Să nu râzi :(( de Raluca Feher, Editura Trei – recenzie

12

Să nu râzi :((

Raluca Feher

Editura Trei

Nr. pagini: 256

An apariție: 2019

Să nu râdeți….
Dar nici nu o să puteți. Cartea asta doare, exasperează. O iubire maternă, ca o ură grea. Ura că nu ești cenușăreasa, oricâți pantofi ai, că universul nu se orânduiește în cercuri concentrice de răsplăți. Că nu stă drepți, la ordinele tale. Pe care nu știi să le dai, fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri și nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcolești la piept este despre ce nu ești și ce nu poți, într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta, Buricul absolut al pământului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pântec și mormânt.
Nu. Nu o să râdeți. Dar cred că veți simți, trăi, înțelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ștreangul în care ne atârnăm propria neputință.
Să nu râzi :(( este o experiență limită, ascunsă de obicei de mituri și tăceri. Doare, exasperează. Eliberează. – Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare
Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, într-o formulă redusă, ceea ce a spus cândva un gânditor care a marcat istoria reflecției: să nu râzi, să nu plângi, doar să înțelegi.
Și, de fapt, ce avem noi aici? Ceva consistent și, pentru literatura de azi, luminos și incitant. Ceva care, între altele, ne îndeamnă să parafrazăm formula invocată mai sus. Fiindcă despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranță de sine extraordinară, cu nerv, cu o tăietură a frazei care tinde spre o (binevenită pentru proză) precizie de tip chirurgical, și, îngăduiți aceasta, cu grație și șarm, se poate spune imediat și bine-meritat: să nu râzi, să nu plângi, să înțelegi; dar și să admiri, să te bucuri. Și să dai mai departe. Și anume: să te bucuri și să dai mai departe literatură de foarte bună calitate! – Cristian Pătrășconiu, jurnalist cultural
Unii ar spune că Raluca Feher e o publicitară care a văzut lumea. După ce i-am citit cărțile, știu că e o povestitoare dusă cu capul care deschide la nesfârșit cutiuțele lumii, căutând un înțeles. Iar ceea ce găsește e, fără excepție, absurd, vesel sau doar înfricoșător. Că e departe, că e aproape, lumea e altfel, dar la fel peste tot: dusă cu capul. După ce citești, te prinzi că lucrurile pe care te-ai bazat toată viața stau invers. Oamenii supraviețuiesc în zeci, sute de lumi cu care sunt obligați să negocieze și cărora li se supun, până la urmă.
Cartea de față este o Feher la pătrat. Adică două: autoarea și eroina ei, Diana, care povestește fără să mai scoată un cuvânt (ar fi și greu, cu o funie în jurul gâtului!) istoria eșecului personal. Este un roman, dar și o carte de povestiri, de memorii, o carte dusă cu capul. Pe scurt, nu oferă nicio speranță. Ceea ce însă o deosebește fundamental de tomurile care vestesc sfârșitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte în mișcare ascunde ceva imobil: omul, incapabil să evadeze dintr-un destin nesuferit. – Florin Iaru, scriitor
În viața reală, Raluca Feher este director de creație la CAP și unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest, filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume. În viața ideală, Raluca este o exploratoare curioasă, călătoare printre vorbe și povești, prin teritorii bătătorite sau încă nedescoperite. Citiți-o pe https://feher.live/.
De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut volumele America dezgolită de la brâu în jos 1America dezgolită de la brâu în jos 2 și Splendidul loc al fericirii supreme.
Să nu râzi :(( este o carte despre mame și fiice, multe mame și multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate și femei neîncepute. Este o carte pe care am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi. 
Și tot nu mă simt mai bine. – Raluca Feher

