Pianistul de Władysław Szpilman, Editura Humanitas Fiction – recenzie

14

Pianistul

(The Pianist – 1946, 1999)

Władysław Szpilman

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Cuvânt înainte de Andrzej Szpilman
Epilog de Wolf Biermann
Traducere: Luiza Săvescu

Nr. de pagini: 208

An apariție: 2019

WŁADYSŁAW SZPILMAN s-a născut pe 5 decembrie 1911 la Sosnowiec, în sudul Poloniei. Membru al unei familii cu o bogată tradiție muzicală, a studiat pianul și compoziția întâi la Varșovia, iar apoi, din 1931, la Academia de Arte din Berlin. După venirea lui Hitler la putere, în 1933, s-a întors la Varșovia, unde, ca pianist la Radio Polonia, a cântat din 1935 până pe 23 septembrie 1939. Władysław Szpilman a continuat să cânte și să compună în ghetou, unde s-a văzut obligat să se mute, împreună cu familia sa, din octombrie 1940. După aproape doi ani în ghetou, familia Szpilman a fost deportată; printr-un uluitor concurs de împrejurări, Władysław s-a salvat, dar părinții, surorile și fratele său, trimiși în lagărul de la Treblinka, au fost uciși. În perioada următoare, prieteni de la Radio Polonia l-au ajutat, alături de alți polonezi care-i erau complet necunoscuți, să se ascundă în partea „ariană“ a orașului. În noiembrie 1944, înfometat și hăituit într-un oraș distrus, a fost descoperit de ofițerul german Wilm Hosenfeld, care i-a dus mâncare și i-a găsit o ascunzătoare mai bună. În ianuarie 1945, imediat după eliberarea Varșoviei, s-a întors la Radio Polonia, unde mai apoi a devenit director al secției muzicale. În 1946 a publicat o primă versiune a cărții care avea să devină celebră, numită inițial Moartea unui oraș. Deși cenzurată, a fost retrasă din circulație de comuniștii polonezi. Prietenul său Artur Rubinstein a încercat fără succes să-i găsească un editor în Occident în anii 1970, dar abia în 1998, după apariția edițiilor germană, engleză și americană, memoriile sale au devenit un bestseller mondial. Înainte să moară, pe 6 iulie 2000, la vârsta de 88 de ani, Władysław Szpilman a aflat despre importanța și succesul cărții, publicată astăzi în 38 de limbi și ecranizată în 2002 de Roman Polański.
Premiul pentru cea mai bună carte a anului 2000 acordat de revista Lire • Jewish Quarterly-Wingate Literary Prize în 2000 • Marele premiu al cititoarelor revistei Elle în 2002 • Inclusă pe listele celor mai bune cărți ale anului 1999 din publicațiile Los Angeles TimesBoston GlobeThe Sunday TimesThe GuardianThe EconomistLibrary Journal • Cartea care a stat la baza filmului omonim regizat de Roman Polański, distins cu Palme d’Or și cu premiul BAFTA pentru cel mai bun film în 2002 și cu trei premii Oscar în 2003 (cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun actor – Adrien Brody, cel mai bun regizor) • Traduceri în 38 de limbi
Publicată în Polonia în 1946 și apoi interzisă de autoritățile comuniste, povestea pianistului și compozitorului evreu Władysław Szpilman despre lupta pentru supraviețuire în ghetou și, mai apoi, într-o Varșovie distrusă, stă, prin valoarea sa documentară și umană, alături de cele mai cunoscute evocări ale Holocaustului. În septembrie 1939, al Doilea Război Mondial începea cu invadarea Poloniei. Tânărul pianist susținea pe 23 septembrie, la radio, un recital cu lucrări de Chopin, în zgomotul bombelor germane. Încă nu știa că aceea era ultima transmisiune în direct înainte de distrugerea stației de emisie de la Radio Polonia. Avea să se întoarcă în studio în ianuarie 1945, imediat după eliberarea Varșoviei, și să reia recitalul Chopin din 1939. În acest răstimp, Władysław Szpilman pierdea tot ce poate pierde un om în vremuri de ură, frică și război.
„Folosind un limbaj mai apropiat de stilul reținut al lui Primo Levi decât de urgența morală a lui Elie Wiesel, Szpilman, un observator de o remarcabilă luciditate, scrie despre cum a supraviețuit datorită unei combinații de ingeniozitate și noroc, în ciuda faptului că familia i-a pierit.“ – Publishers Weekly
„Władysław Szpilman descrie Holocaustul într‑o proză reținută care are, pe alocuri, intensitatea poeziei. Nu voi uita niciodată scena din Umschlagplatz: Władysław Szpilman se afla acolo, de partea cealaltă a graniței vieții, ales pentru un transport în necunoscut, despre care toți știau că înseamnă o anumită moarte. Părinții autorului, el însuși, fratele și cele două surori ale sale împart între ei o caramelă tăiată în șase – ultima lor masă împreună.“ – Wolf Biermann

Pianistul de Władysław Szpilman este o carte document cutremurătoare, bulversantă și foarte emoționantă, care ne demonstrează că, până și în cele mai cumplite condiții, spiritul uman poate rezista și găsi o cale spre lumină.
Este cumplit ce au putut să le facă niște oameni semenilor lor. Genocidul asupra evreilor este una dintre cele mai negre pete pe obrazul omenirii, din toată istoria umanității.
Autorul rememorează perioada dintre anii 1939-1945, o perioadă întunecată, crudă și sângeroasă, marcată de crime contra umanității, de o brutalitate inimaginabilă. Milioane de evrei au fost exterminați, iar supraviețuitorii au rămas marcați de traume psihice covârșitoare,  fiind apăsați de vinovăție și simțind nevoia să se justifice de ce ei au rămas în viața în timp ce rudele lor au fost executate.
Cartea a fost scrisă ”la cald”, imediat după terminarea războiului, reflectând fidel emoțiile și percepțiile autorului, ceea ce o face cu atât mai valoroasă. De altfel, cartea a fost interzisa decenii la rând de cenzura comunistă întrucât a dezvăluit faptul bulversant că atrocitățile au fost comise nu numai de către nemți, ci și de poliția evreiască și de forțele de ordine alcătuite din lituanieni și ucraineni.
Cum a fost posibil ca oameni obișnuiți, care în mod normal erau capabili de empatie și compasiune, să comită asemenea atrocități asupra unor semeni ai lor a explicat David Eagleman în cartea sa – Creierul, povestea noastră. Este vorba de sindromul E. Ce este acesta? Sindromul E se caracterizează printr-o reactivitate emoțională diminuată, care permite acte repetitive de violență. Dacă nu consideri că anumite persoane sunt oameni, atunci acestora nu li se aplică regulile obișnuite. Nu o să suferi niciodată pentru distrugerea unui lucru cum ai suferi pentru uciderea unui om. Cum este declanșat acest sindrom E? Prin propagandă. În urma acesteia, naziștii îi priveau pe evrei ca pe niște suboameni.
Un episod șocant relatat în cartea Pianistul este relevant in acest sens. Un ofițer neamt a împușcat fără să i se clinteasca un mușchi un copil evreu, după care si-a continuat drumul ca și cum doar executase o sarcină obișnuită și se grăbea la celelalte probleme ale sale.
Cât de groaznic trebuie să se fi simțit evreii în acele ghetouri, văzând că erau reduși la simple obiecte fără importanță!
”Alți copii încercau să ajungă la conștiința oamenilor și să-i convingă: ”Suntem foarte, foarte flămânzi. Nu am mâncat de multă vreme. Dați-ne o bucățică de pâine sau, dacă nu pâine, atunci măcar un cartof sau o ceapă, ca să putem și noi trăi măcar până mâine.”
Dar aproape nimeni nu avea ceapa aceea, și, chiar dacă ar fi avut-o, nu putea să o dea, fiindcă nu avea inimă. Războiul o preschimbase în piatră.”
Autorul relatează mai multe incidente în care cei din forțele de ordine se distrau fie umilindu-i pe evrei, obligându-i să danseze pe cei cu o afecțiune fizică, fie practicând un fel de ruletă rusească, omorând la întâmplare dintr-un grup de oameni, fie inventând tot felul de alte torturi care mai de care mai crude și mai înjositoare.
Supuși unei presiuni incredibile, oamenii ajungeau să se comporte ilogic. Este absolut șocant episodul în care o mamă și-a sufocat propriul bebeluș pentru a-l împiedica să plângă și să nu fie descoperiți de nemți unde se ascundeau pentru ca mai apoi, după ce a realizat grozăvia faptei sale, să intre într-o stare de șoc în care repeta obsedant: ”De ce am făcut asta?”.
Este dureros să citești câți oameni valoroși au pierit atunci, fără ca nimeni să intervină! De ce nu s-au apărat evreii, de ce nu s-au revoltat în fața atâtor nedreptăți? Numeric, i-ar fi depășit pe nemți. Poate oricum ar fi pierit, dar măcar ar fi încercat să-și schimbe destinul. Autorul ne dă răspunsul în discuția purtată de tatăl lui și un prieten dentist, cu puțin timp înainte să fie urcați în vagoanele ce aveau să-i ducă la moarte.
”- E o rușine care ne acoperă pe toți! aproape că a strigat el. Ne lăsăm duși la moarte ca o turmă de oi! Dacă ne-am arunca toți, jumătate de milion de oameni, asupra nemților, am face ghetoul bucăți. Sau măcar am pieri în așa fel, încât să nu devenim o pată rușinoasă în istoria lumii.
Tata asculta. Oarecum timid, dar cu un zâmbet blajin, a ridicat ușor din umeri și a zis:
– Dar de unde știți sigur că ne vor trimite pe toți la moarte?
Dentistul și-a pocnit palmele una de cealălaltă.
– Sigur că nu știu sigur! De unde aș putea să știu? Doar nu era să ne spună? Dar eu cred nouăzeci la sută că urmează să ne lichideze pe toți.
Tata a zâmbit din nou, de parcă ar fi căpătat mai multă siguranță de sine, după răspunsul dentistului.
– Uitați-vă, a spus el arătând mulțimea din Umschlaglatz cu un gest larg – nu suntem defel eroi. Suntem doar niște oameni obișnuiți și de aceea preferăm să alegem riscul unei șanse de zece la sută de a rămâne în viață.”
Pe de altă parte, cartea scoate în evidență și faptul că nu toți ofițerii erau dezumanizați. Mulți erau revoltați și rușinati de faptele comise de conaționalii lor, încercând să-i ajute și să-i salveze pe cei oprimați chiar riscându-și propria viață în caz că ar fi fost descoperiți.
Din păcate, așa cum am întâlnit câteva exemple și în Tatuatorul de la Auschwitz, terminarea războiului nu a însemnat și terminarea nedreptăților. Pedepsirea celor considerați vinovați s-a făcut adesea la grămadă, fără a se face o diferențiere în privința gradului de vinovăție sau a se asculta argumente privind faptele bune făcute de unii dintre aceștia.
Ofițerul neamt care l-a salvat pe Władysław Szpilman la sfârșitul războiului a căzut prizonier în ultimele zile ale razboiului. Eforturile disperate ale lui Władysław Szpilman de a-l salva au fost zadarnice. Sovieticii au refuzat să creadă relatările despre faptele bune ale lui Wilm Hosenfeld din timpul războiului, l-au torturat și umilit. Hosenfeld a petrecut șapte ani cumpliți în lagăr și a murit cu mințile rătăcite.
Ediția de față a romanului conține, în premieră, și câteva pasaje din jurnalul de front al lui Hosenfeld.
Cartea Pianistul este o adevărată capodoperă ce îți atinge sufletul prin paragrafele încărcate de emoții, ce redau tragismul perioadei respective, dezvăluind chinurile la care au fost supuși evreii din pricina regimului nazist.

Cartea Pianistul a fost ecranizată în 2002 în regia lui Roman Polanski, după un scenariu de Ronald Harwood cu Adrien Brody în rolul lui Władysław Szpilman.
Filmul este o coproducție Polonia, Franța, Germania și Marea Britanie.
Pianistul a avut numeroase laude și a primit mai multe premii și nominalizări. La ediția 75-a a premiilor Oscar, Pianistul a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun regizor (Polanski), cel mai bun scenariu adaptat (Ronald Harwood) și cel mai bun actor (Brody), fiind nominalizat la alte patru premii printre care și Premiul Oscar pentru cel mai bun film.
Filmul a primit Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes din 2002, Premiul BAFTA pentru cel mai bun film, Premiul BAFTA pentru cel mai bun regizor în 2003. A mai câștigat șapte premii franceze Césars inclusiv pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun actor (pentru Brody).

About Author

14 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Este o carte prea dură pentru mine . Momentan nu pot să o citesc. Îți trebuie curaj. Felicitări pentru recenzie! Profundă și dureroasă!

  2. O recenzie deosebita, la fel cum ma gandesc ca este si cartea. Nazismul si comunismul, doua flageluri ale secolului trecut, care au distrus multe vieti.

  3. O recenzie profundă, sensibilă și emoționanta, pe măsura cartii, felicitari Tyna si multumesc pentru aceasta recomandare deosebita, imi doresc mult sa citesc cartea!

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: