Delicatese Literare
Recenzii

Pisica și orașul de Nick Bradley, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Pisica și orașul

(The Cat and the City – 2020)

Nick Bradley

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere din limba engleză de Magdalena Ciubăncan

Nr. de pagini: 320

An apariție: 2021

NICK BRADLEY s-a născut în Germania în 1982 și a copilărit în Marea Britanie, în Bath. După ce și-a luat masterul în literatură, a plecat în Japonia – „doar pentru un an“ –, pentru a preda limba engleză prin programul Japan Exchange and Teaching. După un periplu japonez în care a fost profesor de engleză și japoneză, a lucrat ca traducător de jocuri video pentru companii precum Nintendo, ca jurnalist de călătorie și fotograf, s-a întors în Anglia zece ani mai târziu și s-a înscris la cursurile de masterat ale Universității East Anglia, absolvind, în 2016, cu o diplomă în scriere creativă. În 2020 își încheie studiile doctorale la aceeași universitate, cu o teză despre imaginea pisicii în literatura japoneză. În septembrie 2020 publică romanul său de debut Pisica și orașul (The Cat and the City; Humanitas Fiction, 2021), care ajunge la scurtă vreme de la lansare BBC Radio 2 Book Club Pick și este numit de Independent unul dintre cele mai bune debuturi ale anului 2020. A fost nominalizat, tot în 2020, la Not the Booker Prize și în 2021 la Dublin Literary Award. Este tradus în peste zece limbi.

Un roman asemenea orașului Tokyo, pe care Nick Bradley îl transformă în personaj – fragmentat, divers, cu o multitudine de fațete, ce se dezvăluie cititorului ca într-un caleidoscop, imaginea de ansamblu părând a fi mereu alta, deși părțile ce-o compun sunt de fapt aceleași. Trecând cu ușurință de la haiku la manga, de la rakugo la poveste SF, autorul ne poartă prin viețile personajelor – un tatuator, un șofer de taxi, un detectiv, o traducătoare, un artist de rakugo, ajuns om al străzii, un autor readus la viață de o traducere, un fotograf, străini care trăiesc și lucrează în Japonia. Sunt toți parte din orașul ce parcă ne scapă mereu printre degete, deși e prezent pe fiecare pagină, sunt toți legați între ei de fire invizibile și de o pisică tricoloră, care pătrunde pentru o clipă în viețile lor și le observă transformarea, pentru ca apoi să treacă pisicește mai departe.

Romanul de debut al lui Nick Bradley, „Pisica și orașul”, găsită pe stoc la Libris, m-a tentat, trebuie să recunosc, mai ales din titlu. Ca orice iubitoare de pisici care se respectă, orice se referă la micile feline îmi atrage, automat, atenția. Când pe coperta foarte inspirată, pe lângă sus-numita felină, se conturează siluete de zgârie-nori sub o ramură de cireș, gândul zboară la Japonia, iar sinopsisul încheie această primă legătură cu cartea: acțiunea este, într-adevăr, plasată în marea metropolă, Tokio.
Romanul însă nu este așa ușor de asimilat cum pare. Nu este doar o carte despre drăgălășenia pisicilor sau despre cât de imens este spațiul acestui oraș, atât de deosebit de metropolele noastre din Vest. Este un roman-puzzle, care trebuie citit cu atenție și asamblat cu răbdare, o multitudine de fire epice care se țes într-un tablou mai mult abstract, dar care, la un moment dat, declanșează o ușiță care devine tot mai largă, înfățișând, în cele din urmă, intențiile autorului.
Urmele de realism magic nu lipsesc din această poveste, unde totul începe când Naomi, o femeie cu chipul ascuțit și cu ochi verzi, neobișnuiți la o japoneză, dorește să-și facă un tatuaj detaliat pe spate, cu marele oraș surprins în diferite anotimpuri, în stilul atât de drag niponilor, de a onora fiecare sezon cu momentele sale unice, irepetabile și totuși făcând parte dintr-un lung șir de tradiții. Apelează la un artist cu această specializare, care hotărăște să introducă în tatuaj un element inedit, fără știrea lui Naomi – o pisică. Aceasta însă ajunge să colinde prin tatuajul fetei, zăpăcindu-l din ce în ce la fiecare ședință, sfârșind prin a-l obseda dincolo de orice măsură.
După acest prim episod, autorul începe lungul său drum printre destinele multor locuitori ai orașului, toate legate între ele de evenimente întâmplătoare (sau nu) și de prezența atât de banală și de magică, totodată, a unei pisicuțe tricolore. Până și marca de țigări folosită de unul dintre personaje – Calico – duce cu gândul tot la această pisică. În Japonia legendele vechi vorbesc despre ființe metamorfice, mai exact vulpi și bursuci care se transformă în oameni și invers, cu anumite puteri. Nick Bradley transferă aceste atribute către un animal mult mai compatibil cu spațiul urban nipon – pisica.
Astfel, suntem introduși, pe rând, în viețile unor oameni fără adăpost, al căror stil de viață pare pus în pericol de iminenta olimpiadă, ale unor tineri corporatiști, ale unor șoferi de taxi care, rămânând personaje importante, introduc prin intermediul clienților alte noi personaje a căror poveste o aflăm: traducătoarea Flo, cea pasionată de poveștile lui Nishi Furuni, care a scris povestiri SF pentru copii, dintre care Pisica la indigo, pe care Flo o traduce din pasiune; cuplul japonezo-britanic Mari-George, fiecare cu ciudățeniile lui; Kyoko, o office lady pe jumătate coreeană; Sachiko, o tânără încă necăsătorită, înșelată de iubit; un detectiv particular și un savant trăznit, ieșit tocmai din povestirea lui Nishi Furuni, ai cărui copii se regăsesc printre personajele romanului, jucând un rol important.
Pas cu pas, urmărind pisica, ne pierdem din ce în ce în adâncurile orașului, văzând multele fețe ale unui Tokio impersonal și totuși atât de viu, ca o gigantică entitate formată din milioanele de destine pe care le adăpostește.
Romanul aduce în prim-plan teme care dau bătăi de cap societății nipone, provocări cu care se confruntă și care sunt cunoscute iubitorilor Țării Soarelui-Răsare, dar care pot astfel intra și în atenția celor mai puțin informați în privința acestor aspecte.
Autorul are un stil interesant, îmbinând bizarul cu realismul într-un mod care pare să îl caracterizeze, lipsindu-i într-o oarecare măsură rafinamentul japonez, dar aducând pe alocuri note de vigoare occidentală. E un roman de debut muncit, gândit și executat cu minuțiozitate.
Dacă vă plac romanele care urmează mai multe povești, mai multe fire epice din care rezultă, în cele din urmă, imaginea de ansamblu, ca o privire din satelit asupra orașului concentrată pe câteva figuri reprezentative pentru mesajul întregii construcții, puneți pe listă „Pisica și orașul”.
„Ryoko a închis ochii și, în acel moment, imagini din Tokyo i-au zburat prin minte. A devenit deodată conștientă de milioanele și milioanele de vieți ce o înconjurau. Toate aceste vieți, toate aceste drame. Toate acele familii, închise în ele însele. Le-a văzut clar, iar Stadionul Olimpic ce creștea și creștea din ce în ce mai mult odată cu trecerea anilor, clădirile orașului înflorind și ofilindu-se ca florile mlaștinilor din Edo, toate înaintând, până la sfârșitul timpului.
Orașul acesta nu se oprea niciodată, avansa neîntrerupt, fără nici o grijă.
A încercat să deschidă ochii, dar n-a putut. Pentru că, atunci când îi deschidea, avea să se confrunte cu o problemă cât se poate de reală, una căreia doar ea trebuia să-i facă față. Și-a ținut ochii strâns închiși, simțind cum îi urlă în cap zvâcnirile pulsului și cum orașul țipă în fundal. Toți acești oameni sărmani, singuri, stricați. Închiși în propriile lor închisori private.
Strigând în mintea ei, cu o voce care era a multora, dar și una singură, una și aceeași. O voce care era a ei și din care făcea parte. Ea și ei, acele milioane și milioane de oameni, mișunând peste tot, prin stații de metrou și clădiri, prin parcuri și autostrăzi, trăindu-și viețile. Orașul le pompa rahatul prin conducte, le transporta corpurile în containere de metal și le păstra secretele, speranțele, visurile, durerea și agonia.
Pentru că și ea era parte din el, nu-i așa? Era conectată la tot și avea să fie așa întotdeauna. Chiar și atunci când se ascundea de cealaltă parte a ecranului de laptop, pe Skype, la mii de kilometri distanță, nimic nu putea fi schimbat. Ea era Tokio.”

12 Comments

Spune-ți părerea!