Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire de Ralu-Ana Avram, Editura Hyperliteratura – recenzie

„Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire”, de Ralu-Ana Avram este un roman destul de aparte în peisajul scrierilor contemporane. Autoarea a decis să își plaseze eroii într-o perioadă trecută, începutul de secol XX, în sudul Franței, în Provence. Tenta istorică a romanului este însă neglijabilă, punctul de atenție principal fiind moravurile și psihologia personajelor.

Întreaga acțiune este restricționată la domeniul familei Bonnaire, o familie bogată, iar protagonistul marcant este chiar cel care apare în titlu – Fabien Bonnaire, mezinul cuplului Francois și Mirelle. Cei doi mai au o fată ajunsă la vârsta măritișului, Catherine.

Fabien este un băiat diferit de ceilalți de vârsta lui. În loc să se joace cât e ziua de lungă cu ceilalți copii de-o seamă, el își petrece cea mai mare parte a timpului citind și scriind, ori altminteri visând, fie în mijlocul naturii, fie în propriul pat, unde imaginația lui desfășoară adevărate filme de acțiune.

Francois este tatăl limitat și egoist, lovit de așa-zisa criză a vârstei mijlocii, considerându-se prizonier într-o căsnicie în care se simte manipulat, lipsit de libertate. Dorința lui cea mai mare este să fie din nou tânăr, iar aceasta îl face să se comporte necugetat și mârșav, în loc să se bucure de statutul său privilegiat.

Mirelle este o femeie adeseori descrisă drept „încântătoare”, atât de propriul fiu cât și de alte persoane din anturaj. La rândul ei, se simte nemulțumită de cel pe care l-a luat de soț, cunoscându-i prea bine defectele și visând la o iubire adevărată, ca în romanele de dragoste.

Catherine este încă și mai visătoare în această privință. O tânără capricioasă, răsfățată, superficială, își dorește să își găsească jumătatea.

Raporturile între membrii familie Bonnaire sunt lipsite de substanță, marcate de afectare pe față, care reiese din limbajul folosit în dialoguri, iar autoarea are grijă să sublinieze dedesubturile, explorând gândurile fiecăruia dintre cei patru. În scenă intră un al cincilea perosnaj, servitoarea Lia, o tânără frumușică și nu foarte dezghețată, care ajunge victima atențiilor desfrânate ale stăpânului casei, dar și ale unor rele tratamente și jigniri, aplicate de Catherine și Mirelle, care au o atitudine plină de condescendență față de ea.

Acțiunea în sine de multe ori trenează, în beneficul gândurilor, trăirilor și gesturilor personajelor. Doar în visele lui Fabien lucrurile se petrec de o anume manieră, menite să însuflețească peisajul anost al acestei vieți familiale, aparent tihnite, dar care ascunde multe frustrări și nemulțumiri. Un exemplu sunt scenele meselor în familie, care îmbracă aspecte grotești prin gândurile și atitudinile celor care împart același sânge. Aspectul general este cel de tragicomedie a moravurilor. Se repetă adeseori exprimare „nici… nici…”, care ar putea fi interpretată fie ca o scăpare a autoarei, fie, dacă este făcută cu intenție, drept o încercare de a stabili coordonatele lumii respective – o lume de mijloc, dar nu în zona de echilibru, ci în cea de mediocritate. Indiferent de intenție sau lipsa ei, am găsit că acest lucru devine obositor și încarcă romanul, din cauza folosirii mult prea repetate.

Limbajul prețios folosit de personaje accentuează diferența între formă și fond, îngustimea minții și superficialitatea.

Petrecerea organizată de familia Bonnaire, mai exact de Catherine, care dorește să îl prezinte lumii pe noul ei iubit, Gustave, devine punctul culminant al romanului. Din nou, aceeași temă – societatea celor răsfățați de soartă, în contrast cu existența lipsită de speranță a Liei. Nefericirea planează însă asupra tuturor, poate doar tânărul Fabien să mai aibă o șansă de a se rupe de neinspiratele apucături familiale.

Deși pe copertă găsim următorul enunț – „un băiat și tatăl său se îndrăgostesc de aceeași slujitoare” – în fapt lucrurile sunt foarte diferite.

Finalul se înscrie pe aceleași coordonate ca restul romanului, îmbinând note de tragic și de comic.

Combinația de realism cu oniric este una frecvent folosită în literatură. Fără a fi o lectură neapărat neplăcută, romanul mi-a lăsat senzația de ambiguu, de nedefinit. Deși mesajul este clar, scrierii îi lipsește o anumită forță, din punctul meu de vedere, dar aceasta este doar o impresie subiectivă.

Dacă ați găsit interesant subiectul, vă invit să descoperiți acest roman și să vă faceți propriile impresii pe baza lecturii. Ediția este de buzunar, dar cu un font bun, o copertă plăcută cromatic și un semn de carte asortat.