Delicatese Literare
Recenzii

Povestașul de Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Povestașul

(El hablador – 1987/The Storyteller)

Mario Vargas Llosa

Editura Humanitas Fiction

Colecția Seria de autor Mario Vargas Llosa

Traducere din limba spaniolă de Coman Lupu

Nr. de pagini: 220

An apariție: 2020

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

Construit, la fel ca Mătuşa Julia şi condeierul, pe două planuri, Povestaşul este romanul unui scriitor frământat de rostul lui şi al ficţiunii în genere. Amintirile naratorului despre un coleg din tinereţea universitară, atras irezistibil de o cultură amazoniană, alternează cu povestirile pline de poezie ale unui povestaş, personaj enigmatic, depozitar al memoriei colective şi garant al unităţii unei mici comunităţi pierdute în selva peruviană. Confluenţa finală a celor două planuri dezvăluie secreta lor unitate şi nevoia absolută de ficţiune a omului, de la individul societăţilor primitive până la exponentul culturilor occidentalizate. O carte-simbol despre nevoia noastră de real magic.

„O poveste fascinantă… cu o măiestrie uriaşă şi evident farmec, Vargas Llosa înaintează sinuos prin misterul ce înconjoară destinul lui Saúl Zuratas.“Time

Impresia cea mai puternică pe care o produce acest roman, „Povestașul”, de Mario Vargas Llosa, este aceea de călătorie într-un spațiu și timp total diferit de cel cu care suntem obișnuiți noi, oamenii acestor timpuri, ba chiar cei ai secolului trecut, chiar dacă acțiunea este plasată în a doua jumătate a secolului XX. Este un roman care stârnește interesul omului modern și îl face să fie conștient de faptul că aici, chiar pe planeta noastră există culturi atât de diferite de ceea ce înțelegem în mod normal drept civilizația noastră, încât ar putea la fel de bine să fie de pe o altă planetă.

Inițial povestit la persoana întâi din perspectiva unui narator întruchipându-l în mare măsură pe Llosa, care, aflat la un moment dat la Florența, departe de Peru și de tot ceea ce îi răscolește amintirile, vede într-o galerie dedicată culturii amazoniene fotografii ale unor triburi familiare, unde recunoaște, într-una din ele, o figură de mare impact pentru viața tribului machiguenga – povestașul. Astfel, el se întoarce în timp, în vremea studenției, amintindu-și-l pe Saúl Zuratas, un prieten de origine evreiască care devenise pasionat de viața băștinașilor Amazoniei și care consideră orice încercare a albilor de a se apropia de aceștia și de a-i „civiliza” drept un mare dezastru pentru aceste populații. Având din naștere jumătate de față desfigurată de un semn, ceea ce i-a atras porecla Mascarita, Saúl a renunțat la ideea de a deveni antropolog, tocmai pentru a nu perturba în niciun fel existența acestor oameni trăitori în junglă, urmând trasee străvechi într-un perimetru propriu lor, păstrând echilibrul acestui spațiu prin cutumele lor și credințele lor ancestrale.

Llosa a construit romanul pe două planuri: unul este cel al naratorului principal, care pornește pe panta amintirilor pe urma lui Saúl, pe care a pierdut-o atunci când se presupune că acesta a plecat în Israel, la începutul anilor ’60, iar celălalt plan îl are în centru pe însuși povestașul, care are rolul de a fi o verigă de bază între comunitățile de machiguengas din junglă. Ei se descriu drept oamenii care umblă, nomadismul lor fiind ceea ce oprește soarele din a se prăbuși, aruncând lumea în haos și în întuneric. Mitologia lor este pur și simplu fascinantă, la fel ca și obiceiurile, tabuurile – totul are rolul de a conserva ordinea, echilibrul.

