Pictează vântul de Pam Muñoz Ryan, Editura Arthur – recenzie

Maya trăiește ca o prizonieră. În casa bunicii din California, toate sunt interzise: prietenii, distracția, până și amintirile. Iar viața ei este clădită pe minciuni: minciuni pe care i le zice bunica despre mama decedată a copilei, minciuni spuse și de Maya ca să impresioneze ori să manipuleze.

Apoi se mută în uriașa sălbăticie din Wyoming, unde o așteaptă familia mamei sale – oameni de treabă, dar aspri care nu tolerează deloc minciunile. O provoacă pe Maya să înfrunte adevărul despre cine este ea cu adevărat. Tot acolo așteaptă un misterios mustang bălțat, Artemisia: în relația cu iapa stă ascunsă cheia libertății Mayei. Spre a o găsi, Maya trebuie să riște totul, chiar și propria-i viață.

După ce am fost încântată de Trandafirii din Mexic, convinsă atât de povestea în sine, cât și de stilul autoarei, îmi doream foarte mult să citesc și alte cărți semnate de Pam Muñoz Ryan.

Pictează vântul de Pam Muñoz Ryan, pe care am găsit-o pe libris.ro, este o carte minunată, emoționantă și sensibilă, mi-a mers la suflet! O poveste frumoasă și simplă, dar puternică și de impact în același timp. E scrisă într-un stil accesibil și prietenos, și este încadrată la cărți adresate copiilor, dar este o lectură pentru toată familia, părerea mea e că poate fi citită și apreciată la orice vârstă. E o carte plină de candoare, iubire și speranță. O poveste, dar și o lecție de viață, un exemplu de supraviețuire, de empatie, de hotărâre și curaj.

”Stelele răsar, una câte una. Calea Lactee apare ca o pată – o fâșie gigantică străbătând cerul. Este liniștită și reconfortantă. Și, în același timp, te plesnește ca un șuvoi de apă rece peste față. În comparație cu ea, sunt nimic.”

”Maya făcu mari ochii violeți și rosti precipitat și plină de convingere:

– Singurul fel în care poți surprinde o fantomă este să pictezi coada vântului.

Cu o mână, ridică micul cal de plastic cafeniu cu alb, trasând grăbită arcade pe deasupra cuverturii plușate. Soarele de iunie coborâse o idee pe cerul din sudul Californiei, revărsându-se prin ferestrele dinspre apus ale casei cu două caturi, unde locuia cu bunica. Maya făcu figurina să salte prin aerul scânteietor, șoptind:

– Sunt o fantomă misterioasă și aparțin stelelor. Cine mă va găsi?

Cu cealaltă mână, alese un armăsar negru și îl repezi după calul fantomatic. Făcu bidiviul negru să galopeze, spunând:

– Zbor ca vântul, mai iute decât gândești. Vin să te prind.

Calul negru îl depăși pe cel fantomatic.

– Ești al meu pentru totdeauna! spuse ea, împerechind figurinele într-o singură mână și ridicându-le deasupra capului.

Caii de jucărie, pur sânge arab, bălțați, Appaloosa și diverse alte rase, care se revărsau dintr-o cutie de pantofi, îi aparținuseră cândva mamei ei. Pe atunci, culorile fuseseră vii: roib, murg, izabel, sur, palomino și dun. Anii de mângâieri jucăușe le tociseră nuanțele intense, din care nu mai rămăsese acum decât o urmă de culoare.

Maya nu avea decât cinci ani când îi muriseră părinții. De la accidentul care avusese loc cu șase ani în urmă, locuia cu bunica ei paternă. Nu își amintea mare lucru despre mamă, în afară de ce îi spusese bunica. Că mama ei avea gura prea mare ca să-i fie bine. Că nu făcuse niciodată efortul de a se integra în rafinata societate din Pasadena. Și că locul ei ar fi trebuit să fie acasă, nu să bată lumea în lung și în lat călare. Maya bănuia că erau lucruri mai importante de spus. Lucruri frumoase, precum frânturile de amintiri care i se iveau uneori în minte: mama cântându-i înainte de culcare, cu fața atât de aproape că părul ei lung îi gâdila obrajii. Sau amintirea aceea vie pe care Maya o adora: ea cu mama, stând într-un mic alcov cu ferestre, într-o încăpere cu tavan boltit, jucându-se exact cu aceste figurine. Mama îi povestise despre caii fantomatici, care trăiau în sălbăticie, alergând liberi și aparținând doar stelelor. Nu-i așa?

Maya luă o poză de pe fundul cutiei de pantofi și privi țintă la imaginea lucioasă. Mama ei era călare pe un cal bălțat, alb-roșcat, cu frâiele într-o mână și fluturând din cealaltă. Și râdea, cu gura până la urechi și ochii scânteind de bucurie și căldură.

Maya răsuci fotografia. Pe dos era lipită o bucățică de pagină, care fusese cândva decupată dintr-o carte cu nume de copii și semnificațiile acestora. Reciti ce scria între Maya și Maybel.

Maya. O călătorie pe cale să înceapă.”