Pe vremea fluviului Amur de Andrei Makine, Editura Polirom – recenzie

Pe vremea fluviului Amur

(Once Upon the River Love -1993)

Andrei Makine

Colectie: Biblioteca Polirom. Actual

An aparitie: 2017

Nr. pagini: 192

Traducător: Emanoil Marcu

• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatură în 1995

Andreï Makine, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani, s-a născut în 1957 la Krasnoiarsk, Siberia, dar în 1987 s-a stabilit în Franța. Învățase franceză de mic, de la bunica lui, și o studiase apoi la Moscova. La Paris trăiește la început în condiții mai mult decât precare. Astfel, e obligat să locuiască, pentru scurtă vreme, într-un cavou din cimitirul Pere Lachaise, apoi se mută într-o cămăruță în Montmartre, iar de scrie, scrie de mână pe hârtie luată de la un centru de maculatură. În ciuda strădaniilor și talentului său, manuscrisele lui sunt întâmpinate de refuzuri. În mod paradoxal, ajunge să traducă în rusă ceea ce scrisese în franceză și reușește în cele din urmă să publice La Fille d’un heros de l’Union sovietique, în 1990. Este începutul unei cariere literare care a culminat, în 1995, cu romanul Le testament francais (Testamentul francez, Polirom, 2002), un imens succes de critică și de public, distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Iubirea omenească, Pe vremea fluviului Amur, Testamentul francez, Crima Olgăi Arbelina, Pământul şi cerul lui Jacques Dorme, Femeia care aştepta, Recviem pentru Est, Viaţa unui bărbat necunoscut, Cartea scurtelor iubiri eterne, O femeie iubită, Patria locotenentului Schreiber, Arhipelagul altei vieţi, Prietenul armean. 

Andrei Makine își începe romanul cu o scenă în care personajele parcă aparțin unei alte lumi: tărîmul albului fără sfîrșit de pe malul fluviului Amur. Un mic sat siberian în care uneori ești silit să ieși dintr-o izbă îngropată în zăpadă săpând un tunel spre lumină. În aceste locuri peste care domnește tăcerea, viața s-ar putea confunda pur și simplu cu bătăile inimii dacă orice mișcare a sufletului nu ar aduce o revelație. Atunci se naște dorința, din senzualitatea trupurilor, dar și din comuniunea cu natura ce se oferă privirilor. Iubirea are mireasma zăpezilor virgine din inima taigalei. Dintr-odată, totul e bulversat. „Fabulosul nostru Occident” își face simțită prezența prin felurite semne. Mai întâi un tren care trece, miticul Transsiberian. Apoi un film francez, viziune a unei existențe orbitoare, chemare populată de fapte mari și creaturi sublime. Vertijul unei alte istorii născute pe malul fluviului Amur, în anii adolescenței.

Pentru mine, Rusia e ca o iubită de altădată. Am în minte o imagine a ei, a felului în care arată și a ceea ce însemnă pentru mine și mi-e teamă să distrug această Rusie din lăuntrul meu. – Andrei Makine

Pe vremea fluviului Amur e un portret al artistului ca tânăr sălbatic, un băiat cu căciulă și haină de blană mirosind a fum de cedru. Sensibilitatea literară a acestui roman este rară într-o țară care, în lungii ani de dictatură sovietică, era un simbol al disperării umane. – The New York Times

Pe vremea fluviului Amur este a doua mea întâlnire cu Andrei Makine, după ce am făcut cunoștință cu Prietenul armean, și pot spune că m-a cucerit stilul acestui autor.

Pe vremea fluviului Amur trăiau în Svetlaia, un sat pierdut în nesfârșirea albă și înghețată a taigalei siberiene – nu departe de fluviul Amur, aflat la granița Rusiei cu China – trei băieți pe cale de a deveni bărbați, Mitea, poreclit Don Juan, Samurai și Utkin. Prietenia lor este înduioșătoare, la fel naivitatea și bunătatea lor, iar felul în care Andrei Makine ne poartă în trecut este dureros de frumos. Scris într-un stil poetic, presărat cu metafore, nostalgic și plin de duioșie, Pe vremea fluviului Amur este un roman de atmosferă, o mică bijuterie literară care se citește cu sufletul.  E încântător felul în care e descris decorul, în imagini vii, cinematografice, și e emoționant felul în care sunt redate visele și dorințele băieților în acea lume în care miticul Transsiberian – ce mergea departe, departe, până la Ocean – e singura legătură ”palpabilă” cu lumea largă, lumea din visele lor.

Povestea începe în Siberia, și se încheie la New York, parcă la ani-lumină de vremea fluviului Amur. Protagonistul narator al cărții este Mitea, Don Juan-ul, care ne poartă, prin perdeaua amintirilor, înapoi în trecut, în anii săi de copilărie și adolescență, petrecuți într-un sat aflat parcă la capătul lumii, în taigaua siberiană, un ținut aspru, dominat de  ghețuri, zăpezi și ger mușcător, din care răsăreau, pentru doar câteva săptămâni pe an, minunile verii arctice.

”În pădure încă era întuneric. Zăpada era cînd aurită de lună, cînd de un albastru intens. Fiecare brăduţ părea un animal la pîndă, fiecare umbră era vie şi ne privea. Vorbeam puţin, neîndrăznind să rupem tăcerea solemnă a acelui regat adormit. Din când în când, o ramură de brad se elibera de căciula albă de zăpadă. Îi ascultam foşnetul înăbuşit, apoi bufnitura surdă a căderii. Cristalele de zăpadă mai zburau o vreme sub ramura trezită, sclipind ca nişte paiete verzi, albastre, mov. Apoi totul încremenea din nou în somnolenţa argintie a lunii… Uneori percepeam un foşnet uşor, dar toate crengile rămâneau nemişcate. Ciuleam urechea: „Lupi?“. Iar pe deasupra luminişului vedeam trecând umbra unei bufniţe. Liniştea era atît de pură, încât ni se părea că simţim densitatea şi supleţea aerului îngheţat pe care‑l sfâşiau marile aripi cenuşii ale păsării.”

Ducându-și traiul alături de mame/bunici/mătuși îmbătrânite înainte de vreme – frumusețea, iubirea și tainele senzualității feminine fiind pentru ei doar o iluzie, un ideal abia întrezărit -, printre bărbați abrutizați de băutură, ce-și câștigau traiul căutând pepite de aur și exploatând lemnul, cei trei tineri îndrăznesc să viseze.

„Frumusețea era ultima dintre griji în ținutul în care ne-am născut, Utkin, eu și ceilalți. Acolo puteai să trăiești toată viața fără să știi dacă ești urât sau frumos, fără sa cauți taina mozaicului care e chipul unui om, nici misterul topografiei senzuale a trupului său.

Nici iubirea nu prindea rădăcini în ținutul acela auster. Iubirea pentru ea însăși a fost, cred, pur și simplu uitată – atrofiată în măcelul războiului, sugrumată de sârma ghimpată a lagărului aflat la doi pași, înghețată de vânturile polare.”

În ciuda durității vieții de atunci și de acolo și a urâțeniei sale, au o frumusețe stranie experiențele lor, copilăria lor în taiga văzută prin ochii de copil, peregrinările prin pădurea de cedrii, săparea tunelurilor în zăpadă pentru a putea ieși din izbele îngropate sub nămeți, sauna pe malul râului, după care, încinși și goi, se aruncau în ”baia” de zăpadă. Prima experiență sexuală, cu o prostituată roșcată și masivă, ce-și făcea veacul într-o sală dintr-o aripă pustie a gării, o dezamăgire cruntă…

Apoi, în cinematograful Octombrie Rosu de pe bulevardul Lenin din orășelul apropiat, Nerlug, vizionează un film cu Jean-Paul Belmondo, trăind o revelație care le va marca viața. Întrevăd Occidentul, iar universul lor este dat peste cap. Pe deplin cuceriți, revăd filmul de șaptesprezece ori (stând după bilet la ”coada aproape tot atât de lungă ca aceea din fața mausoleului lui Lenin). Visele, năzuințele, dorințele lor, au căpătat formă: Occidentul devine un ideal, colacul lor de salvare, locul după care tânjesc, cu ardoare.

” (…) surprinzătoarea libertate a unei lumi multiple în care oamenii păreau să scape legilor implacabile ce hotărau viața noastră – de la cea mai umilă cantină muncitorească până la sala imperială din Kremplin, trecând prin siluetele miradoarelor încremenite deasupra lagărului.

Desigur, oamenii aceia extraordinari aveau și ei necazuru și limite. Dar necazurile nu erau fără ieșire iar limitele provocau curajul. Întreaga lor viață devenea o voioasă depășire de sine.”

”Lumea se schimbase. Noi însă, deocamdată, o simțeam doar în carnea noastră, în freamătul nărilor, în trupurile tinere ce sorbeau și cerul înstelat și miresmele taigalei. Plini cu acest nou univers, îl purtam în tăcere, de teamă să nu-i vărsăm conținutul vrăjit.”

”Eram hotărâți să revedem filmul de zece sau la nevoie de douăzeci de ori, până aveam să înțelegem totul! Totul, până la acel detaliu care ne-a chinuit mai multe zile: de ce frumoasa creatură venită în vizită la eroul nostru, și care se dovedea o gazdă perfectă, ei bine, de ce refuza ea să bea un pahar de whisky?”

Cartea Pe vremea fluviului Amur de Andrei Makine poate fi comandată de pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Polirom