Sanzienele

Sărbătoarea Sânzienelor

La români, Solstițiul de vară este legat de sărbătoarea Sânzienelor, marcată în ziua de 24 iunie. Este una din cele mai mari sărbători păgâne ale anului. Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor, dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile, care sunt zâne rele. Asociate la rândul lor sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele „Cap de vară”.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi „Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”.

Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Noaptea de Sânziene este înconjurată de o aură de mister și magie, fiind favorabilă vrăjilor și descântecelor de dragoste. Coronițele de Sânziene lăsate noaptea afară puteau asigura fetele că vor face nuntă în vară, în cazul în care erau găsite dimineața acoperite de rouă. Florile culese de Sânziene, așezate sub pernă în noaptea de 23 spre 24 iunie, le puteau ajuta pe fete să își vadă în vis viitorul soț.

În popor, se credea că noaptea care precedă ziua de Sânziene este una magică în care toate minunile sunt posibile. Tot în această noapte atât forţele binelui cât şi cele ale răului ating apogeul.

Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stelele şi vânturile.

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi.

(Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene)

Numele de Sânziene provine de la zeiţa romană Santa Diana, patroana vânătorilor şi a pădurilor. Totuşi, Sânzienele sunt cunoscute şi sub alte nume precum: Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele (această denumire este folosită în special în sudul ţării). Semnificaţia acestei sărbători este una a iubirii şi a fertilităţii.

Această sărbătoare este una a Soarelui, a dragostei dar şi a poftei de viaţă.

După unii specialişti, sărbătoarea Sânzienelor îşi are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci înlănţuite într-o horă care se învârteşte ameţitor.

Conform credinţei populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se deschid iar Sânzienele încep să danseze.

Noapte de sânziene

Ce mi-ai adormit voinice,
la umbra paltinilor, în ţinutul ielelor,
locul sânzienelor?
Zână, tu nu-mi face rău!
Mie-mi place dansul tău!
Ochişorii-ţi de turcoaz
mă vor scoate
din necaz!
Învoieşte-te,
de-ai vrea Zâna mea,
frumoasa mea, să stau în privirea ta
ca să-ţi pot cânta doina! ( Ioana Voicilă Dobre )

Sânzienele galbene (Galium Verum) sunt un simbol al verii, deoarece perioada lor de maximă înflorire este identică cu perioada de maximă strălucire a soarelui. Răspândite în toată ţara, sunt cunoscute şi sub numele de Drăgaica, Floarea lui Sântion, Închegătoare, Sanjuane etc.
Sânzienele erau considerate încă din vremea lui Dimitrie Cantemir, care a scris despre ele, divinităţi antropomorfe şi reprezentări fitomorfe (florile de sân­ziene), celebrate la solstiţiul de vară, în noaptea de 23 spre 24 iunie, moment în care se sărbătoreşte ziua cea mai lungă din an. Zânele bune erau slăvite cu dansuri în costume populare împodobite cu flori de sânziene, focuri uriaşe în afara satelor ce ţineau toată noaptea, scăldatul tinerilor pe întuneric şi alegerea Drăgaicei, cea mai frumoasă fată din horă. Satele se întreceau în sărbătorit. Legendele spuneau că zânele nemulţumite pot aduce vijelii şi grindină – ameninţări serioase la ceea ce urmau să pună ţăranii pe masă în acel an. Aceste fiinţe supranaturale sunt asociate în mod direct cu florile de sânziene.

Conform tradiţiei româneşti, solstițiul de vară se serbează prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Oamenii se rotesc în jurul rugurilor aprinse, apoi aruncă nişte brâuri de pelin în foc, pentru ca, alături de acestea, să ardă toate posibilele necazuri care se puteau abate asupra lor. Se mai spune că cine va trece prin foc sau vă sări peste el în această noapte va fi apărat de boli, de duhuri rele şi va fi fericit.

Legende şi supersiţii

Legendele spun că Sânzienele sunt nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în hora şi „dau puteri” deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă şi împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apară semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu ţin sărbătoarea de pe 24 iunie, strâmbându-le gura. Nici bărbaţii nu scapă uşor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi aştepta pedepse îngrozitoare, despre Sânziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

Sânzienele reprezintă şi un prilej de întâlnire a tinerilor ce doresc să–şi unească destinele, o sărbătoare iubirii, cinstită cum se cuvine, cu cântec şi joc. În ajunul Sânzienelor, fetele şi băieţii care urmează a se căsători se adună spre seară în sat. E veselie, voie bună şi toată lumea e cu sufletul deschis. Se ţin bâlciuri cu tiribombe şi căluşei. Flăcăii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe câmp flori de sânziene şi împletesc cununi. Apoi aruncă peste case coroniţele. Dacă se lovesc sau se agaţă de horn, vestesc o cununie apropiată. În zorii zilei flăcăii se adună în cete şi străbat satele, cu flori de sânziene la pălării. Alaiul porneşte prin sat şi pe ogoare, iar la răscruci fetele fac o horă şi cântă voioase.

Ceremonialul cuprinde apoi întreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu, pe care îl aşază pe grindă, în şură. Ei speră că până la acea înălţime se li se adune grânele. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna. Tot ei cred că cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri încât ori fulgerat. În popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă. Însă, pentru că acest scăldat ritual să aibă efectul scontat, se respectă anumite condiţii: în zori, din locuri necălcate, babele strâng rouă Sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc într-o oală nouă. În drum spre casă, ele nu vorbesc deloc şi mai ales nu trebuie să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt împlinite, cine se spală cu rouă respectivă va fi sănătos şi drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face şi ele acest ritual, că să fie iubite tot anul de soţ şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.