Parcurgând alături de povestaș cărările ascunse din junglă, te scufunzi practic în adâncurile unei lumi misterioase, în mijlocul unui trib care a învățat legile conservării. A umbla, cum spun ei, înseamnă a supraviețui, a avea posibilitatea de a te întoarce, în această viață sau în alta. Conectați în permanență la natură, dar și la lumea spiritelor, moartea este pentru ei doar un alt aspect al naturii. Triburile amazoniene sunt foarte diferite de nativii din Anzi, incașii nu au reușit să îi asimileze, iar în anii ’50, când începe primul contact al lui Saúl cu lumea lor, nici albii și metișii – viracochas – nu reușiseră. Între aceste triburi, machiguengas au propria lor identitate și cultură. Din punctul lor de vedere, viața a pornit din voința a două entități: Tasurinchi, zeitatea creatoare benefică și Kientikabori, zeitatea malefică. Tasurinchi e un termen care poate crea confuzie. Inițial l-am luat drept numele unui zeu sau al unui erou, dar în cultura machiguenga el se aplică tuturor bărbaților – fiecare este Tasurinchi, inclusiv povestașul. Ei nu se agață de nume sau de proprietăți, în orice moment fiind dispuși să plece, să își schimbe locul, dacă așa le spun semnele. Spiritele malefice, create de Kientikabori se numesc kamagarini, contactate de vrăjitorul rău, machikanari, iar cele benefice sunt saankarite, cele cu care vorbește seripigari, vraciul bun, vindecătorul, în timpul căpielii, așa cum este numită transa mistică specifică triburilor respective.

Este descrisă în carte durerea provocată de sângerarea copacilor, cum a fost denumită febra exploatării cauciucului, care a adus sclavie multor indigeni din Amazonia, precum și alte incursiuni făcute în scopul câștigului, de a schimba jungla pentru totdeauna, băștinașii fiind priviți doar ca niște sălbatici care trebuie să fie asimilați sau să piară. Contactul între civilizații nu este întotdeauna violent, misionarii, antropologii și lingviștii încercând să le introducă treptat valorile civilizației noastre, să îi modeleze în scopul civilizării, situație despre care Saúl Zuratas are o părere foarte clară, considerând-o un abuz.

Din vorbă în vorbă, dintr-o experiență în alta, având prilejul de a se apropia de zona triburilor pentru un program de televiziune la care lucrează, naratorul principal se interesează de povestași, cei care fac legătura între machiguengas, umblând fără odihnă prin junglă pentru a duce veștile și poveștile. Povestașul este învăluit însă în mister, într-un con de umbră, este un subiect despre care nimeni nu vrea să spună prea multe. Să fie un tabu al lor? Sau să aibă un alt scop? Spre marea lui uimire, el descoperă că povestașul are o înfățișare curioasă pentru un machiguenga. Ar putea fi oare chiar vechiul lui prieten, Saúl? Să fi devenit el nu un alt alb plecat în junglă, ca mulți alții, dar un om al tribului, un povestaș?

Alături de Saúl, autorul ridică anumite întrebări legate de acest contact între civilizații. Este oare înțelept să încerci să îți impui civilizația în orice colț al pământului, odată cu ea exploatarea tuturor resurselor care o caracterizează, de multe ori lipsită de orice discernământ? Avem oare ce învăța de la cei pe care îi privim drept sălbatici primitivi din junglă? E sistemul lor perfect? Cu siguranță nu. Există între ei violență, idei exagerate, cutume care nu-și au rostul. E sistemul nostru perfect? Nu, fără doar și poate. Se vede clar ce rezultă din dorința neînfrânată de a seca resursele, de a folosi totul fără a gândi la consecințe, mai ales acum la început de secol XXI, încep să apară roadele amare ale acestor exploatări, care încă nu au încetat.

„Povestașul” este mai mult decât un roman, este o poartă spre o lume diferită, aflată chiar aici, acum. Mă întreb dacă mai există machiguengas, oamenii care umblă prin pădurea amazoniană, încercând și acum să păstreze balanța naturii. Mă întreb dacă se mai strâng aflând că a sosit povestașul, sorbindu-i cuvintele ore în șir. Mă întreb…

Vă invit să citiți acest roman și, poate, să vă puneți propriile întrebări.

„Am fost foarte mișcat de gândul că această făptură, aceste făpturi din pădurile nesănătoase de la est de Cusco și din Madre de Dios, care făceau drumuri lungi, de zile și săptămâni întregi, ducând și aducând indienilor machiguengas vești de la alți machiguengas, amintindu-i fiecărui membru al tribului că ceilalți trăiau, că, în ciuda distanțelor mari care îi separau, formau o comunitate și aveau aceleași tradiții, aceleași credințe și aceiași străbuni, aceleași nenorociri și că aveau aceleași puține bucurii; am fost foarte mișcat de imaginea trainică, poate chiar legendară, a acestor povestași care, prin simplul și străvechiul obicei – ocupație, necesitate, manie omenească – de a istorisi întâmplări, erau seva și lanțul care făceau din indienii machiguengas o societate, un popor de ființe solidare, care comunică între ele. Toate aceste gânduri mă mai mișcă încă și, chiar și acum, aici, în timp ce scriu aceste rânduri în cafeneaua Strozzi din vechea Florență, pe o căldură toridă de iulie, mă trec fiori.”

„Unele lucruri își știu povestea lor, și știu povestea celorlalte; altele, numai pe-a lor. Cel care știe toate poveștile va avea, firește, înțelepciunea. Înainte, toți au fost bărbați. S-au născut vorbind, sau, mai bine zis, din vorbit. Cuvântul a existat înainte de ei. Apoi, ceea ce spunea cuvântul. Bărbatul vorbea, iar ceea ce spunea, apărea. Asta era înainte. Acum, povestașul povestește, atâta doar. Animalele și lucrurile există deja. Asta a fost apoi.

Primul povestitor o fi fost Pachakamue, atunci. Tasurinchi a suflat-o pe Pareni. Era prima femeie. S-a îmbăiat în Gran Pongo și și-a pus o cushma albă. Era ea, Pareni. Exista. Apoi, Tasurinchi l-a suflat pe fratele lui Pareni: Pachakamue. S-a îmbăiat în Gran Pongo și și-a pus o cushma de culoarea argilei. Era el, Pachakamue. Cel care, vorbind, avea să dea naștere atâtor animale. Fără să-și dea seama, se pare. Le punea numele, rostea cuvântul, iar bărbații și femeile deveneau ceea ce spunea Pachakamue. Nu voia să o facă. Dar avea această putere.”

Cartea Povestașul de Mario Vargas Llosa se poate comanda pe libhumanitas.ro, elefant.ro, libris.ro, librariadelfin.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

12 Comments

  • familiasimionescuyahooro

    Excelenta recenzie, foarte bine ai evidențiat misterele care învăluie lumea junglei. Mulțumesc frumos pentru recomandarea deosebita❤️

  • Mirela Barbalata

    O recenzie incitantă și profundă! În puține cuvinte ai reușit să-mi stârnești curiozitatea .
    Pământul nostru ascunde locuri nebănuite, de o frumusețe deosebită chiar prin sălbăticia lor. Cu siguranță, sunt civilizații și culturi pe care nu le știm sau despre care știm puține lucruri. Aceste necunoscute au farmecul lor.
    Pe de o parte este bine să venim în contact cu astfel de informații, pe de alta parte nu. Dorința de ascensiune, putere, de bogăție aduce cu ea și distrugerea. Din păcate!

    Mulțumesc pentru frumoasa recomandare!

    • anasylvi

      Sincer, nu stiu cate au mai ramas nealterate. E normal sa existe o influenta, o schimbare, nimic nu poate ramane intr-o bula de cristal, chiar daca ne-am dori sa le conservam asa. Depinde mult si cum anume este facuta, cu cat discernamant, atentie si bunavointa. In jungla amazoniana s-a intrat cu bocancii, la propriu. Triburile stiau un adevar pe care civilizatorii lor l-au ignorat: ca supravietuirea speciei depinde de pastrarea echilibrului.

  • Tyna

    Minunată recenzie! O lume fascinantă și un mare semnal de alarma… Într-adevar, cartea te provoacă să-ți pui multe întrebări… Mi-ar plăcea să o citesc. Mulțumesc mult pentru recomandare! ❤

  • Oli

    Ooo, ce poveste frumoasa si interesanta! Minunat ai scris despre ea, Ana, felicitari si multumesc pentru ispita, imi doresc sa citesc si eu cartea asta, am trecut-o pe lista de dorinte! Imi plac povestile aparte, documentate, care ne poarta in locuri deosebite si ne ofera informatii inedite!

    • anasylvi

      Ti-o recomand cu drag, Oli! Pentru mine cel putin, au fost informatii inedite, pentru ca erau lucruri cunoscute oarecum superficial de prin documentare, aici putem insa vorbi de o adevarata aprofundare a specificului triburilor si a problemelor pe care le poate pune contactul intre culturi.

Spune-ți părerea!