Delicatese Literare
Prezentari carti

Roscovanul de J.P. Donleavy, Editura Litera

Roşcovanul

roscovanul

J.P. Donleavy
Editura Litera
Colectia Clasici moderni
Titlu original: The Ginger Man
Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală
Iresponsabil, nespălat, fermecător şi fără un ban în buzunar, Sebastian Dangerfield, student la Drept la Colegiul Trinity, irlandez american cu accent englezesc, naufragiat în Dublin şi visând la dolari şi femei uşoare, veşnic client al caselor de amanet, cutreieră puburile, murmurând ispite amăgitoare la urechea oricărei fete dispuse să-l asculte, într-o căutare delirantă a libertăţii, bogăţiei şi recunoaşterii care simte că i se cuvin. Liric şi licenţios, convingător, mişcător şi extrem de amuzant, Roşcovanul este o carte de un geniu comic autentic.
Cred că va mai trece multă vreme până să-mi pice în mână o carte care să se apropie măcar de măiestria Roşcovanului. Şi, când asta se va întâmpla, cel mai probabil va fi tot o carte a domnului Donleavy.” – Dorothy Parker, Esquire

donleavy

După şaizeci de ani de la apariţia cărţii The Ginger Man în 1955, Donleavy a declarat în 2015, la vârsta de optzeci de ani: “Nothing has changed in these places here”  (Nimic nu s-a schimbat în aceste locuri aici).
Cartea a fost inclusă de Modern Library printre cele mai bune 100 de romane ale secolului XX. Peste 45 de milioane de exemplare au fost vândute în întreaga lume.

Fragment carte:

