Delicatese Literare
Recenzii

Romanul Oxfordului de Javier Marías, Editura Litera – recenzie

Romanul Oxfordului

(Todas las almas – 1989)

Javier Marías

Editura Litera

Colecția Clasici contemporani

Traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți

Nr. de pagini: 256

An apariție: 2021

 

Un profesor spaniol invitat la Oxford privește celebrul centru universitar cu detașare, cu amuzament, cu încântare, dar și cu un oarecare dezgust față de capriciile și vanitatea care îi caracterizează, în viziunea sa, pe britanici. Destul de singuratic, nu întotdeauna dispus să-și întâlnească amanta – fermecătoare, dar cât se poate de căsătorită –, caută să -și facă de lucru, fiind prea puțin ocupat cu predarea. Și totuși, în existența amorțită a Oxfordului intervin atât de multe: prietenie, confruntări de opinii, competiție, delicate schimburi de favoruri, bârfe, adulter, atitudini condescendente, înjunghieri pe la spate.

Fin observator al naturii umane, Javier Marías demonstrează un gust aparte pentru excentricitate în acest inteligent roman despre viața universitară și despre dragoste.

„Javier Marías este, în opinia mea, unul dintre cei mai buni scriitori contemporani.“ J.M. Coetzee

„Sclipitor… Scriitura lui Javier Marías este plină de eleganță, spirit și suspans.“ The Times Literary Supplement

„Stilat, cerebral… Marías este un talent uimitor… Proza sa este ambițioasă, ironică, filosofică și, în ultimă instanță, plină de compasiune.“ The New York Times

„Javier Marías este un scriitor elegant, spiritual și deosebit de convingător.“ The Scotsman

Javier Marías mi-a atras atenția cu acest roman recent publicat de Editura Litera în apreciata (de către mine, cel puțin) colecție Clasici contemporani, tradus în limba română cu titlul „Romanul Oxfordului”. Romanul a apărut la finele anilor ’80 sub titlul „Todas las almas” (în engleză All Souls, numele unui colegiu prestigios din orașul universitar britanic, înființat în 1438).
 
Personajul-narator este un profesor spaniol care își petrece doi ani în acest oraș de esență veche, cumva rămas parcă anacronic, undeva în afara timpului din multe puncte de vedere, deși fremătând de viață în această eră contemporană. Un paradox care aparține acestor locuri cu rădăcini seculare, care nu încetează să uimească prin amprenta pe care o lasă asupra celor care trăiesc o vreme în umbra vechilor ziduri de piatră. Romanul este, deci, al Oxfordului acestui profesor cu sânge latin, care încearcă să se acomodeze în mediul universitar englez, printre toți acei dons în togi, fără a renunța la ceea ce îl caracterizează ca om și ca spaniol.
 
Cineva care ajunge să trăiască o perioadă într-un loc anume, fie el oraș sau sat, ajunge și să conviețuiască cu oamenii locului, ceea ce i se imprimă adânc în propria făptură. Putem spune că lăsăm o parte din noi în orice loc unde am trăit o vreme, dar și că luăm cu noi, la plecare, o parte din locul respectiv, iar de cele mai multe ori, acest lucru se reflectă în relații. Astfel, pe lângă atmosfera specifică, al nostru profesor spaniol pune pe tapet relațiile formate în vremea petrecută la Oxford, atât cele de prietenie, cât și cele amoroase.
 
Scena cu care autorul alege să dea viață romanului îl are în centru pe nonagenarul Will, paznicul pierdut în propriul labirint al timpului, care în fiecare zi se află într-un alt deceniu al secolului XX și întâmpină cu mâna ridicată și un surâs alte figuri care au străbătut culoarele universităților, imprimate pe chipurile celor contemporani. Cine poate ști în ce mod se pot relua și juca mai departe dramele sau comediile trecutului?
 
Ulterior, suntem invitați să participăm, alături de protagonist, la un high table oxfordian, undeva pe la începutul șederii sale acolo, unde se află prezente mai multe personaje care vor deveni importante pentru el, printre care cea care-i va fi amantă, Clare Bayes. Interesant am găsit modul protocolar și oarecum școlăresc la care face referire la aceasta pe tot parcursul romanului, folosind mereu numele alături de prenume când vorbește despre ea – destul de des. Nu e niciodată doar Clare, este Clare Bayes, soția lui Edward Bayes și mama copilului Eric, ca și cum nu poate fi doar Clare, fiindcă trebuie să-și reamintească mereu că nu îi aparține. Sunt totuși doi oameni ale căror drumuri s-au intersectat printr-o afinitate anume a gândurilor, nu doar dintr-o păcătoasă și nestăvilită dorință adulterină. La acest lucru face referire naratorul, atunci când găsește asemănarea între esențele lor de copii, cea a Clarei crescute pe tărâmuri exotice și cea a lui, a madrilenului get-beget, ambii cumva străini, din acest motiv, de lumea oxfordiană.
 
Mulți dintre universitari sunt burlaci, cum e și Cromer-Blake, în mare parte și din cauza preferințelor sexuale ale acestuia, sau emeritul Toby Rylands, un veteran care a fost spion pe vremuri, sau dezghețatul irlandez Kavanagh, excentricul care scrie romane de groază. Marías reușește să contruiască o schemă a relațiilor în care îi plasează pe toți aceștia și pe mulți alții, personaje secundare sau episodice, care împreună alcătuiesc tabloul acelui Oxford al profesorului spaniol de care aminteam mai sus. Părticica lui din toată această istorie, nostalgia de a lua cu sine, mai la sud, în însorita Spanie, amintirile și trăirile unei perioade importante din viața sa.
 
Chiar dacă se detașează ca observator, asta nu îl împiedică pe narator să ia parte profund la implicațiile și meditațiile prilejuite de evenimentele petrecute în jurul său, sau la care participă direct. Todas las almas, nu este doar o trimitere la colegiul All Souls, ci chiar la toate sufletele care au pătruns în această lume universitară, au colindat coridoarele și străduțele de-a lungul timpului și, mai ales, aceia fie dispăruți, fie încă în viață, dar la depărtare de o lume de cea în care trăiește naratorul în prezent în Spania lui natală.
 
Vă invit să descoperiți această poveste sensibilă, creionată cu finețe de Javier Marías!
„Sunt foarte tulburat deși tulburarea mea n-a încetat niciodată să aibă temei și logică, tulburarea mea e ușoară și e logică și întemeiată, și e trecătoare, dar acum e mai intensă decât oricând fiindcă mă gândesc la toate acestea, la copil și la bătrân și la sărut și la fluviu, la fluviul lat Yamuna sau Jumna care străbate Delhi și la râul Cherwell pe malul căruia locuiește Rylands și în care vede trecerea, și la râul Evenlode și la râul Windrush între care se află Wychwood Forest sau ceea ce a fost odată o pădure, și la fluviul Guadalquivir care se varsă în dreptul portului Sanlucar, și la râul Isis, cel mai apropiat, peste care poate o să vomit. Cât de tare te obosește tulburarea, cât de tare te obosește și plictisește să gândești tulbure și din pricina asta să gândești atâta, a bate câmpii e tipic gândirii care scornește rime și șovăie și punctează arbitrar, trebuie să încetez să mă mai gândesc și în schimb să vorbesc ca să-mi odihnesc gândirea care unifică, asociază și stabilește prea multe legături, să vorbesc cu Rylands sau cu Cromer-Blake sau cu Kavanagh sau cu Măcelarul, sau cu Muriel (dar nu i-am cerut telefonul). Să vorbesc cu Clare Bayes, și să-i propun ceva, să nu ne despărțim, să nu ne luăm adio, să-mi îngăduie să-mi însușesc senzația de declin pe care o simt cu toții și pe care eu n-o cunosc încă, sau poate, mai simplu, la care n-am asistat.”

10 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *