Prea multi zei pentru un deşert de Doina Roman, Editura Paralela 45 – recenzie

45

Prea multi zei pentru un deşert

Doina Roman

Editura Paralela 45

Colecție: Bestseller
An apariție: 2017
Număr pagini: 264
Doina Roman, născută în Ploieşti, a absolvit Business Administration la „Open University Business School”, UK. A debutat în 2014 cu romanul „Pragul”, editura Tracus Arte. Au urmat: „Pragul 2 – Umbra martor” şi „Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp”, la aceeaşi editură. Cărţile sale au obţinut premiile: Cea mai bună carte la debut în volum, 2015, RomCon, Convenţia Naţională Română de SF&F, Premiul CHRYSALIDE, Dortmund, Germania, SESF (Société Européenne de Science-Fiction). În presa românească există peste 60 de cronici, recenzii şi referinţe la opera sa.
Doina Roman este un exemplu clar de autor român care reuşeşte să spargă graniţele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă şi Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de neratat pentru fanii Science-Fiction şi Fantasy. Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei, Prea mulţi zei pentru un deşert este o carte care, sunt convins, va influenţa istoria SF&F românească.” – Cosmin Perţa
După ce Doina Roman m-a cucerit cu fenomenala trilogie Pragul, a revenit cu un roman excepțional: Prea mulți zei pentru un deșert. Imaginația autoarei e atât de splendidă, încât mă simt efectiv smerită în fața ei. Nu exagerez cu nimic dacă spun că povestea cu totul – decoruri, personaje, subiect, mesaj – strălucește de sclipirile de geniu ale autoarei, care scrie într-un stil absolut unic, inconfundabil, din care nu lipsesc accentele comice, în care întâlnim situații și dialoguri ce stau sub semnul parodiei și al satirei, dar descoperim totodată mesaje profunde, ce oferă teme de gândire.
“-Atunci la ce foloseşti? De când te am, nu-mi dai decât informaţii inutile: cultură, ştiinţă…” 
“Sindromul Repetitiv îi împingea să învețe toată viața pe brânci. Multă vreme a fost tratat ca o modă. Oamenii lucrau ziua, iar seara se duceau să mai facă o școală. Se așezau în bănci, scriau ore în șir, apoi dădeau examene între ei.
Dacă cineva încerca să-i trateze, să le închidă clasele, deveneau apatici, mâncau tot ce găseau, până ajungeau ca niște piftii și le pierea cheful de viață, dacă viață puteai numi ceea ce trăiau ei.
Era celebru cazul unei femei care la 121 de ani era studentă la medicină, deși îi tremura mâna.” 
”― Batjocură fără rost, vorbe, eretici! Ascultați, ascultați cum am luat-o toți razna! Aplauze și țicneală. Revolte artistice, cântece fără rost, praznice fără sfinți, bătălii fără arme, dragoste fără speranţă, semnul crucii fără credinţă, amintiri false!… Unde-i omenirea și pe cine plânge?”
,, Culorile astea, care se desfăşoară cu o bucurie încă ascunsă mie, care îmi e doar arătată acum, când palmele îmi sunt pline de băşici, când mă gândesc că n-am trăit şi n-am înţeles mai nimic din viaţă, parcă spun: “Uită-te, muritorule, la desăvârşire, ea va exista şi după ce tu n-o să mai fi! Iată ziua asta şi clipa asta care n-o să se mai repete niciodată în timpul tău!”.”
Dintr-un interviu oferit de autoare, am aflat că sursa inspirației pentru ”Prea mulți zei pentru un deșert” a pornit, ca de fiecare dată în cărțile ei, de la lumea în care trăim, de la întâmplări și realități contemporane: “De aici pornesc întotdeauna și construiesc alt univers credibil și posibil. Atunci când religiile se concentrează pe putere se nasc războaie; la ora actuală se duc multe conflicte reci între diferitele religii tradiționale și altele care se înfiripă, de pildă cele bazate pe autocunoaștere. Povestea fantastică a nașterii neconvenționale a unui nou Mesia, a unei alte credințe se împletește în roman cu speranța de nemurire a omenirii, cu necesitatea unui salt în evoluție și cu o lume pe cât de stranie pe atât de puternică și plină de emoții“.
Am pășit cu emoție în Universul creat de autoare, ca într-o călătorie pe o planetă necunoscută unde ești debarcat fără ghid. E ca și cum ai descoperi o lume care ia naștere sub ochii tăi. Citind cartea, fiecare pagină proiectează în fața ochilor uimiți ai cititorului descrieri și imagini de o asemenea originalitate și intensitate, încât cred că și unui regizor i-ar veni greu să țină pasul cu imaginația Doinei Roman, dacă ar fi să facă un film. Dar ce film ar ieși!!!
Cartea mi se pare greu de încadrat într-un anume gen. Este o carte fantastică, dar cu trimiteri către genul SF – decorurile exotice, întinderea deșertică, personajele extraterestre ce populează lumea creată în carte, tehnologia și biotehnologia întâlnită (foarte interesantă ideea cu hecatorii, vehicule aeriene obținute prin biotehnologie), divinitățile ciudate, ca și existența unei profeții mesianice, fiind tot atâtea elemente care înclină spre latura științifico-fantastică. E în același timp o distopie, o proiecție a omenirii într-un viitor îndepărtat în care Pământul e aproape colonizat de o rasă extraterestră venită din spațiu sub formă de spori, cu o conștiință colectivă, sub pretextul că aceștia sunt răspunsul la cea mai mare dorință a omenirii: obținerea nemuririi. Dar cu ce preț, și sub ce formă, nimeni nu a putut prevedea. Și astfel, specia umană a ajuns să fie amenințată și să se afle într-un nesfârșit război rece cu certesienii, dar și cu glotanii cu abdomen mobil, ambele fiind specii extraterestre, aflate ele însele în conflict. Dar cea mai perfidă amenințare era Alteea-Femeia-Ciupercă.
E foarte util în acest sens Dicționarul Deșertului de la sfârșitul cărții, care ne definește fiecare termen în parte – rasă extraterestră, plante, animale fantastice, armă sau tehnologie nepământeană, așa cum le-a imaginat autoarea. Apreciez în mod deosebit această modalitate de a prezenta termenii neobișnuiți, proprii cărții, care fluidizează foarte mult lectura, fără ca cititorul să se piardă în explicații date în timpul acțiunii cărții.
Structural, volumul urmărește două planuri, în cele două părți ale cărții, spre final acestea alternând.
Pentru început e adus în prim plan Maximus Sardis, profesor la Universitatea din Drigat, un bărbat frământat de incertitudini, care e pus într-o situație în care trebuie să-și dovedească tăria de caracter și să-și adune toate rezervele de curaj și determinare de care dispune pentru a duce la capăt o misiune de o importanță crucială în condițiile în care se trezește închis într-o celulă CIAM – Casa Iluziilor Amintirilor si a Morții – iar propriile amintiri par să-l trădeze, revenindu-i obsedant în minte frânturi din amintiri împletite cu un vis de la care a pornit totul, și care implica un cal care topea drumul în picioare – Calul Care Adună Drumul – o cămașă misterioasă, Cămașa Ioaniților, o tânără, Melia – și un prunc, Konos. Ioaniții erau o civilizație străveche, foarte avansată cultural, care dispăruseră de pe Pământ, dar religia lor și credința în ei rămăsese. Cămașa Ioaniților era o relicvă a acestei civilizații dispărute. Iar Maximus Sardis a fost predestinat, se pare, să fie Primul Purtător al Cămășii, Croitor al Universului.
”Calul ăsta are coaste de vexhal Dacă te la să să-l încaleci înseamnă că îți este dat să te duci acolo unde trebuie să fii și unde ai ceva de înfăptuit. (…) Nu uita nici o clipă că s-ar putea să te arunce dacă simte că ești slabă. Nu-ți lăsa gândurile să zboare, nu zâmbi și nu plânge! Ține-l strâns pe Konos și zboară ca și când ai fi făcut asta de mii de ori. Când se oprește, nu te da jos! O să plece mai departe fără tine, fără voi, o să rămâneți într-un ținut unde nu trăiește nimeni, în Popasul de Cremene!”
Cămașa se lipise de el, intrase în piele, i se vedeau doar firele alb-sidefii, ca o rețea ciudată. Se uită în oglindă, parcă era tatuat cu un text argintiu. Nu-i stătea rău…
„…E viața mea, gândi Maximus și își dori să aibă brațe s-o îmbrățișeze, să poată s-o închidă în piept ca nimeni să n-o atingă, să o sărute, să păstreze ceva din ea, să mai stea puțin lângă ea, să mai îndrepte ceva. Amintiri, iluzii, imagini, în timp ce gerul-clopot îl silea să vadă tot, să retrăiască tot, înainte… înainte de ce?”
Decorurile, locațiile la care face referire sau ne poartă acțiunea sunt uluitoare, magistral construite: Drigat, Marea Barieră de Nisip, Fundătura, Pădurea de Cremene, Golful de Piatră, Jumătatea Galbenă, Coșul Surpat, Fâșia de Nisp, Orașul Păsării Nor, Mănăstirea Nezidită.

Un alt fir al poveștii o urmărește pe Melia, o sclavă hibrid îndrăgostită de stăpânul său, Acron, un medic legist care făcea experimente pe cele asemeni ei. Din încrucișarea oamenilor cu glotanii au rezultat leranii, ființe considerate inferioare, sclavi-hibrid. Erau folosiți la diferite munci, dar și pentru experimente. Nu aveau drepturi. Melia era o lerană.
”Se numesc lerani și nu sunt bine văzuți nici de glotanii care i-au părăsit în fașă, nici de oameni. Sunt doar unelte bune de muncă, neglijați, lăsați să se descurce singuri, de multe ori sacrificați cu bună știință.”
Mi-a plăcut foarte mult de neobișnuitul animăluț al lui Acron, pe care îl purta pretutindeni într-un borcan cu apă: caracatița Kitty, care cânta și era aducătoare de apă și de ploaie.
”Kitty parcă înnebunise. Acron scosese borcanul din sac, deșurubase capacul și îi spunea să tacă. Atâta i-a trebuit cefalopodei. Cânta cu două brațe ridicate în dreptul ochilor care clipoceau. ”All you need is love!” răsuna din ventuzele care luaseră forma unor difuzoare, se fixaseră pe gura borcanului și scoteau sunete dulci și incredibil de melodioase, perfecte, ce mai! (…)
– Fă ceva! Kitty a început să cheme apa, într-o oră va scufunda orașul, strigă Melia la Acron, care era fascinat de inelele caracatiței lui cu inele albastre.” 
Prima parte a cărții alternează amintirile lui Maximus de dinainte de a fi închis – aflăm și despre ciudata lui relație de iubire cu Lavia, o reprezentantă a forțelor de ordine ale Structurii – ca și povestea Meliei și a lui Acron, ca și a fiului ei, Konos, până când acesta ajunge la maturitate.
În partea a doua a cărții e adus în prim plan Konos, fiul Meliei. Konos era rodul unei concepții imaculate, purtând semnătura ADN a lui Maximus, și fiind purtătorul Cămășii Ioaniților, cel prin care se putea împlini profeția.
”- Și ai venit să mă vinzi, Akron? De ce să mă vâneze serviciile speciale?
– Am venit să rămân cu tine, femeie! Dar fiul tău va fi căutat de multă lume. Profeția spune că băiatul unei lerane și al unui om va moșteni Cămașa Ioanilor și va hotărâ soarta tuturor. Crezi că nu e de ajuns să încerce căpeteniile glotane, umane și certesiene să-l omoare? 
– Ar trebui să aibă grijă de el, spuse femeia, nedumerită. 
– O să-l taie în trei, să aibe fiecare dovada că e mort.” 
Alături de aceștia, îi vom cunoaște pe interesanții lor însoțitori, care vor apărea pe rând în poveste, cum este glotanul Kay, fiul generalului Ethan – glotanii erau o rasă străveche, ce aveau o nobilime conducătoare. Aceștia aveau biologie și genetică asemănătoare cu ale oamenilor, dar erau tare urâți, gri și scofâlciți. Mi-a plăcut de Kay, foarte interesant personaj.
Una din părțile mele preferate din carte este cea în care Konos este înrolat ca soldat într-un ținut periculos și neprietenos, având sarcina de a colecta ”Ulcele” de pe Muntele de Vexhal, controlat de certesieni. Excepțională idee și excepțional exploatată cea cu Femeile-de-lut/Perle-de-Nisip/Ulcele. Conform dicționarului de la finalul cărții,  acestea sunt obținute în urma trecerii indivizilor speciei umane, vii sau morți, prin purgatoriul biotehnologic subteran controlat de certesieni. Produsele finale sunt asemănătoare golemilor din mitologia ebraică, dar cu diferența că au caracteristicile fizice ale sexului feminin.
Sunt folosite ca sclavi.
Ieșeau din munte, ca expulzate dintr-un vulcan și erau culese cu greble speciale. Erau forme din lut ca niște femei frumoase care odată culese se transformau în statui de piatră, ce se mișcau și acționau la comandă, precum roboții.
”Odată ies, sunt goale, galben fosforescent, deschid gura, cască ochii mari, iar noi trebuie să apăsăm butoanele pentru tractare. Platforma de vexhal, cu plasa subțire ca foaia, trebuie poziționată sub tălpile lor, altfel le taie picioarele și lotul nu mai e bun de nimic.”
Nu aveau conștiință, simțuri sau sentimente, nu aveau nevoie de apă, hrană sau îmbrăcăminte, și puteau și instruite să facă absolut orice le cereai. Asta era ceea ce se știa. Dar dacă ele simțeau, știau ce se întâmplă cu ele și aveau sentimente, dar nu puteau arăta asta? Copleșitor gând!
„Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?”
Această parte a cărții e scrisă, pe parcursul a câtorva capitole, la persoana întâi sub forma unui jurnal ținut de Konos, pe zile, așa încât suntem conectați la întreaga experiență trăită de el în acest loc înfricoșător.
”Aici e pustiu, doar nisip și noroi. Răsuflarea ținutului atunci cînd se stârnește vântul e ca a unui prădător care își varsă mațele după ce s-a îmbuibat cu hoituri. Când începe furtuna, totul e pământiu și întunecarși nisipul mugește în văzduh ca o vită la tăiere.”
Acum e momentul să fac referire la niște personaje adorabile, foarte originale: wancuii, animăluțe micuțe ca niște sforicele, și care puteau vorbi. O pereche de wancui, – Tas și Fema îl vor însoți pretutindeni pe Konos, iar interacțiunea cu aceștia face deliciul scenelor în care apar.
”Noroc cu wancuii! Stăm de vorbă ore în șir, mascului îmi mănâncă din palmă și tot de acolo urinează pe patul de jos. Femela îl ceartă ore în șir. Și-au făcut casă în sertarul meu. Masculul se roagă de mine să-l iau în misiune.”
Iar misiunile constau în colectarea Femeilor de lut și apoi în ambalarea acestora în paleți, câte patru la un palet.
”Le împachetăm ca pe sticle, în picioare, în lăzile cât un palet intră patru, fiecare la locul ei, frumoase și reci, frumoase și stranii, închid ochii toate odată și așează mâinile pe piept cuminți. Noi nu mai tresărim de mult, ne gândim că oricum nu le doare, oricum nu simt, nu le e foame, nu le e frig. Căutăm tot timpul pe sub gene un semn cît de mic, un deget mișcat altfel, un zâmbet, un cap care să se aplece, o privire. Nu ne-a fost dat până acum.”
După care…
” (…) mă gândesc la ultima ulcică pe care am scos-o cu o seară înainte. E altfel, are ochii verzi, curgea încă lutul de pe ea ca un lapte când s-a ridicat. Nu e perfectă ca toate celelalte. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi aruncată ca rebut, atât e de slabă. Când a apărut, își ținea mâinile în fața sânilor. Asta m-a făcut să o scot cât mai repede cu foaia greblă. Până la depozit mi-a fost teamă să nu se rupă. M-am apropiat de ea și i-am scris numele meu pe spate și în palmă. Era a mea. Atât am putut să fac. (…)
Am botezat-o Nyame”
Evenimentele se succed în ritm alert, explozia de pe platforma Muntelui de Vexhal e urmată de fuga lui Konos însoțit de Maipo – un rancui, destoinic animal de pază, ca și de nedespărțiții lui wancui, Tas și Fema, care oricum nu-i erau o povară, îi încăpeau în buzunar. Însă nu o putuse lăsa în urmă nici pe Nyame, care îl urma supusă, în felul ei tăcut, ca un robot. Ce urgii au de înfruntat pe drum, rămâne de văzut, iar relația și interacțiunea cu Nyame va căpăta semnificații noi. Cum anume? Veți afla citind cartea. M-a încântat, impresionat și emoționat povestea lui Konos și iubirea lui, ce părea fără speranță, pentru Nyame.
Am apreciat în mod deosebit că avem parte și de romantism în carte, iubirea apare acolo unde te aștepți mai puțin, iar odată apărută are puterea de a schimba destine. Poate chiar destinul omenirii…
Întâlnim situații dramatice, chiar șocante, personaje antropomofe, fenomene stranii, peisaje incredibile, plante și animale fantastice, care se vor împleti într-o poveste cu mesaje profunde, ai cărei eroi vor da dovadă de putere de iubire și sacrificiu, și vor avea speranță, chiar atunci când pare totul în zadar. Sunt foarte multe personaje, întâmplări, repere, sensuri, la care eu nu am făcut referire aici, şi le veţi descoperi la propria lectură. Bineînțeles că nu vă voi spune care e deznodământul poveștii, ce s-a întâmplat cu fiecare personaj în parte, nici dacă s-a împlinit sau nu profeția, dar voi spune că finalul m-a încântat – ca toată cartea, de altfel, un ”must-read” pentru iubitorii de fantasy, SF, distopii, povești originale și cărți cu totul extraordinare! Dacă ar fi să descriu această carte folosind un singur cuvânt, acesta ar fi: genială!

Mulţumim autoarei Doina Roman şi Editurii Paralela 45 pentru cartea oferită pentru recezie.

Cartea Prea mulţi zei pentru un deşert de Doina Roman poate fi comandată de pe site-ul editurii Paralela 45, ca şi de pe elefant.ro,  librarie.net, libris.rocartepedia.ro

About Author

45 de comentarii

  1. Minunata prezentare! Desi am o lunga lista mi-ai amplificat interesul pe care deja il aveam pentru roman, mai ales dupa ce am citit „Pragul” si am descoperit stilul Doinei Roman.

    • Multumesc! Ana, ti-l recomand insistent, cred ca vei fi surprinsa in cel mai placut mod posibil! Iti astept cu mult interes parerea!

  2. Waw! Copleșitoare recenzia! Pur si simplu o lume fantastica aparte, cu multe fațete, care efectiv te captivează. Mă bucur ca am cartea.

  3. Felicitări pentru recenzie!Eu nu prea sunt fan al acestui gen de cărți,dar autoarea m-a cucerit asa mult cu Pragul încât sigur o sa o citesc si pe aceasta.Eu la pragul am aflat de dictionar abia la sfarsitul primului volum si mi-am cam batut capul cu ce inseamna un cuvânt sau altul

    • Multumesc, Claudia! Sa le citesti neaparat, sunt – ma repet – un must-read pentru fanii genului, dupa parerea mea, dar sunt covinsa ca sunt apreciate si de cei care nu sunt in mod deosebit fani ai acestui gen. O carte buna e o carte buna, indiferent de gen…

      • Eu care nu sunt fan recunosc ca mi-a plăcut foarte mult Pragul si sunt de acord cu OLI în privința autoarei.E genială!

  4. Balan Daniela on

    geniala si cartea dar si recenzia ta Oli ,felicitari mi-am propus sa citesc ,,Pragul,, si apoi sper sa citesc si cartea aceasta mai ales ca m-ai tentat cu aceasta recenzie !

  5. O recenzie minunată! Tot zic să o descopăr și eu pe această autoare, mai ales pentru că este ploieșteancă… Prezentarea ta mă tentează, iar acele locuri amintite cred că mă vor face extrem de tare să visez.

    • Mă bucur că te-am tentat cu recenzia mea! Cartea e extraordinară, sper să o citești și cred sincer că îți va plăcea!

  6. O recenzie unica, detaliata si complexa, asa cum ne-ati obisnuit! Felicitari! Desi fantasy nu este genul meu preferat, citesc cu placere orice recenzie publicata de voi, macar pentru cultura mea generala. Chiar daca nu citesc de obicei fantasy, imi place sa descopar autori romani atat de talentati

    • Multumesc de apreciere! Doina Roman e cu siguranta unul din cei mai talentati autori romani contemporani, ba, mai mult de atat, cartile ei au depasit granitele tarii noastre, fiind tradusa si in strainatate.

  7. Lavinia M. Fulga (FALLON) on

    Eu inca nu am „trecut” Pragul, sunt la volumul 3, insa, deoarece Doina Roman a devenit oficial una dintre autoarele mele preferate, acest nou roman al ei va intra in mod automat in biblioteca mea.
    Superba recenzia.

    • Merita, te asigur! Pragul e o trilogie de referinta a genului, as spune. Cat despre Prea multi zei pentru un desert, e de sine-statatoare.

  8. Spectaculoasa recenzia ta, Oli! Felicitari! In mod surprinzator, mi-a placut mai mult cartea de fata decat trilogia Pragul. A fost mai pe intelesul meu, actiunea si intriga m-au tinut intr-o permanenta stare de tensiune. Iar latura romantica – 3 povesti de dragoste – mi-a facut inima sa zburde de bucurie.

    • Mulțumesc, Alina! Ai dreptate cu cele trei povești de dragoste! M-au încântat, foarte neobișnuite și neașteptate! Poți să o mai pui și pe cea dintre Tas și Fema, adorabili wancuii ăstia! Făceau și nuntă! Iar ideea cu Femeile -de-lut e impresionantă!

Spune-ți părerea!