Port rănile tale de Andreea Blandu, Editura Librex Publishing – recenzie

Port rănile tale

Andreea Blându

Editura Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 168

“Cum să înveți să mori, învățându-l în același timp pe cel de lângă tine să trăiască?”

Un bărbat descoperă că mai are doar șase luni de trăit în aceeași zi în care o femeie decide să-și pună capăt zilelor. Un fascinant joc al destinului îi aduce împreună pe un vas de croazieră, într-o poveste a aducerilor aminte și a rănilor nevindecate de timp.

Care este semnificația întâlnirii celor doi?

Vor găsi ceea ce caută? Își vor învinge temerile? Vor obține răspunsuri?O carte despre căutarea sensului, despre speranță și despre supraviețuire.

O poveste despre luptele pe care le ducem cu propriile obsesii. O carte care are la bază convingerea că purtăm permanent rănile celorlalți în noi și le ducem mai departe.

“Întotdeauna vor exista lucruri rămase nespuse, nedescoperite, netrăite. Vor exista mereu lecții care urmează să fie învățate. Putem trăi cu senzația neprevăzutului în sânge, sau cu speranța că într-o zi se va întâmpla ceva neașteptat care să schimbe totul și să ne facă să o luăm de la capăt. Ar putea fi orice: o întâlnire, o scrisoare, o veste. Un drum nou. Un nou început. Iar dacă ziua se va sfârși astăzi, e doar pentru că mâine viața trebuie să înceapă din nou.”

După ce am citit cu plăcere primele două cărți ale autoarei Andreea Blându, am așteptat cu nerăbdare această nouă apariție editorială care a ajuns, în sfârșit, la mine.

Autoarea a reușit, cu fiecare carte a sa, să mă impresioneze prin acuratețea cu care citește direct în sufletul omului și cu sinceritatea ce răzbate din fiecare rând al său.

“The world breaks everyone and afterward many are strong at the broken places.” — Ernest Hemingway

Încă de la primele rânduri, autoarea reușește să ne stârnească interesul în privința acestui roman deosebit.

“Ieri am împlinit patruzeci de ani. O mulțime de secunde, minute și ore trecute, risipite, pierdute și alături de ele o singură speranță — iluzia că întotdeauna mai există o șansă. Iluzia că cele ce vor veni vor fi poate mai bune, mai reușite, mai apropiate de ceea ce mi-am imaginat mereu și nu am reușit niciodată. Nu e ciudat cum viața pe care o trăim e atât de diferită de viața pe care ne imaginăm că o vom trăi?”

Încă de la început am regăsit același stil simplu și lejer, sincer, o cambinație stranie între simplu și academic, cu note fine de filozofie și psihologie, care m-a uimit încă de la prima carte a autoarei și continuă să o facă și în prezent. De fiecare dată când citesc rândurile Andreei Blându, îmi pun o mulțime de întrebări la final: întrebări cărora nu este întotdeauna ușor să le răspunzi.

“Ieri am împlinit patruzeci de ani. Iar astăzi am aflat că mai am doar șase luni de trăit.”

Acum, că am aflat cu ce ne confruntăm, curiozitatea fiindu-mi deja stârnită, îmi doresc să aflu ce se petrece mai departe.

Pe de o parte, autoarea ne face cunoștință cu Adrian Staicu, personajul masculin principal al cărții, care trebuie să se confrunte cu un asemenea verdict necruțător; iar pe de altă parte, ne-o prezintă pe Ana Verbițchi, o tânără actriță care simte că nu a făcut nimic în viață, că simplul fapt că respiră nu prea are rost, acesta fiind personajul nostru feminin principal.

“Eu nu am fost niciodată potrivită pentru nimic. Nici măcar pentru viață. Și, deseori m-am temut că, poate nici măcar pentru moarte. Ieri am împlinit treizeci de ani, iar astăzi am luat, în cele din urmă, decizia de a încheia socotelile cu viața.”

Foarte interesant! Unul mai are puțin de trăit deși și-ar dori din tot sufletul să aibă mult mai mult timp; iar Ana, care are toată viața în fața ei, nu și-o mai dorește… Este dificil, dacă nu imposibil, să înțelegi în totalitate psihicul omului. Poți face doar presupuneri despre mecanismele acestuia, despre reacțiile la mediul înconjurător.

După un prolog în două părți, ce ne introduce în poveste, autoarea ne invită într-o călătorie de două săptămâni prin viețile celor doi. Ce sunt paisprezece zile în comparație cu ceea ce ar putea urma? Poate fi totul… sau nimic… Totul ține de perspectivă!

“Vine o vreme când obosești să te tot justifici… în fața ta, în fața celorlalți sau în fața divinității. Mai ales atunci când descoperi că acest lucru nu-ți folosește la nimic. Mi-a folosit oare vreodată faptul că am trăit totul sub semnul precauției? Am urmat regulile. Am privit mereu linia roșie din fața mea, fără să-mi treacă măcar prin cap să o depășesc.”

Adrian, ca și Ana, aleg să plece într-o croazieră pe mare timp de două săptămâni. În această călătorie fiecare este hotărât să-și încheie socotelile cu viața. O vor face? Nu o vor face? Vom descoperi pe parcurs.

