Parfumul fericirii e mai puternic când plouă de Virginie Grimaldi, Editura Univers – recenzie

Virginie Grimaldi scrie cu simplitate, acuratețe și emoție despre viață, cu bune și rele, familie, depresie, despărțire, regăsire și, mai presus de toate, iubirea în toate formele ei. Cred că oricine se poate recunoaște la un moment dat în poveste, într-un fel sau altul…

Cred că unul din motivele pentru care această carte îți merge drept la inimă este faptul că autoarea și-a pus practic viața pe tapet în această carte, după cum am descoperit în cuvintele de mulțumire de la final.

”Dintre cele trei romane ale mele, cel pe care tocmai l-ați citit este, fără îndoială, cel mai personal. A-l scrie a fost pe cât de dureros, pe atât de liniștitor, să vi-l ofer este pe cât de angoasant, pe atât de emoționant. Dar n-am nicio îndoială: aceasta este povestea pe care trebuia să v-o spun.”

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva lui Pauline, o femeie în vârstă de treizeci și cinci de ani, aflată într-un moment de cumpănă al vieții.

”Nu te mai iubesc.“

Pentru Pauline, cuvintele soțului ei prin care o anunță că vrea să se despartă îi zgâlțâie viața din temelii, cu atât mai mult cu cât nu se aștepta la ele.

Revenită în casa părintească împreună cu Jules, fiul ei în vârstă de patru ani, Pauline nu-și poate regăsi cadența, scăldându-se în nefericire, respingând dovezile de afecțiune ale părinților ei și izolându-se de toată lumea.

„Am o tristețe egoistă. Nu-mi împărtășesc starea de spirit decât atunci când e bună. Nu-mi place să deranjez, iar nefericirea deranjează.”

Singura oază de bucurie din viața ei este fiul ei Jules, pe care îl copleșește cu grija ei.

„Pentru copilul meu, sunt gata de orice. Pot să mănânc mâncarea rece, să mă uit la Nemo de un miliard de ori fără să am chef să‑l transform în pește pane, să cedez ultima înghițitură din mâncarea mea preferată, să las furnicile să mi se urce pe brațe pentru că el a adormit pe umărul meu […]. N‑aș putea suporta ca el să fie nefericit.“ 

După trei luni de nefericire continuă, mama lui Pauline decide că se impuneau măsuri drastice și o duce cu forța la un psiholog. M-am amuzat citind cum a decurs drumul până acolo.

„Mama conduce la fel de bine cum gătește. La al doilea viraj, îmi vine să vomit. La al treilea sens giratoriu, îmi vine să sar din mașină. La a cincea încercare de a parca între mașini, aș vrea să fiu dată în adopție.”

Deși în fața psihologului refuză să accepte că are vreo problemă, Pauline se trezește că fixează ea însăși următoarea ședință peste o săptămână.

Când ți-ai găsit sufletul pereche, cu care ai rezonat în toate privințele – un lucru atât de rar și de prețios -, nu poți accepta să renunți la acesta fără luptă. Astfel, Pauline se decide să reaprindă scânteia care a întreținut atâta timp relația lor, trimițându-i în fiecare zi soțului ei câte o poveste în care depăna amintiri din trecutul lor, încercând să-i reamintească lui Ben, care poate a uitat, cât de mult se iubeau.

Prin intermediul scrisorilor lui Pauline, scrise cu mult umor și sensibilitate, facem un salt în trecut și descoperim o poveste de dragoste fermecătoare. Îi cunoaștem pe Ben și Pauline la douăzeci de ani, tineri și timizi, evident atrași unul de celălalt, manifestându-și dragostea prin mici gesturi stângace, dar cu atât mai înduioșătoare. De dragul lui Pauline, Ben și-a înfruntat familia, trecând peste dezaprobarea lor. Viața i-a supus la mai multe încercări, însă dragostea lor i-a ajutat să treacă uniți peste toate. Citind despre toate acele evenimente din trecut, nu poți să nu te întristezi și să nu te întrebi ce se întâmplase oare de ajunseseră totuși să se despartă? Cuvintele lui Ben de despărțire fuseseră brutale și crude, însă în amintirile lui Pauline descoperim un Ben deosebit de tandru, iubitor și foarte generos.

În timp ce răspunsul lui Ben întârzia să apară, tulburarea lui Pauline crește în intensitate și ajunge să gafeze la locul de muncă, fiind obligată de șeful ei să-și ia o lună de concediu. Pauline nu mai putea invoca acum niciun pretext pentru a nu pleca în vacanța la Arcachon, unde fusese invitată de sora și cumnatul ei, alături de părinții și fratele ei.

Pe măsură ce zilele trec una după alta, interacțiunea dintre membrii familiei răscolește amintiri tulburătoare din trecut – alcoolismul tatălui, dispariția inexplicabilă de câteva luni a mamei, reacția părinților la aflarea veștii că fiul lor este homosexual, răceala instalată între surori, după ce în adolescență fuseseră cele mai bune prietene.

Adevărul este ca o monedă cu două fețe, nu ai cum să-l cunoști în totalitate decât dacă privești din ambele perspective.

Pauline va avea o adevărată revelație în momentul în care a descoperit că, în timp ce ea se considerase în toți acești ani cea neînțeleasă și nedreptățită, greșise la rândul ei grav față de membrii familiei ei, nesesizându-le dramele și interpretând greșit anumite evenimente petrecute în trecut.

”- Cred că inversezi situația, Pauline. Nu-ți port pică pentru nimic, n-am impresia că îți fac mai multe observații decât altcuiva… Cred că ești adesea prea rigidă și mă tem că ai devenit negativistă în legătură cu Ben, de aceea ți-o spun, pentru că așa sunt eu, nu pot ține pentru mine ce gândesc. Dar tu nu lași deloc de la tine, nu-i adevărat? O să te scutesc de deziluzii: toți putem greși. Nu sunt perfectă, sora ta nu-i perfectă, tatăl tău nu-i perfect. Și vrei să-ți dau o informație senzațională? Nici tu nu ești perfectă. Deci, dacă ai putea să nu mai arăți cu degetul defectele tuturor, am avea o vacanță grozavă!”

Reconcilierea cu familia ei a ajutat-o pe Pauline să mai facă un pas spre vindecare, însă lucrurile erau încă nelămurite între ea și Ben. După ce ea a ajuns cu amintirile la final, ajungând până în prezent, a sosit și răspunsul lui Ben, sub forma a treisprezece scrisori.

”Salut, Pauline,

Am plâns citind confesiunea lui Ben, dramatismul atingând cote maxime spre final. Durerea poate rupe un cuplu, iar dramele ne transformă. De multe ori, pentru a putea merge mai departe, trebuie să renunți la persoana care ai fost și să devii altcineva.

A nu se înțelege însă că este doar o carte tristă. După ce ne emoționează până la lacrimi, autoarea reușește să detensioneze atmosfera cu multe momente sau replici pline de umor. Am râs în hohote citind despre ședința de jogging a lui Pauline. Parcă mă vedeam pe mine! 😀

„Metrul 0: MO-TI-VA-TĂ. Pot face cinci kilometri, (…)

Metrul 200: Dacă aș fi știut că este atât de plăcut să alergi, aș fi început s-o fac mai devreme. Înțeleg acum de ce este un sport la modă.

Metrul 300: Tata, fratele și sora mea sunt în urmă. Treaba lor, n-am de gând să încetinesc pentru ei.

Metrul 400: Mă întreb dacă nu sunt surioara secretă a lui Usain Bolt.

Metrul 800: În afară de o ușoară durere în piept, totul e în regulă. Fără îndoială, are efect digestiv. Probabil că Usain Bolt nu mănâncă brioșe înainte de a alerga. (…)

Metrul 1600: Tata mă depășește spunându-mi ”Cu-cu!”

Metrul 1700: Există infarct la pulpă?

Metrul 1800: Sora mea mă depășește, zâmbindu-mi.

Metrul 1900: O să mor de sete. Păcat că subsuorile sunt atât de departe de gură. (…)

Metrul 2100: Fratele meu mă depășește făcând moonwalk. (…)

Metrul 2400: O să crăp dinainte de a fi gustat delicioasa feta.

Metrul 2500: Un tânăr blond mă depășește mergând.

Metrul 2600: Nu mai pot să respir, horcăi. Parcă ar un film porno dublat de Dark Vader.

Metrul 2700: Voi rezista, am făcut mai mult de jumătate. Voi ajunge cu picioarele înainte, dar nimeni nu va putea spune că Pauline a abandonat.

Metrul 2800: Mă depășește o doamnă. Cu păr cu reflexe mov și un cadru de mers.

Metrul 2900: Atunci când încerc să trec iar și nu văd rădăcina care-mi bara drumul. Încerc să mă agăț de vânt, în zadar. (…)

Cu fața în pământ, răsuflarea scurtă, spatele ud, inima bătând în galop, iau hotărârea cea mai importantă din viața mea. Pentru mine, s-a terminat cu sportul.”

Finalul este foarte emoționant dar, totodată, și plin de speranță. Vă las plăcerea să-l descoperiți singuri.

”Nu trebuie să mă mai tem de furtuni. Parfumul fericirii e mai puternic când plouă.”

”Dacă nu se termină așa cum vrem, nu înseamnă că se termină rău.”