Șapte scrisori de J.P. Monninger, Editura Litera, Colecția Blue Moon – recenzie

Kate Moreton este o profesoară americană de colegiu, al cărei tată era originar din insulele irlandeze Blasket, care au fost la un moment dat părăsite, populația mutându-se în alte zone din apropiere aflate pe țărm, ajungând chiar și peste ocean. Fascinația față de legendele locului și propria identitate o împing să aleagă drept temă pentru lucrarea de doctorat exact această relocare a populației irlandeze din insule, precum și detalii despre specificul lor. Ajunsă la fața locului, descoperă frumusețea neîmblânzită a Irlandei și pe Ozzie Ferriter, nepotul unei bătrâne irlandeze bine situate cu care se împrietenise, la un moment dat, pe autocar. Între cei doi se înfiripă o legătură romantică, sentimente puternice, dar a căror profunzime este pusă la grea încercare atunci când cele două lumi, cea a profesoarei pedante și a veteranului de război încercat se ciocnesc.

Pe jumătate irlandez, pe jumătate american, Ozzie poartă cicatricile unor orori petrecute în timp ce servea în Afganistan, pe care însă nu i le împărtășește lui Kate. Se stabilesc pe o parcelă de pământ, împreună cu câinele Gottfried, ducând o viață boemă într-o iurtă în timp ce Ozzie construiește cu mâinile lui o cabană pe acel teren, aflat lângă mare. Ozzie dorește să facă ocolul Irlandei pe vasul său, Ferriter, iar Kate decide să îl însoțească. O furtună teribilă pe mare, în timpul căreia cei doi riscă să își piardă viețile, îi dă de înțeles lui Kate că poate nu îl cunoaște atât de bine pe Ozzie și că nu sunt potriviți. Alege să revină la viața ei de dinainte, considerând că dragostea nu este suficientă pentru a netezi acele diferențe ireconciliabile, așa cum le vede ea. Destinul însă o pune în fața unei mari încercări, atunci când află ulterior că Ozzie, bărbatul de care nu s-a despărțit oficial, s-a scufundat în Marea Mediterană cu vasul său, în timp ce încerca să salveze refugiații din acele ape. Ea decide să afle ce anume s-a întâmplat acolo și să se apropie mai mult de Ozzie, măcar după dispariția lui.

Cartea este romantică, clișeele sunt prezente din abundență, autorul chiar accentuând această tendință a americanilor de a căuta latura idealizată a Irlandei, o tendință fără îndoială reală. Comparând Irlanda văzută prin ochii unui american crescut cu istorii și legende despre un fel de paradis pierdut, cu toată nostalgia specifică diasporei și cea văzută prin ochii unui autor localnic, vom vedea o diferență mare de raportare la această țară, la atmosferă, oameni și tot ceea ce face culoarea locală. Bineînțeles, Irlanda este acel tărâm cu peisaje magnifice, cu o istorie zbuciumată, pe care orice irlandez o descrie cu mândrie, dar fără aceste exagerări tipic americane.

Monninger a ales să scrie narațiune la persoana întâi, prin vocea lui Kate, tânăra doctorandă americană, al cărei tată irlandez a murit, ea având o relație destul de rece cu mama care a preferat un soț bogat și influent unui simplu pompier. Viața ei personală este destul de anostă, singura relație deosebită fiind cea cu Milly, cea mai bună prietenă a ei, o artistă plastică. De fapt, Kate are o personalitate relativ anostă, poate și din cauză că a fost creată de un autor de sex opus. Am întâlnit totuși personaje feminine remarcabile create de autori bărbați, poate totuși ideea de a descrie prin ochii ei întreaga experiență a generat această lipsă generală de vigoare.

Ozzie, deși mai puțin prezent, reușește să aducă acel strop de interes în poveste – un bărbat bine situat financiar, în urma moștenirii primite de la părinți, dar care preferă un trai modest de pescar. Își iubește bunica, pe Nora Crean, o bătrânică fermecătoare, pe bunul prieten Seamus, pe câinele Gottfried și, evident, pe Kate. Iubește marea și simplitatea, în timp ce sufletul îi e înnegurat de amintiri dureroase din război, pe care încearcă să le ostoiască bând whiskey și trăind momentul.

Kate dorește să se adapteze realității lui Ozzie, dar nu reușește să îl cunoască și, în consecință, se amăgește pe sine trăind clipele frumoase, dar neputând să depășească un moment critic. Aflând de soarta lui Ozzie, caută acea încheiere, acea înțelegere de care simte că are nevoie, pe care i-o cere amintirea lui Ozzie și tot ceea ce ei au trăit împreună, călătorind în acest scop în Italia.

Cele șapte scrisori la care face referire titlul sunt scrise sau primite de Kate și marchează diferite puncte importante ale povestirii.

Această ediție a cărții conține și o greșeală amuzantă de tipar, care se repetă pe parcurs. Personal, nu mă deranjează greșelile de tipar nici pe departe la fel de mult precum cele gramaticale sau de ortografie, însă am simțit că trebuie să fac această precizare. Rămâne însă să o descoperiți singuri, dacă sunteți tentați de povestea creionată de autor.

Recomand cartea iubitorilor de cărți romantice, dar și celor fascinați de tot ceea ce este irlandez, de această insulă de o frumusețe aparte, plină de mituri și vestigii.

„ – Ție-ți place asta, ticălosule! i-am strigat eu după ce am avut răgazul să-l studiez. Chiar în clipa asta – ești fericit!

– Despre ce vorbești, Kate?

– Îți place toată nebunia din jur! Vrei să te joci cu soarta. Asta faci! Ce mama mă-sii, ne-ai adus dinadins aici!

– Ești nebună, Kate.

– Așa să fie? Nu prea cred. Afurisit fără minte ce ești!

– Nu mai vorbi ca o nebună, Kate. Ți-ai ieșit din minți.”

„ – Ai întâlnit cupluri unde bărbatul nu-i deloc interesant. Iar femeia e mult mai realizată. Mai reprezentativă. Iar uneori te întrebi: ce vede la el? E o întrebare oribilă. Ce vede oricine la altcineva? Aveam sentimentul ăsta ciudat, pe care îl proiectam asupra lui Ozzie: că el trebuia să fie într-un fel anume. Adică să fie pe măsura mea. Și că dacă nu era, atunci nu eram făcuți să fim împreună.

– O idealizare?

– Da, s-ar putea spune asta. Da, cred că da. Eram atât de îndrăgostiți încât mă simțeam copleșită. Și acum mi se taie răsuflarea gândindu-mă la ceea ce-a fost.

– Iar acum Ozzie e pierdut. Și la propriu, și la figurat.”

„Știi ce se spune? Că există o victimă și de-o parte și de cealaltă a glonțului. Ozzie era un bun soldat. A trecut și prin niște probleme de familie, așa cum, de altfel, ni se întâmplă tuturor, iar la toate astea s-a adăugat și felul lui de-a fi. Întotdeauna e mult prea complicat și, de fapt, nici nu poți să te pui în pielea altuia. Un lucru foarte dureros pentru unul poate fi mai ușor de îndurat pentru altul. N-ai cum să estimezi așa ceva. Nu poți decât să fii empatic. Față de toți oamenii pe care îi întâlnești.”