Răzbunarea iertării de Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas Fiction – recenzie

16

Răzbunarea iertării

(La Vengeance du pardon – 2017)

Eric-Emmanuel Schmitt

Editura Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt
Traducere și note de Laurențiu Malomfălean
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2019
Patru povești și patru destine ieșite din comun imaginate de Eric-Emmanuel Schmitt pentru a explora sentimentele intense, aproape niciodată mărturisite, care ne determină gesturile extreme.
„Poate fi definit un om printr-o singurã faptã? Și este iertarea mereu posibilă? Acestea sunt întrebările care răsună neîncetat în fundalul poveștilor cu deznodământ implacabil ale lui Schmitt. Iar autorul le răspunde cu virtuozitatea care e o constantă a scrisului său.“ – Lire
Maestru al nuvelei (gen literar care i-a adus un Premiu Goncourt în 2010), Schmitt le oferă cititorilor săi, cu acest nou volum, patru texte surprinzătoare și tot atâtea ipostaze ale volatilei relații dintre vinovăție și iertare.

Eric-Emmanuel Schmitt este un vrăjitor al cuvintelor, cartea ”Răzbunarea iertării” reușind să-ți transmită, în relativ puține pagini, foarte multă emoție.
Toate cele patru povestiri sunt extrem de interesante și surprind mai multe tipologii umane, ușor de identificat și în viața de zi cu zi. În fiecare dintre ele există vină și regret, dar și iubire și iertare. Iertarea îl eliberează pe cel care-o oferă și îl îngenunchează pe cel care-o primește… Există multe nuanțe ale iertării, iar autorul ne ajută să le sesizăm pe câteva. Iertarea poate veni din suflet, naturală și necondiționată sau poate fi autoimpusă, calculată și rațională, pentru a te elibera de chingile suferinței și a putea merge mai departe… Iertarea poate irumpe ca o formă de ispășire a greșelilor din trecut… Câteodată, cel mai greu este să te ierți pe sine însuți…