“Prin urmare, poate e mai bine că nu mai pot repeta nimic. Povara unei vieți greșite e mai ușor de suportat decât povara a două vieți greșite, nu-i așa? Și, totuși, ce păcat că nu putem trăi decât o singură dată.”

Are dreptate! De multe ori, fiecare dintre noi se lasă absorbit de viața și obligațiile de zi cu zi, lăsând efectiv deoparte emoțiile și bucuriile care ar trebui să ne atragă atenția. Uităm să ne trăim cu adevărat viața, devenim mici roboței care se deplasează pe un drum prestabilit…

Ana spune la un moment dat ceva care mi-a atras atenția, chiar dacă ea o spune într-un mod pesimist…

“Nu mai am așteptări, nu mai am îndoieli. Nu mă pot gândi decât la un singur lucru… cât de ușoară devine viața când se află față în față cu moartea.”

Cred că acest gând poate fi optimist. Dacă ne raportăm la el în timp ce trăim cu adevărat viața, putem spune că apreciem într-o mai mare măsură lucrurile bune care ne apar în cale.

Zi după zi, îi înțelegem din ce în ce mai bine pe cei doi, putem vedea de ce vor să ia această decizie fără întoarcere… Autoarea Andreea Blându ne face o biografie a fiecărui personaj în parte, o disecție a psihicului lor complicat. Ne trece efectiv prin bucuriile și regretele fiecăruia, pregătindu-ne pentru ceea ce urmează….

Clipa în care ochii lor se întâlnesc pe puntea vasului este momentul în care Ana realizează că ei doi se cunosc, simte că este apropiată de el… deși nu s-au întâlnit niciodată. Sunt prieteni, confidenți și tot ce au nevoie fiecare.

“Dar într-o zi, într-un moment de neatenție te întâlnești cu tine însuți. 

(…….) Dai cu ochii de tine și descoperi că rănile pe care le porți în tine sunt mai adânci decât credeai. Iar unele dintre ele … nu se vindecă niciodată.”

Cu toate acestea, Adrian și Ana ajung să-și influențeze viața unul altuia într-un mod uimitor. Ajung să aprecieze cu adevărat ceea ce învață unul despre celălalt și fiecare despre el însuși. Experiențele de viață ale fiecăruia le sunt reciproc folositoare.

O carte pe care am savurat-o și pe care nici nu știu când am citit-o, atât de tare am fost prinsă în această poveste de viață. Adrian și Ana sunt două personaje cu defecte și calități, pe care fiecare dintre ei și le asumă. Și care nu se feresc să-și recunoască neputințele unul în fața celuilalt.

Discuțiile dintre cei doi sunt discuții sincere între doi prieteni, discuții între un psiholog și un om disperat care caută ajutor. Ana primește în fiecare zi câte o lecție, iar Adrian învață și el câte ceva. Totuși, întrebarea lui Adrian îmi răsună în minte:

“Cum să înveți să mori, învățându-l în același timp pe cel de lângă tine să trăiască?”

Ei bine, nimeni nu cred că-i poate da un răspuns la această întrebare. Și nici măcar o garanție iluzorie a reușitei… Doar timpul va demonstra dacă această întâlnire pe vaporul vieții va avea succes, dacă ești sau nu un bun căpitan. Dacă trecerea lui prin viața Anei reprezintă un punct de cotitură, o schimbare de perspectivă sau forța de a merge mai departe. Deasemenea, Ana a reprezentat pentru Adrian un scop. Un țel propus ca ultimă realizare la apusul unei vieți trăită conform tiparelor.

O carte care ne demonstrează că nu doar destinația este importantă, ci și călătoria în sine!

“Ana, știi ce ți se întâmplă atunci când cineva îți dă drumul la mână? Îți primești mâna înapoi! Te reîntregești, te aduni, te ridici și mergi mai departe! Nu va fi ușor. Dimpotrivă! Întotdeauna e sfâșietor. Dar nu ne-a spus nimeni niciodată că va fi simplu.”

O carte pe care nu o voi uita prea ușor, care te schimbă, care-ți atinge sufletul.

“… poartă-ți rănile cu mândrie, fără teamă și fără rușine. Rănile tale vor fi mereu o parte din tine. Poate cea mai frumoasă. Cea mai reală. Cea mai sinceră. 

(………) Rănile tale nu însumează doar înfrângerile, ci și victoriile tale! Sunt dovada că ai supraviețuit! Sunt lecțiile învățate. Sunt armele tale! Și, deși te dor, tot ele te vor ajuta să mergi mai departe.”

O carte care, în ciuda previzibilității, oferă surprize! Care te face să realizezi că în viață trebuie să îți apuci cu ambele mâini fiecare șansă pe care destinul o așează în fața ta! Să profiți de ea deoarece nu știi când vei regreta că ai lăsat-o să zboare…

Mulțumim Librex pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea Port rănile tale de Andreea Blându, Editura Librex Publishing poate fi comandata pe librex.ro

Recenzii și prezentări cărți autori români