Pierduți în Cartierul Spaniol de Heddi Goodrich, Editura RAO – recenzie

”În Cartierul Spaniol există un fel de ierarhie a curților. La etajul șase sau șapte aveam parte de un surplus de soare, de priveliști panoramice și uneori de o briză marină. De la înălțimea aceea , anarhia de pe străduțe părea deseori foarte îndepărtată. Acele o sută șaizeci și opt de trepte erau în același timp o probă de supraviețuire  pentru cei mai puternici și Marele Zid chinezesc al nostru.

Dar, deja la etajul trei, pentru a nu mai vorbi de etajul doi – sau Doamne ferește, la primul -, te simțeai ca într-un castel din cărți de joc. Balcoane care se înălțau unele peste altele, așternuturi întinse unele peste altele și chiar blocurile, de parcă nu ajungea că erau foarte apropiate între ele, erau legate unele de altele prin cabluri electrice, de care rezemau stâlpi de iluminat, parcă încercând să nu le lase să se îndepărteze. Până când moartea vă va despărți. La etajele inferioare , lumina soarelui putea fi măsurată în centimetri. Câte un lingou de soare apărea o dată pe zi, ca și când n-ar fi fost uitat de un musafir, pe masa din bucătărie, dar până sa-l poți băga în buzunar se transforma într-un romb strâmb cu marginile franjurate, roase de întuneric, până când devenea doar o pepită – și apoi dispărea.”

Asemeni Cartierului Spaniol, Heddi și Pietro sunt doi tineri diferiți, cu vieți mereu în opoziție, dar uniți sufletește de o pasiune pură. Studenți în Napoli – ea americancă venită la studii în Italia, el italian, originar dintr-un sătuc uitat de lume -, eroii noștri se îndrăgostesc cuprinși de febra vieții haotice din cartier, plini de năzuințe și speranțe. La început, relația lor decurge frumos și pasional, dar, la scurt timp, realitatea își face simțită prezenta. Sunt prea diferiți, ca mentalitate, caracter dar, mai ales, origini, pentru ca viitorul lor, împreună, să fie realizabil.

Deosebirile dintre cei doi devin dureros de evidente atunci Heddi merge in vizită la familia lui Pietro, la țară. Cu nonșalanță, părinții acestuia își arată fățiș dezaprobarea față de Heddi în ciuda eforturilor acesteia de a deveni plăcută și, implicit, acceptată.  Cu stupoare, Heddi află că destinul lui Pietro este deja trasat de către familia sa, viitoarea sa soție urmând să fie o fată simplă de la țară, a cărei singură calitate este aceea că deține pământ. De altfel, dorința de înavuțire, obsesia pentru pământ, sunt puternic evidențiate de-a lungul întregii narațiuni și, totodată, sunt nelipsite și din realitatea zilelor noastre.

Pentru prima dată, tânăra Heddi începe să își privească iubitul cu alți ochi. Pentru ea, Pietro este marea sa iubire. Dar, treptat, realizează că acesta este omul cuvintelor și nu al faptelor. Acesta nu reacționează la dezamăgirea iubitei, la durerea sa; de multe ori păstrează tăcerea sau se ascunde sub diverse pretexte și scuze, fugind într-un mod laș de confruntarea cu propria familie, dar mai ales cu mama sa.

”– Tu nu vezi, Pietro? Ai tăi profită de disponibilitatea ta. Ce le pasă lor – sau nu, ce-i pasă mamei tale – de cariera ta, de realizările tale personale, de fericirea ta? Față de foametea pe care a îndurat-o după război, astea nu sunt nimic mai mult decât un lux, mofturi, care nu intră în modul ei de a gândi, pentru că, în lumea Lidiei Iannace, singurele valori sunt munca, economisirea, sacrificiul până la moarte! Și o să-ți ofere sprijinul ei și poate chiar afecțiunea ei abia în momentul în care vei fi renunțat la viața ta, așa cum a făcut și ea!”