Surorile Barbarin

Două gemene adorabile văd lumina zilei într-un sat idilic, dar viața lor nu se va dovedi atât de feerică pe cât o prevestea povestea nașterii lor: la început nedespărțite, vor ajunge rivale, dacă nu chiar dușmance de moarte.
Prima povestire pornește de la o temă interesantă, aceea că, deși două persoane pot arăta la fel ca fizic, caracterul lor poate fi complet diferit, cum se întâmplă adesea în cazul gemenilor identici.
Lily și Moisette semănau izbitor fizic, ambele fiind fermecătoare, însă personalitățile lor erau diametral opuse, ceea ce le-a influențat și traseul în viață.
În timp ce Lily era bună, inteligentă, perseverentă, iubitoare și iertătoare, Moisette era invidioasă, intrigantă și egoistă, incapabilă să iubească pe altcineva decât pe sine însăși.
Este greu de spus dacă acest caracter urât al lui Moisette îi fusese impregnat încă de la naștere sau se formase așa ca urmare a unor întâmplări petrecute în copilărie și adolescență.
Lily fusese prima născută, așteptată și adorată încă din prima clipă în care venise pe lume. Moisette, sosind la câteva momente după sora ei, fusese o surpriză, care-i lăsase nedumeriți pe părinți, care nu știuseră prea bine cum să reacționeze. Însăși numele ei – Moisette, fusese dat la repezeală, o derivație de la Moise, cum se gândiseră să-l numească copilul lor, dacă s-ar fi născut băiat.
În primii patru ani de viață, cele două fetițe trăiseră complet în armonie, ca două unități identice ale unui întreg. Ceea ce avea să producă o fisură, care se va transforma ulterior într-o prăpastie odată cu trecerea timpului, a fost o gafă imensă a părinților făcută chiar de ziua lor. Atunci, Lily a primit cadou o păpușă blondă, superbă, iar Moisette un ursuleț de pluș. Deși Moisette a cerut intempestiv să primească ea păpușa, iar Lily era dornică să i-o cedeze, părinții au rămas fermi pe poziție, neacceptând schimbul. Pentru Moisette, suferința provocată de respingerea rugăminții ei i-a declanșat un sentiment de invidie față de sora ei, cea preferată de părinți, sentiment care se va acutiza până la extrem de-a lungul anilor, influențându-i dramatic deciziile.
”Nedreptatea conștiinței… Pentru unii, ea semnifică o înflorire, pentru alții o decădere. Dacă pe lumea celor dintâi se ridică un văl, pe cei din urmă un zid îi închide într-o temniță.
Singurătatea e un regat căruia unii îi văd tronul, alții hotarele.
Lily s-a bucurat să exploreze natura din jurul ei, în plus, o cutreiera înzestrată cu o geamănă! Jignită, neîncrezătoare, Moisette a socotit universul neprimitor și a observat că prezența surorii ei îi știrbește influența, dimensiunea, proeminența… La a patra aniversare, Lily câștigase o soră, Moisette își descoperise o rivală.”
Deși Lily își iubea necondiționat sora și i-a iertat acesteia, de-a lungul timpului, toate greșelile și răutățile față de ea, chiar dacă unele dintre ele erau de-a dreptul malefice, pe Moisette nu au impresionat-o dovezile mărinimoase de iubire și bunătate ale surorii ei, ba, din contră, au îndârjit-o tot mai tare.  Când tu nu ești capabil de gesturi altruiste, crezi că nimeni nu este…
Drept consecință, Lily a trecut prin viață senină și împăcată, trecând cu bine peste toate loviturile sorții, iubirea și capacitatea de a ierta acționând ca un balsam asupra sufletului ei rănit de multe ori, pe când Moisette s-a înrăit și acrit tot mai tare cu trecerea timpului, sentimentele negative arzând-o pe dinăuntru ca un acid.
Finalul povestirii, deși m-a întristat, nu m-a surprins, întrucât toate faptele celor două surori de până atunci m-au condus la acea concluzie logică referitor la ce se întâmplase cu adevărat între ele la bătrânețe.

Domnișoara Butterfly

Un bancher versat și cinic, mereu răsfățat de soartă, învață, de la o mamă dispusă să renunțe la tot pentru fiul ei, lecția sacrificiului și a iertării.
Aceasta povestire m-a emoționat cel mai tare, făcându-mă să-mi dea lacrimile de mai multe ori.
Din păcate, cu cât crește sofisticarea și gradul de civilizație, se pierde tot mai mult puritatea, inocența și capacitatea de a iubi necondiționat…
William, un adolescent în vârstă de șaisprezece ani, provenit dintr-o familie modestă, însă din cale afară de ambițios și dornic de afirmare, dorea să se impună cu orice preț în fața prietenilor lui de bani gata. Astfel, aflat împreună cu aceștia în vacanța de vară la cabana de la munte a unuia dintre prietenii lui, a pus un pariu că o va seduce pe Mandine, o localnică de aceeași vârstă cu el, înzestrată cu un fizic superb dar născută cu un retard mintal.
Misiunea lui nu a fost prea grea. Mandine s-a îndrăgostit nebunește de el și i s-a dăruit fără rezerve. Pentru William, momentele de pasiune alături de ea au fost ca o poezie frumoasă, simțindu-se transpus într-o altă lume, mai frumoasă și mai curată. Totuși, prietenilor lui nu le-a mărturisit sentimentele stârnite în el de Mandine, ci a doar a precizat cu cinism că și-a atins scopul.
Mai mult, odată revenit la Paris, în momentul în care a primit o scrisoare de la Mandine, plină de greșeli gramaticale, în care aceasta îi mărturisea dragostea ei înflăcărată, sentimentele lui William s-au transformat în dispreț și a ignorat complet misivele ei, simțind că orice asociere cu ea l-ar fi tras în jos.
Când Mandine l-a informat că rămăsese însărcinată, William s-a reîntors la munte și i-a aruncat un pumn de bancnote, cerându-i sec să avorteze, împietrindu-și inima în fața suferinței ei cumplite când i-a frânt inima. Peste câteva luni, o nouă scrisoare îl anunța că a devenit tatăl unui băiat, veste pe care a tratat-o cu multă indiferență.
Anii au trecut, iar soarta l-a forțat pe William să-și aducă aminte de băiat. Unchiul său, ce se îmbogățise în urma unor tranzacții bursiere, i-a lăsat moștenire întreaga lui avere cu condiția să aibă un fiu care să-l moștenească. William, care rămăsese steril în urma unui accident, și-a adus aminte de Mandine și fiul ei, James.
Mandine este un personaj extraordinar. Curată și pură sufletește, l-a întâmpinat pe William cu multă bucurie, nepurtându-i nici cea mai mică ranchiună că acesta o ignorase complet timp de zece ani.
Când William i-a ”confiscat” practic fiul, luându-l cu el la Paris, suferința lui Mandine a fost cumplită, însă s-a forțat să rămână în viață de dragul fiului ei, în ideea că l-ar mai putea ajuta cândva. După cum vom descoperi, destinul a făcut ca, într-adevăr, James să aibă nevoie de un ajutor miraculos la un moment dat. Sacrificiul pe care l-a făcut Mandine pentru a-și salva fiul te impresionează până la lacrimi…
William s-a atașat mult de fiul lui, care-i semăna leit, moștenindu-i inclusiv trăsăturile negative ale caracterului – cinismul, lăcomia de bani și dorința de lux. Mai înțelept odată cu înaintarea în vârstă, William a suferit observând la fiul lui același dispreț față de mama lui, pe care-l avusese și William cândva. Vizionarea operei Madame Butterfly i-a acutizat și mai mult mustrările de conștiință ale lui William, identificându-se în rolul cinicului Pinkerton, care-i provocase în final sinuciderea sărmanei Cio-Cio-San. Într-o încercare disperată de a mai îndrepta ceva din răul produs, William a început să-i scrie el scrisori în numele fiului său, știind că acestea o vor bucura mult pe Mandine.
Însă acum Mandine nu mai era, iar fiul lui îl pusese în fața unei situații catastrofale, punând la punct o schemă tip Ponzi și provocând falimentul băncii care le aparținea, pierzându-și totodată și întreaga avere, iar James riscând să primească 150 de ani de închisoare.
Se mai putea face oare ceva? Un răspuns miraculos avea să-l primească William, invocând spiritul lui Mandine. Vă las să descoperiți singuri ce decizie va lua William.
”- Când nu mai poți salva nici banii, nici onoarea, mai poți salva încă iubirea.”
”- În iubire, meritul stă în cel care iubește, nu în cel care este iubit.”

Răzbunarea iertării

Un criminal în serie închis pe viața este chemat săptămânal la vorbitor, dar nu de mama lui, ci de cea a cărei fiică a ucis-o cu bestialitate. Ce urmărește îndurerata Elise? L-a iertat pe monstru, sau vrea să-i alunge liniștea?
Această povestire m-a tulburat cel mai mult.
Sam, un criminal în serie, își mărturisise cu mult cinism crimele produse, descriind cu lux de amănunte modul în care le înfăptuise, fără a arăta nici cea mai mică urmă de empatie față de victime, cărora refuza să le spună pe nume, identificându-le doar prin numere.
De peste cinci ani, Elise, mama lui Laure, cea de-a treia victimă, venea săptămânal la vorbitor pentru a discuta cu Sam, urmărindu-l pe acesta peste tot unde fusese transferat.
Ce urmărea oare Elise? Neînțelegerea motivației lui Elise îl intriga pe Sam, care îi accepta vizitele din plictiseală și curiozitate.
Cu o stăpânire de sine remarcabilă, Elise a reușit să-l facă pe Sam să conștientizeze că în el coexistau două personalități diferite – un om bun care existase cândva, înainte să fie respins de două ori de ambele lui mame, atât cea naturală cât și cea adoptivă, și un monstru care pusese stăpânire pe el, provocându-l să facă toate acele atrocități.
Înțelegerea și incredibila iertare acordată de Elise au scos la lumină partea umană a lui Sam și, odată cu ea, toată vina, durerea și regretele pentru faptele săvârșite…
Foarte interesantă este și interacțiunea lui Elise cu Pisu – o pisică vagaboandă care se aciuise pe lângă casa ei, dar pe care ea o alunga în permanență. După o noapte furtunoasă, în care Elise refuzase să-i acorde un adăpost pisicii, a găsit-o pe aceasta mai mult moartă decât vie, sfâșiată de câinele vecinilor. Copleșită de vină, Elise a dus pisica la veterinar, plătind oricât pentru o operație pentru a o salva. Totuși, deși operația a reușit, viața pisicii atârna în continuare de un fir de păr. Vocea lui Elise a readus-o la viață, pisica întorcându-se spre ea cu o privire plină de iubire și speranță.
Dacă pe Sam iertarea lui Elise l-a îngenuncheat, aruncându-l în iadul conștiinței, sfâșiat de regrete, lui Elise iertarea pisicii i-a oferit șansa miraculoasă de a se mai putea atașa de cineva…
Câteodată, tocmai un animal ne poate oferi cea mai prețioasă lecție de umanitate…
”- Subestimăm întotdeauna sentimentele animalelor. Uitați-vă la pisica dumneavoastră. Pentru a supraviețui, avea nevoie de un motiv ca să trăiască: de dumneavoastră. Dragostea ei, dragostea dumneavoastră a readus-o la viață.
Elise, zguduită, câștigată de afecțiunea pătimașă pe care o ținea în brațe, s-a lăsat să alunece la pământ, și-a vârât nasul în blana pufoasă, mătăsoasă, caldă și, pentru întâia oară după cinci ani, a început să plângă.”

Desenează-mi un avion

Zilele tihnite ale lui Werner von Breslau, un nonagenar retras, fost pilot de vânătoare reconvertit în grădinar pasionat, se îmbogățesc cu imprevizibilele vizite ale lui Daphne, o fetiță din vecini, alături de care bătrânul taciturn va descoperi calea spre inocență.
Cea de-a patra povestire mi-a plăcut și m-a înduioșat cel mai tare.
Werner von Breslau, un fost pilot de vânătoare, în vârstă de nouăzeci și doi de ani, descoperă bucuria și plăcerea de a petrece timpul cu un copil. Daphne, fetița de opt ani din vecini, reușește să atingă o coardă sensibilă din sufletul lui Werner, ceea ce nu reușiseră nici copiii, nici nepoții acestuia.
Discuțiile celor doi sunt foarte interesante și emoționante.
”— A fi nefericit e o formă de a iubi.
— Glumeşti?
— Am pierdut-o pe Eva, nevasta mea, acum treizeci de ani, şi încă mă încearcă tristeţea. Tristeţea de a şti că nu se mai bucură de viaţă. Tristeţea de a constata cât de mult îmi lipseşte.
— Nu ţi-a trecut?
— Din fericire, nu.
— Ce?
— Îmi place durerea asta.
— Ce?
— Îmi alint tristeţea, ţin la ea. Dacă ar păli, aş fi nefericit.
— Dar eşti deja nefericit!
— Nu în acelaşi fel. Există o nefericire caldă şi o nefericire rece. Cea caldă e când iubeşti. Cea rece, când nu iubeşti. În cea caldă, există cineva. În cea rece, nimeni. A suferi din cauza absenţei Evei o face să-mi fie alături. A nu mai suferi ar însemna ca ea să moară a doua oară, şi să dispară cu totul.”
Alături de Daphne, Werner descoperă plăcerea cititului, lecturând împreună povestea Micului Prinț, izbucnind în râs când Micul Prinț întâlnea indivizi absurzi, precum regele care domnea fără supuși, vanitosul care se admira în permanență, bețivul care bea care să uite că bea, omul de afaceri care aduna comori fără să se folosească de ele, lampagiul care muncea în permanență fără să se mai bucure de nimic, geograful care inventaria tot universul, dar nu călătorea nicăieri. Werner și cu Daphne se emoționaseră amândoi când vulpea și Micul Prinț s-au îmblânzit, însă aveau păreri diferite în privința rozei. Daphne o condamna pe această cochetă frivolă, care eșuase în a primi dragostea micului prinț sau a i-o oferi, în schimb Werner se gândea în sinea lui că autorul redase prea bine eterna neînțelegere dintre bărbați și femei ce se chema iubire, fiind convins că și Daphne o va pricepe, însă mult mai târziu…
Aflând povestea vieții autorului Micului Prinț, Antoine de Saint-Exupery, Werner a descoperit multe similitudini între destinele lor din tinerețe. Astfel, în momentul în care a aflat că în orașul lor se va desfășura un club de lectură pe tema vieții și operei acestuia, Werner s-a înscris imediat. Ceea ce va descoperi la acel club de lectură avea însă să-l bulverseze complet. Saint-Exupery dispăruse în mare, cu avion cu tot – un Lockheed P-38 Lightning, în timpul unei misiuni, pe 31 iulie 1944, în anul 2000 găsindu-se câteva lanțul de la ceas și câteva bucăți din carlingă aproape de Marsilia. Iar Werner își amintea mult prea bine – pe acea dată (ziua de naștere a soției sale), el doborâse un avion de acest timp, nu departe de Marsilia…
Până atunci, Werner nu fusese tulburat de morțile pe care le produsese în timpul războiului. Până atunci, se gândise că cei pe care-i doborâse erau dușmani care trebuiau anihilați. Iar acum conștientiza cu o durere acută că erau de fapt oameni, cu o istorie și cu familii, printre care și părintele Micului Prinț!
Sufocat de regrete, Werner simțea că nu mai putea petrece același timp plăcut cu Daphne, întrucât i-ar fi înșelat acesteia încrederea. Din cauza lui, Antoine de Saint-Exupery nu mai putuse să creeze nimic!
Însă tot Daphne i-a oferit cheia iertării de sine. Când l-a întrebat de ce este tulburat, iar el i-a spus că a făcut ceva rău cândva, Daphne i-a răspuns că ”ceva nu înseamnă cineva”.
”- Arăți un pic ciudat…
– Chiar acum, nu prea mă iubesc.
– Dacă nu te iubești, o să te iubesc eu pentru amândoi.”
Privind în trecut, Werner și-a dat seama că, într-adevăr, nu fusese cineva rău. Viața lui nu se rezuma la acel incident izolat. Făcuse multe fapte bune ulterior și avea multe realizări.
Totuși, pentru a răzbuna toate acele morți stupide, printre care și cea a creatorului Micului Prinț, Werner mai putea înfăptui un ultim act de justiție. Care? Vă las să descoperiți singuri în carte, vă asigur că vă va impresiona.
”Werner von Breslau, omul datoriei, nu mai asculta decât de el însuși. Își stabilise misiunea singur.”

Cărțile autorului Eric Emmanuel Schmitt pot fi comandate pe libhumanitas.roelefant.ro, libris.rolibrex.rodol.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Eric-Emmanuel Schmitt

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

About Author

16 comentarii

  1. Imi place modul in care ai accentuat la fiecare lectura sentimentul pe care l-ai incercat. Intr-adevar, Schmitt este un maestru al prozei scurte.

  2. Par niște povesti cu învățăminte! Frumoasa recenzia, Tyna! Mulțumesc ca mi-ai atras atenția asupra cărții.

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: