Pionier in meserie – despre prima femeie politist din Romania

Pionier în meserie – despre prima femeie poliţist din România

A venit cu adevărat primăvara ! Oare? La Bucureşti e cer senin, soare, vântul abia adie, 16 grade C, şi la Vatra Dornei ninge viscolit!! (cam aşa era cu o săptămâna în urmă)
Mă aflu pe una din arterele capitalei, gândită perfect pentru Bucureştiul anului 1900, nu 2017. Traficul este aglomerat, nu din vina vremurilor sau a vremii, ci a unui semafor care a cedat şi a fost înlocuit, ca întotdeauna, cu „poliţistul de la circulaţie”.
Autobuzul nostru seamănă cu o şopârlă uriaşă care se odihneşte la soare, adică stă, PE LOC. Mă uit în lung la omul care da din mâini, parcă s-ar apăra de un roi de albine invizibil, gesticulând într-o limba numai de el ştiută. Nu ştiu cum se face dar de fiecare dată când dirijează un poliţist, acesta uită un sens de mers, pe care îl lasă să aştepte la infinit şi pe sensul acela sunt eu. Plictisită încep să-mi umplu timpul, îmi număr prietenii, termin repede, trec apoi în revista duşmanii, şi aici isprăvesc uşor. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă în locul bărbatului depăşit de situaţie din intersecţie ar fi o femeie poliţist, ar fi mai atentă, s-ar orienta mai bine în spaţiu? Ajunsă aici zâmbesc. Aş râde în hohote dar sunt înconjurată de 40 de oameni încruntaţi, căci îmi aduc aminte de unul din cele mai ilare sloganuri de campanie „ÎNCERCAŢI ŞI CU O FEMEIE „!?? Doamne, aproape că râd în hohote, cred că e din cauza stresului!!

Râdem, glumim, dar prima femeie poliţist din România chiar a fost agent de circulaţie – Elena Alexi. Sigur, numele ei nu e cunoscut tinerei generaţii, căci nu şi-a făcut intervenţii estetice, nu a avut iubiţi celebri şi nici nu a fost subiectul unui scandal de presă. Pentru adulţi a aproape anonimă, nu a cântat, nu a inovat în chirurgie, şi totuşi numele ei merită menţionat, doar pentru faptul că e al naibii de greu să fi primul, în orice. Ei, pionierii în meserii sunt cei care schimbă lumea, încet dar sigur. Uneori schimbarea pare mică, vine pe tăcute, dar nu e mai puţin importantă, aşa cum simpla bătaie din aripi a unui fluture poate stârni un uragan. Îţi trebuie viziune, curaj, perseverenţă şi multă muncă.
Meritul ei sporeşte dacă ne gândim la contextul în care a avut loc alegerea – o Românie comunistă, în care tinerii alegeau să devină ingineri sau economişti, meserii recunoscute, remunerate şi cerute, ea a ales să „înoate împotriva curentului”. Cu siguranţă trebuie să se fi gândit că nu va fi un drum lin.
Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: cum a fost privită şi primită când s-a dus să se înscrie la examenul de poliţist ? Au râs, au crezut că e o glumă de 1 aprilie, au privit-o ironic sau pur şi simplu au fost şocaţi de alegere? Probabil că toate la un loc în proporţii variabile, dar Elena a perseverat, şi la 20 de ani a devenit prima femeie poliţist din oraşul Sibiu şi din ţară. La o vârstă la care unii din noi încă mai copilărim, ea a făcut un lucru pe care îl întâlnim azi din ce în ce mai rar, şi-a asumat destinul de a fi deschizătoare de drumuri. Fără să se plângă, într-o meserie prea puţin feminină, deloc răsfăţată, a întâmpinat fiecare zi cu: „Am înţeles, să trăiţi !”

Şi totuşi de ce poliţistă?
Elena Alexi are o poveste de viaţă atipică, prin prisma meseriei alese. S-a născut în 1932, într-un orfelinat care i-a devenit şi prima ei casă şi unde primit o educaţie mai degrabă spartană. Odată ajunsă adolescentă, la 16 ani, s-a îndrăgostit şi s-a măritat cu Mircea, un bărbat mai mare cu trei ani, care o iubea şi cu care avea să aibă tot trei ani mai târziu un copil, o fetiţă. Venirea pe lume a copilul dorit soseşte la pachet şi cu o mare dilema privind viitorul ei profesional. În faţa tinerei stau trei alegeri: casnică, deci mama cu normă întreagă, continuare studiilor, dar asta presupunea plecarea din oraş şi mai puţin timp pentru copil, şi meseria de poliţistă, la fel ca soţul ei. Mutarea în Sibiu, odată cu avansarea în grad a soţului, aduce cu sine şi alegerea Elenei – avea să devină poliţistă. Şi astfel, în 1952, a devenit prima femeie care a îmbrăcat uniforma de poliţist din Republica Populară Română – cum se numea pe atunci.

Obişnuită cu regulile de la orfelinat nu i-a fost greu să le urmeze pe cele de la noul ei loc de muncă şi cu toate acestea erau „vremuri eroice”. Uneori munca, aşa cum recunoştea chiar ea, începea dimineaţă, la ora patru, şi se putea încheia a doua zi. Existau cazuri, cum ar fi accidentele mortale, când Elena era prima la faţa locului, înaintea Salvării, şi aştepta în frig sau ploaie sosirea procurorilor. Nu existau mijloace de comunicare moderne(telefoane mobile, iphon, ipod… internet) şi Smurd-ul nu se înfiinţase. La toate se adăugau kilometrii întregi de mers pe motocicletă în condiţii extreme de vreme. Toate au avut un cost: sănătatea, mai precis o afecţiune la rinichi.
O muncă solicitantă, dură pe alocuri, dar nu de netrecut. Recompensele pentru performanţele ei nu au întârziat să apară, astfel că Revoluţia o găseşte şefă la circulaţie. Tanti Lenuţa, cum o numeau subordonaţii, se vedea mai mult ca o mama decât ca o şefă pentru mai tinerii ei colegi: „Ştiţi, băieţii trebuie educaţi, să mai înveţe una-alta”. E evident că nu vorbim doar de curaj în alegerea meseriei, ci şi de anduranţă, căci meseria aleasă avea să o practice până la vârsta pensionarii.
O viaţă frumos trăită, o carieră, ce ar mai fi de dorit? Venirea pensionarii ar fi trebuit să fie un prilej de relaxare mult aşteptată şi meritată, dar nu a fost aşa.
Revoluţia din 89 a adus pentru noi toţi o schimbare de destin, nemeritată însă pentru unii. Elena locuia într-un apartament din strada Unirii, dar în urma retrocedărilor a fost silită să-l părăsească. Primăria oraşului a găsit de cuviinţă să-i repartizeze o magherniţă, o locuinţă „la beci”, într-un subsol. În noua locuinţă socială, Elena şi-a încropit un mic dormitor, o mini bucătărie şi o baie meschină. Nici faptul că era bolnavă de Tbc şi suferea de o boală de rinichi, nici campania din presa locală nu au sensibilizat autorităţile. Interviurile, audienţele la şefii din poliţie sau primărie au rămas fără răspuns. Aceleaşi autorităţi nu au ezitat însă s-o „folosescă”. La fiecare Zi internaţională a femeii sau de Ziua poliţistului era scoasă „la paradă” să împartă flori cetăţenilor urbei şi să le vorbească despre regulile de circulaţie şi nobila meserie de poliţist. Atât, câteva zile pe an, după care uitarea …
Femeia înaltă, puternică, determinată, şubrezită de boală, a fost îngenunchiată inevitabil de condiţiile de trai din locuinţă, umezeala şi omniprezentul mucegai, care la 79 de ani i-au dat lovitura de graţie. Fiecare trăieşte anii lui, veţi spune, e adevărat, dar calitatea vieţii face diferenţa. Şi parcă ar fi meritat ceva mai mult la anii pensiei …

Trist este că nici un coleg poliţist nu a condus-o pe ultimul drum, fiind înmormântată în anonimat.
Posteritatea a uitat-o, nu există o stradă cu numele ei, sau măcar o placă comemorativă care să amintească că „aici a locuit prima femeie poliţist din România”. Spun asta cu regret, căci am copilărit 18 ani lângă o stradă cu numele ales extrem de „inspirat” – Străduinţei. Nu ştiu cum gândesc ei care aleg numele străzilor într-un oraş. De ce nu strada Chinului, Groazei, Neputinţei sau pur şi simplu, La capătul răbdării, oricare nume e la fel de potrivit în absurdul situaţiei. Nu ar fi mai nimerit ca numele să însemne, reprezinte, sau să ne aducă aminte de ceva, cineva merituos …Elena Alexi ..sau X ( despre numele la care mă gândesc în episodul următor).
PS: Să citiţi cu plăcere şi să aveţi poftă … de lectură !

Sursa: internet, articole presă