1.
Astăzi, un neobişnuit soare de primăvară. Trăsuri trase de cai, hurducăind spre cheiurile de mai jos de Tara Street şi copii urlând, desculţi, cu feţele albe.
O’Keefe intră şi urcă pe un taburet. Îşi împinge raniţa la spate şi se uită la Sebastian Dangerfield.
 – Ai mers la clasa întâi sau la a treia, Kenneth?
 – La prima. M-am omorât cu firea să-mi spăl lenjeria, dar în camerele alea afurisite de la Trinity nu se usucă nimic. Până la urmă, mi-am trimis prosopul la spălătorie.
La Harvard puteam să mă strecor într-un duş placat cu gresie şi apoi să mă scufund în lenjerie curată.
– Ce vrei de băut, Kenneth?
– Cine plăteşte?
– Atunci, ia-mi un cidru. Marion ştie că ai amanetat radiatorul?
– E plecată. S-a dus în vizită la părinţi cu Felicity.
În ţinuturile mlăştinoase din Scoţia. Cred că o deprima Balscaddoon. Râcâieli prin tavan şi gemete de sub podea.
 – Cum e pe acolo? Îţi îngheaţă ouăle?
– Ieşi în lume. Stai la sfârşitul săptămânii. N-am cine ştie ce de mâncare, dar îţi dau cu dragă inimă ce am.
 – Adică nimic.
 – Eu n-aş zice chiar aşa.
 – Eu, da. De când am sosit aici, totul a mers prost, iar indivizii ăştia de la Trinity cred că-s gros la pungă. După ei, dacă am indemnizaţie de veteran, cac dolari sau o diaree de cenţi. Ţi-ai luat cecul?
 – Mă ocup luni.
 – Dacă nu-mi soseşte al meu, crăp. Iar tu mai ai pe cap şi-o nevastă şi-un copil. Dar tu cel puţin ai sex la discreţie. Eu n-am avut niciodată. Prin Howth sunt femei destrăbălate?
 – O să fiu atent.
 – Uite ce e, trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu îndrumătorul şi să văd dacă pot să aflu unde se ţin cursurile de greacă. Nu ştie nimeni, e totul secret. Nu mai beau. Vin la sfârşitul săptămânii.
 – Mai ştii, poate te aştept cu prima femeie din viaţa ta.
 – Mda.
2.
 În Balscaddoon se ajungea pe un deal pieptiş. Mers şerpuitor aproape de case şi ochii vecinilor zgâiţi. Ceaţă pe apa netulburată. Şi silueta adusă de spate mai sus pe drum. În capăt se netezea, iar într-un zid de beton era o uşă verde.
 În cadrul uşii, zâmbete, pantofi albi de golf şi pantaloni cafenii atârnaţi cu bucăţi de sârmă.
 – Intră, Kenneth.
 – Ce casă. Ce-o ţine pe picioare?
 – Credinţa.
 O’Keefe străbătu casa. Deschise uşi, sertare, dulapuri, trase apa la toaletă, ridicându-i capacul, o trase încă o dată. Vârî capul pe hol.
 – Carevasăzică treaba asta chiar merge. Dac-am avea ceva de mâncare, am putea chiar s-o folosim. Jos în oraş e un magazin din ăla mare, ce-ar fi să dai o fugă până acolo şi să apelezi la accentul ăla englezesc al tău ca să iei pe datorie? Deşi îmi place compania ta, Dangerfield, mi-ar fi mai dragă cu burta plină.
 – Sunt deja înglodat.
 – Şi nu arăţi cine ştie ce cu hainele alea.
O’Keefe sări pe podeaua salonului. Deschise uşa serei, ciupi frunzele unei plante pe ducă şi ieşi în grădină. În timp ce stătea pe iarba încurcată, fluieră ascuţit pe când privea în josul stâncilor abrupte la hulele mării aflate mulţi metri mai jos. Ocoli prin dosul îngust al casei, uitându-se pe ferestre. Într-un dormitor îl văzu pe Dangerfield în genunchi tăind o pătură mare albastră cu un topor. Se repezi înapoi în casă.
– Dumnezeule mare, Dangerfield, ce faci? Te-ai ţicnit?
– Răbdare.
– Dar e bună pătura. Dă-mi-o mie dacă ai de gând s-o faci ferfeniţă.
– Kenneth, fii atent la mine. Vezi? O pui aşa în jurul gâtului, bagi înăuntru marginile zdrenţuite şi abracadabra! Acum port albastrul echipei de vâslaşi a Colegiului Trinity. Întotdeauna e bine să afişezi rafinament dezinvolt când te foloseşti de influenţa unei clase sociale. Şi acum, să vedem dacă ne dau pe datorie.
– Ticălos şiret ce eşti! Trebuie să recunosc că arată bine.
 – Aprinde focul în sobă. Mă întorc.
 – Fă rost de un pui.
 – Să vedem.
 Dangerfield ieşi pe Balscaddoon Road, acum pustiu.
Tejgheaua era acoperită cu bucăţi delicioase de bacon şi coşuri din nuiele cu ouă lucioase. Vânzători cu şorţuri albe în spatele tejghelei lungi. Banane verzi din Insulele Canare înflorite din tavan. Dangerfield se opri în faţa unui vânzător cu părul alb care se apleacă înainte nerăbdător.
 – Bună ziua, domnule. Vă pot fi de folos?
 Dangerfield şovăielnic, cu buzele ţuguiate.
– Bună ziua, da. Aş vrea să deschid un cont la dumneavoastră.
 – Prea bine, domnule. Vă rog să veniţi cu mine.
 Vânzătorul deschise un registru mare pe tejghea. Îi ceru lui Dangerfield numele şi adresa.
– Vă trimit factura lunar sau trimestrial, domnule?
 – Cred că trimestrial.
 – Doriţi să luaţi ceva astăzi, domnule?
Dangerfield îşi masă buza, iar privirea îi ţâşni printre rafturi.
 – Aveţi Cork Gin?
– Desigur, domnule. Sticlă mare sau mică?
 – Cred că cea mare.
 – Şi mai doriţi şi altceva, domnule?
–Haig & Haig aveţi?
 Vânzătorul strigă spre capătul prăvăliei. Un băieţel se duse în spate şi ieşi cu o sticlă. Dangerfield arată spre o bucată de şuncă.
 – Câte livre, domnule?
 – O iau pe toată. Şi două livre de brânză şi un pui.
 Vânzătorul tot numai un zâmbet şi pus pe flecăreală. Da, vremea e de vină. O ceaţă groaznică. Nu-i vreme pentru cine iese în larg, dar nici pentru ceilalţi. Şi bătând din palme spre băieţel:
 – Vino şi cară-i cumpărăturile domnului. Să aveţi şi dumneavoastră o zi bună, domnule.
În capătul dealului, O’Keefe aşteptând şi luând pachetele în braţe. În bucătărie, aşezându-le pe masă.
 – Eu nu ştiu cum reuşeşti, Dangerfield. Prima oară când m-am dus să iau pe datorie, mi-au spus să vin cu o scrisoare de la un director de bancă.
– Sângele albastru deschide orice uşă, Kenneth. Acum o să tai o bucăţică din brânza asta şi o să i-o dau băieţelului.
 Dangerfield se întoarce în bucătărie zâmbind şi frecându-şi mâinile.
– De ce naiba ai luat toată pileala asta?
 – Să ne încălzim. Cred că vine un front rece din regiunea arctică.
– Ce-o să zică Marion când se întoarce?
– N-o să sufle o vorbă. Nevestele astea englezoaice sunt grozave. Îşi cunosc lungul nasului. Ar trebui să-ţi iei şi tu una.
 – Tot ce-mi doresc e prima păsărică din viaţa mea. E destulă vreme să mă împovărez cu nevastă şi copii. Dă-mi nişte scotch din ăla şi dă-te din drum să încropesc ceva de mâncare. Uneori cred că gătitul e singurul lucru la care mă pricep.
Într-o vară, când lucram în Newport, mă gândeam să renunţ la Harvard. Era pe acolo un bucătar grec care mă considera nemaipomenit pentru că vorbeam greaca aristocraţilor, dar m-au dat afară fiindcă am invitat nişte băieţi de la Harvard în barul clubului să bem un păhărel, iar directorul a venit şi m-a pus imediat pe liber. A zis că personalul nu trebuie să se bată pe burtă cu oaspeţii.
 – Mi se pare drept.
 – Iar acum am licenţă în studii clasice şi tot trebuie să gătesc.
 – Nobilă profesie.
O’Keefe răsturnând oale şi zburdând între chiuvetă şi masă.
 – Kenneth, crezi că eşti frustrat sexual şi neadaptat?
 – Da.
 – O să găseşti tot felul de posibilităţi în acest frumos ţinut.
 – Mda, cu ghiotura, posibilităţi de legături nefireşti cu animale domestice. Dumnezeule, singurul moment în care uit e când mi-e foame. Când mănânc, înnebunesc. Am stat şi-am citit până la ultima carte despre sex din biblioteca Widener, să văd cum aş putea face rost. Frecţie la picior de lemn. Probabil că femeile mă găsesc respingător şi n-am leac.
– N-a fost nici una atrasă niciodată?
 – O dată. La Black Mountain College din Carolina de Nord. M-a poftit în camera ei să ascultăm muzică. A început să se lipească de mine şi am şters-o din cameră.
– De ce?
 – Probabil era prea urâtă. Ăsta e un alt lucru care mă trage în jos. Mă simt atras de femeile frumoase. Singura soluţie e să îmbătrânesc şi să nu mai vreau.
 – Atunci o să vrei mai mult ca oricând.
– Doamne, nu e adevărat, nu? Dacă asta mă aşteaptă, mai bine sar de pe faleza din capătul grădinii. Ia zi, cum e să ai zilnic o porţie de păsărică?
– Te obişnuieşti, aşa cum te obişnuieşti cu toate.
