Pași în trecut de Lina Moaca, Editura Librex – recenzie

Pași în trecut

Lina Moacă

Editura Librex Publishing

307 pagini

O capodoperă e măiestrie și trudă, e aer, foc și apă, e bucată smulsă din sufletul nemuritor al autorului. De aceea, se va nemuri și ea, va fi eternă.
„Pași în trecut“ ne descoperă cum aceste bucăți de suflet nemuritor, în timp, pot redeveni un întreg. Un costum vechi, cusut cu fir de aur de mâini neștiute, are și el memoria lui; fiecare atingere, emoție sau dor, a celor care l-au creat și purtat.
O poveste care începe în prezentul zilelor noastre și ajunge departe, înapoi în timp, pe vremea dacilor. Aurus, personajul principal, ne dezvăluie lumea din afara și dinăuntrul lui, în timp ce își caută menirea pe acest pământ. Apoi, ne lasă pe noi să-l catalogăm cum simțim de cuviință. E un barbar? Un erou? Un iluminat? Sau un simplu om?

”Sub aripa lui Zalmoxis personajele cărții prind viață, iubesc, se revoltă, cuceresc și sunt cuceriți. Nicicând istoria nu a fost mai accesibilă ca în romanul Linei Moacă.“ – Natașa Alina Culea

Cartea Pași în trecut împletește magistral prezentul cu trecutul, oferindu-ne o fascinantă călătorie într-o perioadă îndepărtată din istoria noastră, o perioadă despre care am citit atât de mult și totuși știm atât de puțin…

Autoarea dovedește un real talent în a captiva cititorul de la prima până la ultima pagină – personaje memorabile, trăiri, sentimente puternice, reflecții personale, iubiri și trădări, tradiții și obiceiuri străvechi, zbucium și lupte, date istorice și militare, călătorii pe meleaguri îndepărtate, toate ne sunt oferite într-un amestec seducător, de-a dreptul impresionant.

Cartea începe în anul 2016, într-un sat din Banatul de munte cu o interesantă antiteză între generații.

Dragoș, un tânăr student de douăzeci de ani, este revoltat de pretenția tatălui său, primarul satului, de a purta un costum străvechi la o ceremonie, pentru a-l ajuta pe tatăl său în campania electorală pentru câștigarea unui nou mandat.

”Mă sufoc. Ochii îmi scapără înverșunați când pe cămașa lungă, cenușie, când pe izmene și opinci. Toate-mi par suspendate în depărtările trecute ale timpului, undeva în preistorie.”

Tatăl lui își susține însă cu multă înfocare cauza.

„- E o tradiţie de veacuri, iar tu ştii foarte bine că aici la noi în sat, tradiţiile se respectă cu sfinţenie. Acest costum ne reprezintă neamul, e legendar. E prea limpede că Ministrul Culturii și Patrimoniului Național vine mâine aici mai mult pentru el. Monumente istorice se inaugurează peste tot, dar această podoabă e unică. De mult am dorit să pot istorisi țării întregi amănunte biografice despre remarcabilii Mocani, iar acum mi se ivește ocazia, prin acest costum cu fir de aur, a cărui vechime se pierde în negura vremurilor și cinstește continuitatea neamului nostru, nobiliar.”

Dragoș se opune categoric, considerând că el, un tânăr îmbrăcat numai după ultima modă, va arăta penibil în vechiul costum. Refuzul lui îi declanșează o reacție de-a dreptul virulentă tatălui său.

”O singură dată te rog și eu ceva aproape insignifiant, de a purta o jumătate de oră un costum popular pe care l-au purtat cu cinste generații întregi de Mocani. Toți, oameni înțelepți care au știut să-și respecte părinții și străbunii, care au luptat și-au sângerat pentru ca tu astăzi să trăiești liber și fără nicio grijă pe aceste sfinte pământuri, strigă el mai revoltat ca niciodată, asudând de mânie, încât patima lui aproape mă sperie.”

Pentru a-i da o lecție fiului său și a-l face să reflecteze la ceea ce i-a transmis, tatăl îl trimite pe Dragoș să-l ajute pe bunicul lui la cosit, iar pe sora lui Any, o adolescentă răsfățată și superficială, să scuture lucerna.

”Munca e adevărata generatoare de energii cu efecte benefice.”

Tăicuțul Stapan, bunicul lor, un bătrân calm și înțelept, îi întâmpină și îi îndrumă, dându-i în același timp un sfat valoros lui Dragoș.

„Ce se vede cu ochiul trece, toate astea sunt plăceri scurte, înşelătoare, care nu te vor umple, ci te vor goli. Fii înţelept şi nu te lua după ele, că viaţa e una. Nu ţi-o lăsa furată, trăieşte-o sănătos chiar de la început!”

De asemenea, tăicuțul Stapan îi atrage atenția asupra hărniciei Daiei, fata învățătorului Gheorghițu, contracandidatul tatălui său, studentă și ea la Timișoara, care muncea cu mult sârg și ale cărei haine erau mai mult decât decente, spre deosebire de ale Anișoarei, sora lui Dragoș.

”Examinez cu privirea trupul înalt, zvelt și fraged, învelit în in de culoare albă, pielea sănătoasă și negrul ca de abanos al părului împletit în cosiță lungă care i se scurge pe spetele drept. Mama ei! E răvășitoare!”

După o zi obositoare de muncă, cei doi tineri se întorc extenuați acasă. Dragoș adoarme chinuit de gândul că se va face de râs a doua zi purtând anticul costum, mai ales că aflase că la ceremonie va participa și Larisa, fiica prefectului de județ, o tânără gingașă cu ochii verzi, ce-i dăduse ceva speranțe până atunci.

Acțiunea se mută în anul 97, oferindu-ne o fascinantă incursiune într-un trecut frământat, încărcat de tradiții și fapte de vitejie.

Auraș, străbunul lui Dragoș, era un tânăr cioban de douăzeci de ani, falnic, ambițios și cu mult succes la fete.

Vitejia și hărnicia lui erau recunoscute de toată lumea, astfel că Bores, un important tarabostes își arătase intenția să i-o dea de mireasă pe Lena, frumoasa lui fiică, o blondă superbă, gingașă și cu ochii verzi – varianta din trecut a Larisei.

Urma noaptea Sân’Zienelor, o importantă sărbătoare, cu multe semnificații. Autoarea este foarte darnică în detalii, astfel că ne simțim parcă transpuși în acea lume magică.

”Sosiseră răsfățatele domnițe. Fluierele și cimpoiul schimbă și ele ritmul melodiei, pentru a le da după datină binețe și onorul rangului, noilor venite. Silueta mlădioasă învelită în alb și negru a Lenei se unduiește lin la fiecare pas pe care-l face plină de încredere și grație. E nespus de gingașă.”

Lena îi face o farsă lui Auraș, invitându-l printr-o verișoară să-i fie pereche la horă, ca apoi să-l lase baltă intenționat, dansând alături de Argus, fostul ei logodnic. Auraș, înfuriat, o atrage și el într-o cursă pentru a o pedepsi.

„Pătrunzând adânc verdele, îi fur o sărutare nevinovată. Apoi încă una și încă una. Fir-ar. E atât de dulce. Are gust de fragi. Într-o procesiune firească, o lipesc mai tare de trupul meu încordat ca oţelul, să-mi simtă puterea şi s-o dorească.”

Dar pedeapsa dată ei îl afectează în aceeași măsură și pe el, simțind un sentiment cu totul deosebit, dorind să dea mai mult, să ia mai mult. Dar rațiunea învinge și, aducându-și aminte că dorința inițială era să o pedepsească, o respinge, lăsând-o complet debusolată.

„― Hai, să nu-mi spui că nu ai mai fost sărutată?
Strânge din dinți, arzându-mă cu privirea.
― Ești un… Se oprește, căutând furioasă un cuvânt care să mă descrie și în același timp să-și păstreze demnitatea onorabilă.
Fir-ar nefârtatul ei, e sublimă! O parte din mine vrea cu înverșunare să-i cuprindă trupul gingaș în brațe și s-o lase iar fără respirație.
Expiră. Inspir.
― Un mârlan! o ajut eu. Însă Argus e un nătâng de rang, dacă de atâta timp n-a fost în stare să-ți dea măcar o sărutare. Parcă acum vreo patru ani v-ați logodit, nu-i așa?
― Nu am vrut… Nu am nevoie…
― Mie mi-ai părut însetată. Prea însetată.”

Dar, la sfârșitul sărbătorii, voința destinului e clară.

”Aleasa mea de Sân’ziene nu poate fi decât ea, cea mai frumoasă. Aurul parfumat al raiului.”

Iubirea lor e însă departe de a fi molcomă, ci va fi cu multe năbădăi. Amândoi orgolioși, nici unul nu dorea să capituleze în fața celuilalt.

Viteaz și mândru, dorind să-și ia revanșa în fața tuturor boierilor care-l desconsideraseră, Auraș decide să ia parte la competiția pentru mâna Zinei, fiicei lui Decebalus și pentru a fi succesorul acestuia.

Luptând cu multă pricepere și curaj, Auraș ajunge până în runda finală, ce urma să aibă loc în Sarmisegetuz, Cetatea Regilor, un ținut mitic, înălțător, plin de vibrații de desăvârșire și mântuire.

În apropierea marelui sanctuar circular, Auraș are o vedenie cu o fecioară cu păr negru strălucitor și ochi albaștri, ce se va dovedi a fi chiar Zina, fiica lui Decebal.

”Îi remarc gingășia, suplețea. Doamne, Dumizăule! Fecioara cu suflarea-i năvalnică, din ochii mai albaștri ca seninul verii, îmi învolburează fulgerător trupul. Atâta frumusețe. E mult mai mult, decât văzusem eu vreodată.”

Descrierea Zinei m-a dus cumva cu gândul la Daia, cea din zilele noastre…

Deși Auraș luptă cu multă vitejie și ajunge până în lupta finală contra lui Apulus, își dă seama de la început că nu avea cum să câștige contra acestuia.

”La fel ca fratele lui, Apulus e un inițiat, un ktistai. Știu foarte bine că un ktistai are pașii îndrumați de Dumizău, e omul lui și face numai voia acestuia pe pământ. Acestea fiind zise, eu nu am nicio șansă să câștig o confruntare cu un astfel de om. Principesa Zina, la rândul ei, crescută și formată de preotesele din Templu, îi era hărăzită lui, nu mie.”

Cea care îi era hărăzită lui era Lena, iar Auraș era hotărât să și-o revendice.

„Da, ea îmi fusese hărăzită mie de Sân’Ziene. Ar trebui să fie a mea. Acum s-o văd ce zice? Mă opresc în fața ei și aștept să-și ridice capul, dar fata e complet absorbită de pietricele albe de sub picioare și numai de ele. Mă ignoră voit. Nu-mi place.”

Auraș nu era omul să se dea bătut prea ușor, astfel că reușește să o convingă pe Lena să se căsătorească cu el. Totuși, având propriile ei temeri neîmpărtășite lui, în noaptea nunții Lena a încercat să fugă.

„Fugise, mă părăsise în noaptea nunții. Ticăloasa. De altfel, fiara mă avertizase că, dacă mă încăpățânam s-o iau, mă voi nenoroci. Uite că, se răzbunase. Și, povara care îmi presează acum pieptul, ca o menghină necruțătoare, e dovada netăgăduită a faptului prezis de ea. Sunt un bărbat distrus! Cu un strigăt de turbare, mă reped cu pumnii în poartă. Pielea îmi plesnește… În acel moment, dinăuntrul curții, de lângă gard, se desprinde o umbră.
― Oprește-te! îmi poruncește ea.
Apropiindu-se, umbra îmi ia mâinile într-ale ei și sărută urmele de sânge. Tresar. „

Dar, după o noapte plină de pasiune, Lena începe să plângă în hohote, Auraș neînțelegând motivele ei.

„Îmi apropii capul și îi sărut tăietura din buză.
― De ce ai făcut asta? Ce durere te-a împins?
― A viitorului.
― Alături de mine?
― Da.
― Sunt atât de înfiorător?
― Ești soțul meu.
― Și nu ai vrea să fiu?
― Nu. Tu nu ești ce eu vreau, iar eu nu sunt ce tu crezi.”

Îndurerat, crezând că ea regreta că s-a căsătorit cu un om inferior ca rang, o lasă singură în casă și el se dedică cu trup și suflet instrucției militare, dormind cu soldații.

După un moment dramatic, în care Lena era aproape să moară de inimă rea, cei doi reușesc în sfârșit să-și lămurească neînțelegerile,  amândoi mărturisindu-și iubirea unul față de celălalt.

Anii trec și asistăm la maturizarea lor. Auraș devine tot mai puternic și mai înțelept, trecând prin diverse încercări care i-au demonstrat tăria fizică și sufletească. Este deosebit de sugestiv în acest sens testul pe care l-a trecut în Peștera Balaurului.

Dar, deși relația lui cu Lena devenise indestructibilă și fuseseră binecuvântați cu mai mulți copii, problemele erau departe de a se fi terminat.

Traianus aduna trupe pentru a ataca Dacia. Bărbații se antrenau asiduu, dar nici soțiile lor nu erau mai prejos, luând lecții pentru a se putea apăra.

Urmează mai multe bătălii cumplite.

„Spade, buzdugane, topoare și scuturi sfărâmate. Soarele coboară încet spre apus, Apulus arde așa cum făgăduise, însă din el nu cade strop de cenușă care să poată fi spulberată, trupul lui vânjos e numai jar încins și zvâcnitor. Astfel, el în încăierarea teribilă mă provoacă să ard la fel sau mai tare pentru a-l putea atinge, până din carne ne ies scântei sub forma stropilor de sânge.”

„Gloria e o închipuire nebună, o bășică de spumă, o patimă ce te înrobește la luptă continuă, la agitație. Ea se hrănește din viața ta, iar când te-a supt tot și nu mai ai ce să-i dai, pur și simplu se sparge și dispare ca nimic.”

Înainte de lupta finală, aflând că au fost trădați mișelește, Apulus își dezbracă cămașa lucrată cu fir de aur de principesa Zina, cămașa pe care o câștigase odată cu mâna principesei și titlul de principe al neamului și i-o înmânează lui Auraș.

”- De ce eu?

– Pentru că Zamoș te-a ales. Ești cel mai bun luptător al lui. Fratele meu, Aurus când toaca se va opri vei arunca sabia și sica, vei avea grijă ca ceilalți oșteni să facă la fel. Ține jarul aprins, ca scrumul viselor să nu-l stingă. Vei accepta lanțurile până vei avea puterea să le zdrobești.”

Rezultatul bătăliei e cumplit. Peste tot jale și rămășițe carbonizate, iar Sarmisegetuz – un morman de ruine, tot sub cenușă, cu un puternic miros de carne pârjolită.

Credincios promisiunii făcute lui Apulus, Aurus își acceptă soarta în captivitate. Pașii îl conduc în cetatea Romei, unde își dovedește încă o dată vitejia și spiritul neînfricat, luptând ca gladiator. Lumea Romei era însă una coruptă, adâncită în desfrâu.

„Desfrâul nu are limite în cetatea Romei. Lămpile atârnate de coloane, ard învăluind încăperea într-un abur alb cu mireasmă puternică, care amețește mintea. Mâncarea aici nu se servește omenește, pe platouri, ci e asezonată pe trupuri goale de sclavi…
― Ați vrut gladiatori, aveți gladiatori pe ales! răsună un glas răgușit, bărbătesc.
― Preainimosule și mare Rulla, te vom răsplăti cu îndărătnicie pentru acest dar, susură o femeie care se dă jos din poala lui Jupiter.
Seducătoarea cu ochi negri se apropie de mine. Părul blond, bogat, i se revarsă în valuri pe spatele gol. E sclipitoare, chiar dacă spre deosebire de restul, poartă doar o zgardă lată de perle și o brățară la fel pe un picior. Îmi zâmbește. Unghiile ei lungi și pictate mi se înfig în carne.”

Aurus rezistă însă tentațiilor, reușind să-și păstrându-și spiritul și esența. Reflecțiile sale sunt profunde și pline de înțelesuri.

„Numai aburi răi ce suflă duhuri rele. Un scop nedrept. Cuceritorii au chin în crime, silnicie în jafuri, urzitori ai durerii, sunt plini de silă, temeiul lor e jos în hău. De multe ori, tulburat, mă întreb de ce atâta râvnă a oamenilor spre război, spre chinuri și groază? Mă gândesc că nu-s prea întregi la minte și au pieptul gol de bine, de frumos, de primăvară.”

Foarte interesante sunt și informațiile despre columna onorifică înălțată de Traianus, o adevărată cronică a luptelor purtate cu Decebalus – simboluri, locuri, mii de chipuri…

Am fost atât de captivată de povestea din trecut încât, deși a fost prezentată sub forma unui vis, mi-aș fi dorit să nu se termine atât de repede. Aș fi vrut să văd întoarcerea lui Aurus în Dacia, începutul reconstrucției unei noi vieți, speranța unui nou început și modul în care a fost transmis costumul următoarei generații împreună cu mesajul care l-a însoțit, atât de semnificativ încât să dăinuie peste secole…

Din fericire, speranța schimbării o întâlnim în prezent. Dragoș, trezit din vis, pare complet schimbat în urma revelației avute, de parcă spiritul lui Aurus ar fi reușit să-l înflăcăreze, insuflându-i un nou crez.

”Deschid ochii și privesc năuc împrejur. Pentru o clipă am un sentiment straniu, inexplicabil, de reîncorporare după o lungă călătorie din altă lume.”

”Auzind numele Larisei sar numaidecât în picioare. Venise. E aici. Zâmbesc. Va fi a mea.”

Pași în trecut este o carte plină de înțelesuri și metafore, care te pun pe gânduri. Fiecare dintre noi ar trebui să tragem învățăminte din experiența trecutului, să știm de unde provenim pentru a putea descoperi încotro să ne îndreptăm…

”Fără îndoială puterea n-o primeşti în dar de la viaţă, ci o dobândeşti din lupta cu ea.”

Mulțumim Librăria Librex pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cărţile autoarei Lina Moacă pot fi comandate pe librex.ro, libris.ro, librarie.net

Recenzii cărți Lina Moacă

Recenzii și prezentări cărți autori români