Să nu râzi! :(( de Raluca Feher este un roman copleșitor. Încep astfel, fiindcă nu știu cum să încep. L-am dat gata în mai puțin de două zile, în condițiile în care nu m-am grăbit și am avut multe alte îndeletniciri. Pur și simplu, când lăsam cartea jos, trebuia să revin curând și să o ridic, de parcă intensitatea din ea striga către mine, mesajul ei dorindu-se auzit cu o pasiune și o frenezie cum rar întâlneșți.
Romanul începe abrupt, cu sinuciderea Dianei, prietena Ralucăi. Aceasta îi lasă o cutie în care se află un jurnal al disperării, etichetat cu acest îndemn venit de dincolo de moarte: „Să nu râzi! :((„. După acest moment, efectiv plonjezi cu capul înainte în odiseea personală a Dianei, care se transformă, de fapt, în odiseea mamei sale, Mily Matei. Am mai întâlnit ceva asemănător în „Iubire amară” a Elenei Ferrante. În centrul romanului tronează o relație mamă-fiică disfuncțională, dar mai mult decât atât, este transpunerea disfuncționalității la grad de familie și de societate, căci dacă familia este celula societății, cum adesea s-a spus, înseamnă că se influențează reciproc într-un grad înalt.
Gândiți-vă la toate mamele dificile pe care le-ați întâlnit – Mily Matei este întruchiparea acestui fenomen, le cuprinde cumva pe toate. Nu mă refer la mamele denaturate, care își abandonează copiii sau îi trimit la cerșit. Mă refer la cele care se sacrifică pentru copiii lor și nu încetează să le amintească acest fapt niciun moment din viață. Mă refer la atitudine pasiv-agresivă, la ambiție și aviditate de succes, de a-și trăi dorințele neîndeplinite prin propriii copii. La mamele care cred întotdeauna că știu mai bine decât copiii de ce au nevoie aceștia, chiar daca sunt deja adulți, la proverbul care spune că „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții”. La a duce o viață plină de nefericire și amărăciune și a-i condamna pe cei din jur la asta, ca niște victime colaterale la „cea mai lungă crimă din lume”, cum o numește autoarea. Mai exact, la căsnicia dintre Victor și Mily Matei, plină de reproșuri, certuri, un război când rece, când fierbinte, surd, încrâncenat, de zeci de ani, cu mici momente de armistițiu.
Rămâi fascinat întorcând aceste pagini, jurnalul cuiva care are, undeva, sentimentul că va pierde bătălia.
Pe parcursul romanului sunt descrise cu minuțiozitate toate scenele de cruzime măruntă, săvârșită de o persoană pe care o displaci profund, o disprețuieșți și totuși o compătimești, fiindcă se dovedește a fi un om fără discernământ. O ființă nefericită care a târât după ea, în mocirla aceasta a urii, pe cei din jur, întocmai cum o gaură neagră absoarbe totul în jurul ei. Te întrebi de ce Vick, Vlad și Diana nu au fugit, dar probabil vortexul a fost prea puternic pentru puterile lor, nu au putut depăși forța care o dinamizează pe Mily. Dacă mă întrebi pe mine, eu aș fi fugit departe, fizic și mental, m-aș fi îndepărtat instinctiv de acest monstru de egoism. E drept că, atunci când devenim părinți, începem să înțelegem că aceștia nu sunt infailibili, așa cum ei voiau să ne facă să credem sau cum noi, dornici de repere și modele, voiam să credem. Vedem că suntem în primul rând oameni, supuși greșelii și avem mai multă înțelegere pentru cei din urma noastră, părinți, bunici, străbunici. Pe de altă parte, încercăm și să evităm greșelile care s-au propagat din generație în generație. Mily Matei e un exemplu clar de „așa nu”. Niciodată nu știi dacă ești o mamă bună, te cuprinde îndoiala, încerci să rămâi în echilibru, să transmiți acest echilibru mai departe. Când citești despre Mily Matei, știi exact cum nu vrei să fii, știi de ce să fugi, de ce să te ferești. Cu toate acestea, Mily are anumite circumstanțe atenuante, ca orice villain care se respectă. Deși modul în care a ajuns să fie se datorează exclusiv alegerilor ei, știi că vechile tare uneori se propagă prea adânc: comunismul, secolele în care femeile au fost ținute cu capul sub piciorul bărbatului, considerate drept „jumătate de cruce”, dorințele ascunse de parvenire, de a demonstra tuturor cine ești înainte de a-ti demonstra ție, tot bâlciul deșertăciunilor care e propagat de media. Tot amalgamul acesta al unui cult fals al personalității, implementarea superficialului ca mod de viață și gândire și, mai ales, lipsa de comunicare. Această tendință de a ne ascunde după deget, în timp ce zbierăm din toți bojocii cât de onești suntem, ajungând în timp să și credem, ca niște politicieni trăind în lumea lor care nu are nicio legătură cu realitatea.
În acest roman, lipsa iubirii generează ura, nu indiferența. Te simți înconjurat de ură, care vine peste tine ca un tsunami, ca apa oceanului în timpul unui uragan. Vrei să te adăpostești, dar nu reușești să construiești acea insulă care ar putea să ofere un liman. O insulă construită, ideal, din iubire. Ca măsură de urgență, măcar din indiferență. Diana, supusă de mică acestui potop, nu reușește să își creeze acest liman pentru ea. Sunt mulți cei care reușesc, dar sunt mulți și cei care rămân pustii, sub cerul gol, unde stelele nu se mai văd din acest smog greu.
Diana este un astfel de om, iar eu zic că merită să cunoașteți povestea ei.
„Ura înseamnă foc la -20 de grade. Când scade temperatura rațiunii, un strat de gheață de șapte centimetri acoperă tot mobilierul faptelor, amintirilor, sentimentelor. Îngheață respirația, îngheață leucocitele și îngheață hematiile, îngheață lipidele și proteinele, și acizii și nu mai simți decât acea fierbințeală a degerării care e în ține ieșind în aburi pe nas și pe ochi, condensând pe obraz în lacrimi de ură.”

Să nu râzi! :(( de Raluca Feher poate fi comandată pe edituratrei.ro, elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librarie.net, librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Trei

Recenzii și prezentări cărți autori români

About Author

12 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Felicitări, Ana!
    Pare o carte profundă, intensă, dramatică. O lecție de viață. În acest moment, nu aș citi-o .

  2. O recenzie frumoasă și foarte emoționantă! Felicitări! ❤ O carte profundă, scrisă cu multă forță, care te atinge sufletește! Vreau să o citesc și eu. Mulțumesc pentru recomandare!

  3. E copleșitoare recenzia ta în sine, Ana, așa că îmi închipui că e o carte bulversantă și impresionantă. Felicitări, foarte frumos și sensibil ai scris despre ea și multumesc pentru recomandare. E clar că îți trebuie o anumită stare sufletească și un anumit moment în care să o citești…

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: