Panza de paianjen de Cella Serghi – recenzie

30

Pânza de păianjen, de Cella Serghi

Cella Serghi (n. 22 octombrie 1907, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.
Născută la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, dupa numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește, „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră„.
Scriitoarea va continua să evoce marea, „marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”.
În 1916, familia Marcoff se refugiază din calea războiului la Brăila, apoi la Bucureşti. Cella studiază Dreptul şi se angajează secretară la un avocat. A fost căsătorită de două ori, cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan, dar viaţa nu i-a fost deloc împăcată. Bărbatul care i-a marcat existenţa a fost scriitorul Camil Petrescu, pe care l-a cunoscut când abia depăşise pragul maturităţii, la ştrand. Iubirea pentru el a însoţit-o toată viaţa, dar relaţia lor n-a fost niciodată oficializată. Cella Serghi a devenit scriitoare doar ca să-i demonstreze lui Camil Petrescu că vorbeşte aceeaşi limbă cu el.
În 1937 apare în „Revista fundațiilor” primul fragment din romanul „Pînza de păianjen”, intitulat „Cele dintâi nedumeriri”. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest romacella-serghi-sau-o-viata-ca-un-roman-18366082n”.
Elementele autobiografice sunt evidente în cartea ”Pânza de păianjen”, fapt recunoscut de autoare într-un interviu: «În ce mă priveşte, dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la «Pânza de păianjen», n-aş fi ajuns scriitoare. Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente, iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin! Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat»”.
Romane: Pânza de păianjen, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 și 1971) ; Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul „Cartea Mironei” și în 1972 sub titlul „Mirona”; Cântecul uzinei, 1950 ; Cantemiriștii, 1954 ; Fetele lui Barotă, 1958, redenumit în ediția din 1974 Iubiri paralele ; Gențiane, 1970 ; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977 ; Această dulce povară, tinerețea, 1983, cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993.
Mai toate eroinele sale au un destin tulburător și captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, „ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărților sale”. (sursa Wikipedia)
Pânza de păianjen” este o tulburătoare poveste de dragoste, cu puternice accente autobiografice, lucru care se reflectă în duioșia cu care sunt evocate locurile copilăriei, în intensitatea emoțiilor, speranțelor, dezamăgirilor și trăirilor eroinei. Autoarea și-a lăsat o fărâmă din suflet în acest roman, lucru care se simte și te face să vibrezi și să rezonezi cu gândurile eroinei.
Cartea începe prin a fi povestită la persoana întâi de către Ilinca Dima, o tânără de douăzeci și doi de ani, a cărei bună prietenă este Diana Slavu, de aceeași vârstă cu ea. Încă de la primele pagini simțim admirația și fascinația Ilincăi față de Diana și neplăcerea pe care o resimte în fața bârfelor despre aceasta. Strălucitoare, cochetă și aparent frivolă, Diana atrăgea necontenit atenția asupra ei, fiind deopotrivă adulată și criticată.
”Ce fel de om este această Diană, de unde își trage forța aceasta ciudată, seva asta bogată, care-i grăuntele de mister ce alimentează și irită lumea dimprejurul ei de atâția ani?”
Adevărata față a Dianei o descoperim din jurnalele ei, pe care aceasta i le predă Ilincăi. Departe de aparența de bunăstare și fericire pe care cei din jur i-o atribuiau, descoperim o tânără sensibilă, cu multe vise, frământări și dorințe, nefericită dar demnă, care s-a zbătut în lipsuri și nevoi, pe care le-a ascuns însă cu multă grijă de cei din jur, dorind să-și mascheze mizeria sub o aparență strălucitoare.
”Am avut o copilărie tristă.
Fără jucării.
Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seamă existența mea. Doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul, și atunci mi-l ștergea, fără pricepere, fără milă, și frecătura mă ustura.
Mănușile – de cele cu câte un singur deget – le purtam trecute cu un șiret pe după gât, să nu le pierd. Și cum șiretul mi-l nimerise prea scurt de la început, am umblat așa, cu mâinile atârnânde, un an întreg, după aceea multă vreme am continuat să le țiu ca un cățel care face sluj.
Aveam cu mine numai închipuirea. Cu ea mi-am plăsmuit personaje și complicații, o viață pe care o alimentam după voia mea, până ce căpătam dureri de cap și febră.”
Deși copilăria Dianei a fost marcată de nevoi, evocarea locurilor natale e făcută cu multă duioșie. Din paginile jurnalului răzbate și dragostea pe care a simțit-o față de ambii părinți. Mama, de o frumusețe sculpturală, era devotată complet soțului și copiilor, îndurând cu stoicism toate greutățile, fără să se plângă vreodată. Tatăl avea un temperament vulcanic, era idealist și lipsit de orice simț practic. Avea zeci de idei inovatoare, începea multe afaceri din care nu reușea niciodată să obțină vreun profit, deoarece participa doar cu ideile și munca, iar când totul era pus pe roate, cei care puseseră capitalul găseau un motiv să se scape de el, întrucât avea gura mare și spunea lucrurilor pe nume. Fără un contract care să îl apere, era nevoit să o ia de la capăt, iar și iar, timp în care toată familia se zbătea într-o sărăcie lucie. Anii primului război mondial au aruncat și ei o umbră neagră și întunecată asupra copilăriei Dianei, care a suferit de foame și era speriată că tatăl nu avea să se mai întoarcă de pe front. După război și întoarcerea tatălui, lucrurile au continuat în aceeași notă de sărăcie și lipsuri.
La șaisprezece ani, Diana avea să-și întâlnească marea dragoste, care avea să o marcheze pentru totdeauna. Aflată la mare, la Mangalia, într-un peisaj mirific, se îndrăgostise puternic și fără speranță de Petre Barbu, un pictor. De altfel toate femeile din grupul lor păreau îndrăgostite de el, de ochii lui triști și misterul ce părea că îl înconjoară. Se despart la sfârșitul verii, Diana neavând curajul să-i spună ce simțea pentru el, iar el îi spune că a fost singura rază de bucurie pentru el în acea vară.
”Ai fost singura rază de bucurie pentru mine in vara asta. Eşti făcută să te joci, să râzi, să dansezi şi oamenii să sufere pentru dumneata.”
Revenită în București, îi face confesiuni lui Puiu, un bun prieten ce avea optsprezece ani, foarte idealist ca și tatăl ei și care părea îndrăgostit de ea. Puiu o ascultă cu multă atenție și îi atrage atenția că este posibil ca ea să se fi îndrăgostit de ideea de iubire, împrumutându-i lui Petre Barbu însușiri pe care, poate, nici nu le avea.
”E destul de grav, Diana, fiindcă îmi dau seama că omul acesta nu are însușiri deosebite, poate, nici cusururi supărătoare. De fapt, nici nu-l cunoști. Și eu, cu atât mai puțin. Dar poezia pe care i-o atribui, și care e poate mai curând reflexul peisajului, înțeleg că-i foarte atrăgătoare. Și înțeleg că vei confunda totdeauna dragostea de mare și de soare cu sentimentul straniu pentru Petre Barbu, și, în felul acesta, nu te vei lecui ușor. Acest Petre Barbu va fi un rival foarte tare pentru oricine te va iubi, Diana… Uneori mă întreb dacă există cu adevărat. Dacă nu este un fel de fata morgana…”
Tot Puiu o încurajează când ea, deprimată, îi spune că viața nu e frumoasă și tare ar vrea să se sfârșească.
”Tu ai atâta sensibilitate, Diana! Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?…”
Paradoxal, tocmai Puiu care o încurajase atâta avea să se sinucidă în curând… urmat, la nici două săptămâni, de un alt bun prieten, Georges… aruncând-o pe Diana într-un noian de întrebări fără răspuns.
”De ce s-a sinucis Puiu? Mă întrebam iar și iar. Care e vina mea? Dar Georges? De ce s-a omorât? Dacă n-au avut ei curaj să înfrunte viața, dar eu? Totuși, pentru ei era mai ușor. De ce n-au vrut să trăiască?… Cum ar fi fost viitorul lor? Care e viitorul meu?”
La înmormântarea lui Georges l-a cunoscut Diana pe Michi Ioanescu, un tânăr cumpătat, greoi ca un urs, fiul unui locotenent-colonel ieșit la pensie, care făcuse facultatea de chimie la Paris.
Deși simte că nu poate avea față de el sentimente intense și încearcă să îl respingă, Michi nu se dă bătut.
“- Nu se poate să nu te mai văd, Diana.
– De ce? am întrebat, curioasă și ironică.
– Nu știu… ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc… nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete… Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță… și copil…”
Diana se simte prinsă ca într-o pânză de păianjen din care, indiferent cât se zbate, nu poate să scape.
“Vezi, așa îmi închipui eu viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă, undeva păzește carnivorul: păianjenul…”
Când Michi o cere în căsătorie, Diana acceptă, sperând că, astfel, va scăpa de destinul cenușiu, de viața de acasă, de ”pânza de păianjen”.
”Îmi doream o casă luminoasă și înțelegerea cu Michi. Nu am avut nici una, nici alta.”
În vacanța ce a urmat după căsătorie, Diana și cu Michi au ajuns la Balcic, într-un peisaj de vis: ”m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lumină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele și-l răspândeau apoi cu forțe gigantice, iar în depărtare, cu marea albastră, ca o revărsare a cerului pe o parte din uscat”.
La vârsta de douăzeci de ani, istoria pare să se repete întocmai ca la șaisprezece ani. Diana îl întâlnește acolo pe Alex Dobrescu, un fost student la medicină, pe care n-o terminase însă. Asemănarea în gesturi și privire cu Petre Barbu o fac pe Diana să se îndrăgostească de el, în căutarea acelor senzații nedefinite, tulburătoare, care-i marcaseră acea vară la Mangalia. Faptul că Michi este obligat să plece mai devreme cu o săptămână la București le înlesnește celor doi apropierea, ajungând să se sărute pasional. Întorși la București, cei doi ajung să se întâlnească tot mai des ajungând în final să fie amanți. Conștiința Dianei nu o lasă să se împace prea ușor cu această situație. Față de Michi simte o afecțiune caldă, multă recunoștință și n-ar vrea să îl rănească, fapt ce îi întârzie mereu hotărârea de a-i spune adevărul și a se despărți de el. Față de Alex simte o iubire pasională, deși nu neapărat latura erotică e cea predominantă în relația lor, ci nevoia de fericire, de iubire împărtășită, de euforie a simțurilor.
”Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită! De unde să ştiu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beţia, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelişuri poleite de o poezie falsă?!”
Încercând să se autoanalizeze, Diana încearcă să-și dea seama ce o atrăgea ca un magnet la Alex, astfel că întreaga ei existență ajunsese să graviteze în jurul lui, iar gândurile să-i fie obsedate de el.
“Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă.
Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc”
Deși Alex îi face declarații de dragoste pasionale, îi spune că nu poate să trăiască fără ea, ba chiar o cere în căsătorie la un moment dat, comportamentul lui e cel puțin bizar, de la prea cald la prea rece.  Se afișează cu alte femei, după care își cere scuze, face promisiuni pe care apoi le încalcă, derutând-o complet pe Diana și aducând-o într-o stare de permanentă confuzie.
”Un bărbat abil se ascundea sub această înfăţişare modestă, un bărbat care a ştiut să facă din prezenţa lui o otravă plăcută, pe care mi-o dădea şi mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult.”
”Se pricepea să chinuie cu prea mult rafinament acest A… Văzusem un film în care un nevinovat era torturat şi apoi stropit cu apă, ca să se trezească, să fie torturat din nou. Aceasta era metoda pe care A… o folosise cu mine. De câte ori i s-a părut că mă trezesc, a luat-o de la început. La rândul meu, simţeam nevoia să-i răspund cum se cuvine… Înţelegeam, în sfârşit, ce înseamnă ura. Omul acesta m-a făcut să cunosc toate sentimentele omeneşti.”
Încercând să se elibereze din acest nod de contradicții, Diana ia hotărârea să îl părăsească pe Michi și să plece la Paris, unde să practice dreptul pe care îl terminase între timp. Acesta a fost și momentul în care i-a dat jurnalul său Ilincăi.
Interesant e și momentul în care îi vedem pe protagoniști prin ochii Ilincăi, care îi sesizează cu totul altfel decât Diana. Michi i se pare un om gol și sec, fără căldură, iar Petre Barbu și Alex doi bărbați banali, lipsiți de strălucire.
”Eu sunt între toți, ca un chibiț, care se uită la cărțile fiecăruia și se amuză de toate combinațiile, de toate cacealmalele. Cu cât mai atent îi observ, obișnuită să tac și să ascult, cu atât îmi dau seama că Diana a însuflețit cu închipuirea ei bogată o lume destul de banală.”
Diana nu ajunge însă la Paris. Își dă seama că e doar o fugă de realitate, care o va prinde până la urmă, așa că ia hotărârea să se întoarcă.
”Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!… Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.”
Din scrisorile trimise Ilincăi ne dăm seama că Diana s-a trezit parcă dintr-un vis, observând realități pe care până atunci le ignorase, prea prinsă în propriile ei frământări. Câștigă un caz social, în care apără un om sărac, acuzat pe nedrept. Acest lucru o ajută să se simtă legată din nou de tatăl ei, care murise între timp, și pe care idealismul îl animase întreaga viață. Un întreg univers pe care îl ignorase până atunci ia naștere în jurul ei, iar Diana este vindecată și optimistă, pentru prima dată după mult timp.
”Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă în lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de sticlă și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare.”
”Când mă gândesc la A…, mi se pare ca mi-am rupt stupid piciorul alunecând pe o coajă de pepene şi în jurul acestei meschine întâmplări mi-am adunat toată energia, toate gândurile, toate emoţiile… Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg și parcă am mai crescut în timpul bolii.  Văd acum totul altfel, de la o altă înălţime, cu alţi ochi…”
“O rază de soare trece pieziș printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunță dezghețul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit…”

paianjen

Cartea am inclus-o în Top 8 cărți clasice care ne-au încântat, scrise de femei – partea a II-a 

About Author

30 de comentarii

  1. Daniela Cusa on

    Desi am auzit atat de mult in legatura cu aceasta carte, nu am citit-o niciodata. Din recenzia ta, imi pot da seama ca este vorba de o poveste extrem de intensa si chiar emotionanta. Sunt curioasa cu cineva va ramane Ilinca pana la urma.

  2. Am cartea acasa,dar la fel ca si Dana,nu mi se leaga de mana sa o citesc.Cred ca o sa incerc cat de curand sa ma apuc de ea 😀

  3. Nu știu ce are cartea asta cu toată lumea, dar nici de mine nu se lipește :)). Am citit atâtea recenzii bune despre ea și am și achizitionat-o de ceva timp, dar nu reușesc să o citesc. Mereu merg să o iau din bibliotecă când termin o carte, dar niciodată nu încep să o citesc. Nu știu ce se întâmplă.

  4. Mi-a trezit interesul această recenzie şi cu siguranţă o voi citi în curând.Va fi prima carte pe care o voi citi scrisă de Cella Serghi,însă am auzit lucruri bune si despre o altă operă a dânsei,Cartea Mironei.

    • Ma bucur ca ti-a trezit interesul recenzia! Cartea Mironei n-am citit-o nici eu, dar o am in plan in perioada urmatoare.

  5. Clipa Narcisa on

    Am tot vazut aceasta carte, am tot auzit vorbindu-se despre ea, dar pana acum nu am avut pornirea sa o citesc. Am dedus din recenzie ca e una dintre acele carti pe care nu ar trebui sa le ratez, asa ca saptamana asta ma voi indrepta spre un chiosc de ziare sa o cumpar in sfarsit. Iubesc coperta ei si imi pare foarte rau ca am ratat cealalta carte aparuta in aceasta colectie.

  6. Nici eu nu am citit-o încă,îmi place recenzia voastră, felicitări! sunt sigură ca o sa îmi placă si mie cartea. Cât de curând îi vine rândul

  7. Barbalata Mirela on

    Nu am citit nimic de Cella Serghi dar vreau sa imi cumpar cartea. Voi face astfel cunostinta cu aceasta autoare 🙂 .
    Frumoasa recenzia TYna 🙂

  8. Balan Daniela on

    am citit cartea acum vreo 30 de ani si mi-a placut ,o am in biblioteca ! felicitari pentru recenzie <3 m-ai facut sa imi doresc s-o recitesc dar nu stiu cand am multe restante :))

  9. Denisa Alina on

    Frumoasa recenzie .. Abia astept sa citesc cat mai multe recenzi de la voi fetelor.. Bravo

Lasă un răspuns