 – Eu nu m-aş obişnui niciodată.
 – Ba da.
 – Dar ce-i cu vizita asta a lui Marion la mămica şi tăticu’? Vreo ceartă? Băutura?
 – Ea şi copilul au nevoie de puţină odihnă.
– Cred că taică-său e înţelept. Cum de te-a făcut de două sute cincizeci de bancnote? Nu e de mirare că nu i-ai văzut la culoare.
 – M-a luat în biroul lui şi a zis, fiule, îmi pare rău, dar acum suntem puţin cam strâmtoraţi.
 – Ar fi trebuit să-i zici că dacă nu dă zestre, nu se face nunta. Sigur are ceva la teşcherea, doar e amiral. Ar fi trebuit să-i zici că vrei să-i oferi în continuare lui Marion viaţa cu care e obişnuită. Puteai să-l pătrunzi cu ideile tale optimiste.
 – Prea târziu. Asta s-a întâmplat în noaptea de dinaintea nunţii. Ba chiar am şi refuzat un pahar, ca să impresionez. Totuşi, a aşteptat vreo cinci minute după ce a plecat majordomul şi abia atunci a invocat sărăcia.
 O’Keefe se răsuceşte ţinând puiul de copan.
 – Vezi? E şiret. Şia economisit două sute cincizeci de bătrâne. Dacă erai pe fază, puteai să-i spui că ai lăsat-o borţoasă pe Marion şi, cu un copil pe drum, ai nevoie de ceva bani la saltea. Uită-te la tine. Nu mai trebuie decât să pici examenele la drept şi ai rezolvat-o.
– Mi-e bine aşa, Kenneth. Dacă am o brumă de bani, totul e bine. Am casă, soţie, o fiică.
 – Vrei să spui că plăteşti chirie pentru o casă. Dacă nu mai plăteşti, nu mai ai casă.
 – Hai să-ţi mai torn un pahar, Kenneth. Cred că ţi-ar prinde bine.
 O’Keefe umplând un castron cu pesmet. Afară, noapte şi vuietul mării. Clopotele care invită la Angelus. Un răgaz revigorant.
 – Dangerfield, din cauza sângelui tău albastru o să-ţi moară familia de foame şi, în cele din urmă, o să ajungeţi cu toţii la azilul săracilor. Ar fi trebuit să mergi la sigur şi să te însori doar pentru bani. Vii beat acasă, o pui niţel cu cracii în sus şi te-ai mai pricopsit cu o gură de hrănit. O să ajungi să mănânci spaghete, ca mine în copilărie, până îţi ies pe nas, sau va trebui să-ţi iei nevasta englezoaică şi copiii englezi şi s-o ştergi înapoi în America.
 Legat cu aţă, puiul fu aşezat reverenţios în tavă. Cu un plescăit, O’Keefe îl împinse în cuptor.
 – Când e gata, Dangerfield, o să mâncăm pui à la Balscaddoon. Ştii, casa asta îţi dă fiori când se întunecă. Dar încă nu aud nimic, în afară de mare.
 – Aşteaptă.
– Eh, fantomele n-or să mă deranjeze când am burta plină şi cu atât mai puţin dacă aş avea o viaţă sexuală împlinită. Ştii, la Harvard am pus în sfârşit mâna pe Constance Kelly. O fată care m-a ţinut pe jar doi ani, până să aflu eu ce escroace sunt americancele şi să scap de ea. Dar nu înţeleg. N-am ajuns niciodată la prăjitură. Făcea orice, numai înăuntru nu mă lăsa. Aştepta să se pricopsească pe Beacon Hill. Eu aş fi luat-o de nevastă, dar n-a vrut să ajungă la baza scării sociale cu mine. Unul din clasa ei. Isuse, are dreptate. Dar ştii ce-am de gând să fac? Când mă întorc în America, când sunt bine garnisit cu biştari, cu costume de pe Savile Row, pipa neagră din rădăcină de măceş, un M.G. cu şofer şi cu accentul meu englezesc de zile mari, opresc la o casă din suburbii unde s-a măritat cu un irlandez, refuzată de toţi bostonienii bătrâni, şi-mi las omul la volan. O iau pe poteca din faţă, dau jucăriile copilului din drum cu bastonul şi bat de câteva ori nerăbdător la uşă. Iese. O pată de făină pe obraz şi duhoare de varză fiartă din bucătărie. O privesc cu o mirare şocată. Îmi revin uşor şi, cu cel mai ales accent al meu, servit cu o rezonanţă devastatoare, zic Constance… ai ajuns… exact cum mă gândeam eu. Apoi mă răsucesc pe călcâie, o las să-mi studieze costumul, mai dau o jucărie din drum cu bastonul şi plec în trombă.
Dangerfield legănându-se în scaunul balansoar verde cu o bălăbăneală veselă, scuturând din cap într-o sută de încuviinţări. O’Keefe, proţăpit pe picioare pe plăcile roşii de gresie de pe podeaua bucătăriei, agitând o furculiţă, cu ochiul sănătos lucindu-i în cap, fără doar şi poate un irlandez smintit. Poate alunecă pe-o jucărie din acelea şi-şi rupe noada.
– Iar mama lui Constance mă ura de moarte. Zicea că o trag în jos, socialmente vorbind. Deschidea toate scrisorile pe care i le scriam fiică-sii şi stăteam în biblioteca Widener scornind cele mai mizerabile lucruri pe care mi le puteam închipui, cred că târfei bătrâne îi plăceau. Pe vremuri mă bufnea râsul când mă gândeam că le-a citit şi că apoi a trebuit să le dea foc. Pun femeile pe fugă, la naiba. Nu mai departe de iarna asta în Connemara când am fost în vizită la ăi bătrâni, verişoară-mea, urâtă ca dracu’, nici măcar n-a vrut să-mi cedeze. O aşteptam să iasă noaptea să ia laptele şi mă duceam cu ea. La marginea câmpului, încercam s-o împing în şanţ. O lăsam fără suflu şi spunea că face orice dacă o iau în America şi mă însor cu ea. Am încercat trei nopţi la rând, am stat în ploaie, cufundaţi în noroi şi baligă de vacă până la glezne, eu încercam s-o bag în şanţ, s-o pun cu cracii în sus, dar era prea voinică. Aşa că i-am zis că-i un butoi cu osânză şi că n-o duc nicăieri. Trebuie să faci rost de viză înainte să le poţi atinge pe mână.
 – Ia-o de nevastă, Kenneth.
 – Şi să mă leg la cap tot restul zilelor cu animalul ăla de povară? N-ar fi rău dacă aş putea-o lega cu lanţul de sobă să gătească, dar dacă-ţi iei nevastă irlandeză e ca şi când ţi-ai căuta sărăcia cu lumânarea. Cu Constance Kelly m-aş însura de ciudă.
 – Îţi recomand rubrica de matrimoniale din Evening Mail. Cât mai simplu. Bărbat cu stare, moşii întinse în vest. Preferă femeile voinice, cu capital propriu şi maşină pentru călătorii pe continent. Nu contactaţi dacă nu îndepliniţi cerinţele.
 – Hai să mâncăm. Nu vreau să-mi complic problema.
– Kenneth, e îmbietor.
 Puiul fript fu aşezat pe masa verde. O’Keefe înfigând furculiţa în pieptul suculent şi smulgând copanele. Oala se cutremură pe raft. Perdeluţele cu buline roşii flutură. O rafală de vânt afară. Dacă te gândeşti bine, O’Keefe ştie să gătească. Şi ăsta e primul pui pe care îl mănânc din noaptea în care am plecat din New York şi chelnerul m-a întrebat dacă vreau să păstrez meniul drept amintire, iar eu am stat în camera cu covoare albastre şi am spus „da“. Iar într-un bar din apropiere, un bărbat într-un costum maro se oferă să-mi facă cinste cu ceva de băut. Vine şi mă pipăie pe picior. Zice că adoră New Yorkul şi putem merge undeva, departe de mulţime, să stăm de vorbă, să fim împreună, băiat drăguţ, dintr-o familie bună. L-am lăsat atârnat pe scaun, o pată roşie, cravata alb cu albastru ieşită din haină şi m-am dus în Yorktown, unde am dansat cu o fată cu o rochie înflorată, care a spus că nu e deloc distractiv şi nici ţipenie în jur. Pe nume Jean, cu nişte sâni impresionanţi, iar eu visam la ai lui Marion, blonda mea înaltă şi slabă, cu dinţii din faţă mari, eleganţi. După război mă pregăteam să mă însor cu ea. Gata să iau avionul cel mare să traversez oceanul. Când am întâlnit-o prima oară, purta un pulover azuriu şi ştiam că sunt ca nişte pere. Nimic nu e mai bun decât perele răscoapte. În Londra în Antelope, în spate cu o carafă de gin bun, bucurându-mă de tovărăşia acestor oameni mai presus de orice îndoială. Stătea la numai câţiva centimetri distanţă, cu o ţigară lungă între degetele albe. În timp ce bombele cădeau peste Londra. Am auzit-o cerând ţigări, dar ei nu aveau. Şi m-am aplecat înainte cu uniforma mea de marină, arătos şi puternic, te rog, ia de la mine. Ah, nu se poate, serios, mulţumesc, nu. Dar te rog, insist. Eşti foarte amabil. Pentru puţin. Şi i-a căzut una, m-am aplecat şi am atins-o pe gleznă cu degetul. Doamne, ce lăboanţe delicioase, splendide.
Fragment din Roşcovanul, de J.P. Donleavy, Editura Litera.  Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală
Sursa

14 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *