoperi nerespectându-le.

Cu toate fenomenele ciudate care-și fac apariția în carte, în ciuda animalelor periculoase și ale abilităților stranii ale personajelor, “Orașul de la miezul nopții” reprezintă eterna luptă dintre bine și rău, dintre dominație și libertate.

Sophie e foarte atașată emoțional de Bianca. Atunci când aceasta face o greșeală fatală, Sophie își asumă vina. Astfel, sfârșește alungată în noaptea eternă. Aici are de înfruntat adevărate coșmaruri, dar la final se întoarce… Deși Bianca o crede moartă, tânăra Sophie reușește să supraviețuiască, chiar dacă revine schimbată după această experiență.

Al doilea punct de vedere din care observăm desfășurarea acțiunii este cel al lui Mouth, o tânără membră a orășenilor, o facțiune nomadă ca să spunem așa.

“Invenția era aici. În Xiosphant. În Palatul ăla stupid, care-ți lua ochii, dar nu era bun de nimic pe dinăuntru. Tot ce pierduse Mouth, tot ceea ce Curierii Descurcăreți nu reușiseră să înlocuiască. Mouth nu trebuia decât să meargă acolo și să pună mâna pe ea. O clipă, gândindu-se cum ar fi s-o țină în palme, s-o deschidă, să se uite înăuntru, inima i se opri în loc.

Era să leșine de fericire.”

Mi-a plăcut Mouth. Un personaj bine construit, o tipă care nu-și abandonează oamenii la greu. Pe de altă parte, nu am putut să o sufăr pe Bianca. Dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat straniu a fost obsesia Sophiei pentru crocodili, o obsesie dusă la extrem.

Un roman al unei lumi stranii, plină de reguli menite să inhibe personalitatea oamenilor, cu pericole și monștrii care au diferite forme. Nu pot spune că mi-a plăcut cartea în mod deosebit, dar nici că mi-a displăcut. Pur și simplu a fost o lectură ciudată, pe care curiozitatea nu m-a lăsat să o abandonez.

Momentul întâlnirii lui Sophie cu Mouth este momentul în care se simte schimbarea. Cititorul observă tensiunea care se strecoară, pericolul care devine din ce în ce mai mare.

“În cele din urmă ajunseră la cimitirul de vechituri. Aici, la marginea nopții, strada amplă îi întâmpină mohorâtă. Șepcile de metal ale jaluzelelor îi goneau, aerul era mai rece ca de obicei. Cu fiecare pas pe care îl făcea, Mouth își călca pe inima roasă de amărăciune. Cetățenii fuseseră oameni buni, străbătuseră lumea încercând să se facă utili și străduindu-se să-și păstreze cultura. Lumea călcase pe amintirea lor ca pe noroi, iar Mouth ratase singura ocazie de a salva ceva din ea.”

O întreagă aventură această carte! Plină de groază și pericole, de dușmani nevăzuți, de prieteni falși și scopuri ascunse. Dar și de prieteni neașteptați, salvări care fac diferența dintre viață și moarte.

Apoi totul capătă noi dimensiuni.

În ce fel se transformă personajele noastre? Care le va fi sfârșitul sau salvarea? Toate acestea vă las pe voi să le descoperiți.

Fragment:

„Vântul mă pișcă de obraji, mă orbește și mă forțează să vărs mai multe lacrimi decât am crezut că pot varsa vreodată.

Dar un mecanism interior preia controlul, iar eu bâjbâi în continuare după adâncituri în care să-mi proptesc mâinile și să mă împing în sus, metru cu metru. Nu mai sunt conștientă de nimic, merg parcă în somn, mâinile și picioarele mi-au amorțit.

Tresar când mă ridic încă o dată și ajung în vârf. Sunt pe un platou mic, unde mă pot opri să trag aer rece în plămâni. La vreo zece metri de mine, o frântură de soare lovește un colț de stânca atât de fierbinte, încât îți pârlește pielea. Nici măcar nu pot privi pata aceea, atât e de încinsă.

În spatele meu se întinde orașul, deja adormit în spatele jaluzelelor groase. Iar dincolo de el, Tânărul Tată – muntele mai scund și mai neted care ne apără de lumina zilei – spintecă orizontul.

Stau în picioare pe platou, gâfâind, și încerc să-mi alung amorțeala punându-mi mâinile la subsuoară, unde sunt plină de vânătăi. Polițiștii mormăie amenințător. Abia așteaptă să se întoarcă în oraș să-și bea carafa de gin cu lapte, în fața șemineului. Mă bruschează cu armele, iar eu mă întorc spre partea cealaltă a muntelui.

În față… nimic. Beznă fără margini, un spațiu în care lumina și căldura nu pătrund niciodată. Acolo, ghețarii cioplesc în tundră și furtunile spintecă aerul. Furtunile și megafauna omoară fiecare suflet care se aventurează dincolo de acest munte, dacă nu cade victimă frigului și dezorientării înainte.

Polițiștii înaintează la unison și mă îmbrâncesc cu mâinile ascunse în mănuși, până când mă prăbușesc cu capul înainte într-un frig atât de pătrunzător, încât am impresia că mi se va opri inima.

Partea întunecată a Bătrânei Mame mă izbește ca un ciomag peste tors și peste picioarele mele împleticite. Încerc să mă agăț de ceva, să-mi aduc tălpile sub mine, dar mă dezechilibrez întruna, până când cad brusc de-a lungul unui zid neted, acoperit cu gheață, care îmi arde și pielea rămasă pe palme când încerc să mă prind de el. Nu văd cât de jos am alunecat sau ce e dedesubt, nici cum aș putea evita să mă fac bucățele lovindu-mă de stânci.

Încerc să mă împing de suprafață dură cu ambele coate, răsucindu-mă și pipăind încolo și-ncoace. Nimic, doar vântul rece că gheața. Mă prăbușesc pur și simplu în gol.

Aterizez pe un strat de zăpadă destul de tare că să-mi taie răsuflarea și mă înec cu aerul rece. Spatele și coastele îmi iau foc de durere și, o clipă, am senzația că mi-am rupt ceva. Dar mă forțez să mă ridic într-un genunchi, scuturată de spasme, și durerea teribilă începe să se estompeze.

Nici măcar nu văd muntele de pe care am căzut. Degetele mi-au amorțit, nu-mi mai simt nici fața, plămânii îmi ard, stomacul mi se întoarce pe dos. Vântul șuieră și mai nervos, acoperind orice sunet. Când mă ridic în picioare, un vortex negru îmi scutură măruntaiele. N-am stat în beznă nici câteva clipe, că deja mă doboară.

Lumea spune că, dacă stai prea mult în pustiul ăsta invizibil, te apucă delirul. Asta, dacă supraviețuiești. Dar mă silesc să-l înfrunt. Mă strâng în brațe și înaintez orbește în ciuda vântului turbat, prin moară de gheață. Habar n-am în ce direcție mă îndrept.

Mă ciocnesc de ceva. O blană deasă peste o carapace groasă. Un tentacul mă atinge ușor pe obraz și îmi dau seama că stau la câțiva centimetri de un crocodil matur.

Cleștele lui frontal e suficient de aproape că să-mi sfărâme capul dintr-o mișcare lentă. Un sunet înfundat răzbate prin vuietele interminabile ale vântului și sunt sigură că animalul deschide gura largă și rotundă, cu dinți ascuțiți, ca să mă devoreze cu oase cu tot. „

Cartea Orașul de la miezul nopții de Charlie Jane Anders poate fi comandată de pe nemira.ro, elefant.ro, libris.ro,  carturesti.ro, emag.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Nemira