Panica de Lauren Oliver, Editura Nemira

Panica

Lauren Oliver

Editura Nemira

Titlu original: Panic

Colecţia: Young Adult

Nr. pagini: 368

Bestseller New York Times

Un roman despre prietenie, curaj, frică şi speranţă, de la autoarea bestseller-urilor O zi din şapte şi Delirium.

Într-un oraş micuţ, unde tinerii suferă de claustrofobie, jocul Panică e singurul care le dă sentimentul libertăţii, prin probele absurd de periculoase.

Panică începe, ca atâtea altele în Carp – un oraş mort, de numai 12.000 de oameni din mijlocul pustietăţii – doar pentru că era vara şi nu era nimic altceva de făcut.

Heather vrea să participe la Panică, un joc legendar pentru cei din ultimul an de liceu, unde premiul şi mizele sunt imense. Nu s-a considerat niciodată neînfricată, dar când găseşte ceva şi pe cineva pentru care să lupte, descoperă că e mai curajoasă decât îşi imagina.

Regulile sunt simple: oricine poate intra în joc, dar numai unul va câştiga! Restul…

Lui Dodge nu i-a fost niciodată frică de Panică. Secretul pe care-l păstrează cu sfinţenie îl va ajută să treacă prin joc. Dar ceea ce nu ştie e că nu este singurul cu secrete. Toată lumea are o miza. Pentru Heather şi Lodge jocul aduce alianţe noi, revelaţii neaşteptate şi înfiriparea primei iubiri. Dar şi conştientizarea faptului că, uneori, lucrurile de care ne temem sunt cele de care avem cea mai mare nevoie.

„Dodge învârti o monedă în palmă, o făcu să dispară, apoi să reapară între degetele lui. În clasa a patra, iubitul mamei lui – nu-şi amintea care dintre ei – îi cumpărase o carte despre trucurile magicienilor. Locuiseră în Oklahoma în anul acela, o hazna într-un bazin plat, unde soarele pârlea pământul şi iarba, iar el petrecuse o vară întreagă învăţând cum să scoată monede din urechi şi să vâre o carte de joc în buzunar atât de repede încât să nu fie observată. La început fusese doar o modalitate de a-şi umple timpul, dar devenise obsesie. Era ceva rafinat în asta: în felul în care oamenii vedeau fără să vadă, în felul cum mintea complete ceea ce se aştepta să vadă, în felul cum ochii te trădau.
El ştia că Panica era un mare truc de magie. Arbitrii erau magicienii; restul erau doar o adunătură de gură-cască tâmpiţi.”

„Heather era super. Îi plăcea că era înaltă şi dură, în felul ei. Îi plăceau umerii ei laţi şi felul în care se deplasa, cu spatele drept, deşi era sigur că ea şi-ar fi dorit să fie cu câţiva centimetri mai scundă, îşi dădea seama după faptul că purta doar pantofi fără toc şi tenişi cu talpă joasă.
Dar, dacă se ridica, trebuia să vorbească şi cu Natalie şi simţea un nod în stomac numai privind-o de la distanţă, de parcă ar fi fost lovit. Nat nu era chiar rea cu el, nu la fel ca alţi copii de la şcoală, dar nu era nici drăguţă, iar asta îl deranja mai mult decât orice altceva. De obicei, ea îi zâmbea vag, când îl găsea vorbind cu Heather şi, în timp ce privirea ei trecea peste el, prin el, îşi dădea seama că, de fapt, ea nu s-ar uita la el absolut niciodată. La focul de tabără de la sfârşitul anului şcolar, cu un an în urmă, îi greşise numele şi îi spusese Dave. El se dusese doar pentru că sperase să o vadă. Iar acolo, în mulţime, o zărise; se dusese spre ea, ameţit de zgomot, şi de căldură, şi de shotul de whisky pe care îl băuse în parcare, cu intenţia de a vorbi cu ea pentru prima dată. Exact când se întinsese să o atingă pe cot, ea făcuse un pas înapoi şi îl călcase.
„Vai! Scuze, Dave“, îi spusese chicotind.”

 

Recenzii și prezentări cărți Editura Nemira