Satul dispărut de Camilla Sten, Editura RAO – recenzie

Satul dispărut e o poveste tulburătoare, extraordinar de incitantă și terifiantă, extrem de captivantă, cu un ritm rapid, care te face să dai pagină după pagină în căutarea răspunsurilor. Practic nici nu știu când am ajuns la final. A fost una dintre cele mai rapide lecturi ale mele. Totul despre această carte m-a intrigat, începând cu locul acțiunii: un oraș bântuit și părăsit, numit Silvertjarn. Cei aproape nouă sute de locuitori ai săi dispăruseră fără urmă. Niciun cadavru, niciun indiciu, nimic! Au dispărut lăsând în urmă tot atâtea teorii ale conspirației. De fapt, existase un cadavru – o femeie legată de un stâlp în piața satului și ucisă cu pietre – și chiar și un supraviețuitor, un bebeluș abandonat în clădirea școlii, ce au fost găsiți de o echipă de polițiști care s-a deplasat acolo, dar se pare că ulterior nu au urmat investigații temeinice, nu am înțeles de ce…  Totul s-a petrecut în 1959.

În prezent, regizoarea de filme documentare Alice Lindstedt – protagonista naratoare a cărții – organizează o echipă să meargă la fața locului pentru a face un documentar. Alice e obsedată din copilărie de această așezare minieră dispărută, întrucât de acolo se trăgea bunica ei, care plecase din sat la studii când s-a petrecut inexplicabila tragedie, iar părinții și sora ei mai mică erau printre cei dispăruți!

Acțiunea cărții se axează pe planul din prezent, însă avem și un fir ce merge în trecut, din perspectiva Elsei, străbunica lui Alice, ca și scrisori ale sorei mai mai mici a bunicii ei, Aina, însă tot ce aflăm mai mult adâncește misterul, care se dezleagă abia în final, printr-o răsturnare de situație, căci tot timpul am avut impresia că explicația este una de natură paranormală, însă m-am înșelat.  Acțiunea ne poartă înainte și înapoi între 1959 și prezent pentru a afla mai multe despre istoria așezării, despre cum oamenii din sat și-au pierdut locurile de muncă la mină când aceasta s-a închis și despre sosirea unui nou pastor care le-a dat inițial speranță, dar, treptat, i-a transformat pe cei mai mulți într-un fel de exaltați îndobitociți. Nu vă spun mai multe în această privință, veți vedea unde a dus asta…

De îndată ce cei cinci membri ai echipei proiectului au sosit în satul izolat de lume, își dau seama că ceva este în neregulă cu acest loc. Aud voci ciudate, țipete, chicoteli de la walkie talkie-urile lor. Casele rămase par să-i privească sinistru din spatele ferestrelor întunecate. Cineva îi urmărește. Senzația de groază, mister și suspans e foarte intensă, pe tot parcursul cărții.

Vă spuneam că în acest loc părăsit a fost găsit un bebeluș în viață, o fetiță. Părinții ei erau necunoscuți, dar Alice i-a aflat identitatea. Ba, mai mult, ea a convins-o pe Tone, fiica ”bebelușului miracol”, să facă parte din echipa care a mers în Silvertjarn, în căutarea unor răspunsuri.

Pe lângă Tone, Alice a cooptat-o în echipă și pe fosta ei prietenă Emmy, pe vremuri cea mai bună prietenă a ei, pentru abilitățile sale excelente de regizor, dar cele două au un trecut comun și probleme de încredere. Iubitul lui Emmy, Robert, și amicul lui Alice, Max, fac, de asemenea, parte din echipa proiectului. Cu un buget limitat, au programat ca în doar cinci zile să-și finalizeze materialele și să părăsească locul, dar planul e una și realitatea de pe teren e alta. Întâmplări stranii, dispariția unui membru al echipei, accidente inexplicabile, fac ca întrebarea să fie nu când vor termina și pleca de acolo, ci câți din ei vor reuși, dacă vor reuși, să plece?

Cartea m-a impresionat până la sfârșit. Am aflat povestea tristă a femeii ucise în piața satului și, în final, am aflat ce s-a întâmplat cu locuitorii. O tragedie cumplită ce s-a întâmplat unor oameni nevinovați și care putea fi evitată dacă nu ar fi existat prea multă prostie colectivă, dar și răutate! Cartea e bine scrisă, am citit-o pe nerăsuflate, am aflat misterul, dar am rămas cu câteva întrebări, mai ales legate de lipsa de implicare a autorităților, și chiar al rudelor celor dispăruți. Chiar nimeni nu a căutat răspunsuri, urme, indicii, atâta timp? Totuși, erau aproape nouă sute de oameni acolo…

Cel mai mult mi-a plăcut atmosfera cărții. Imaginea satului în ruină este copleșitoare, terifiantă. Am avut ocazia să văd odată un sat părăsit (din motive reale, obiective), dar pot spune cu mâna pe inimă că m-a marcat imaginea acelor case goale, din care unele păreau încă locuibile, a locului pustiu și tăcut, așa că m-am putut pune în pielea echipei proiectului la sosirea în sat.

Premisa cărții e foarte promițătoare, și cred că mi-ar fi plăcut mai mult o explicație supranaturală. Cu toate acestea, făcând abstracție de unele lucruri un pic forțate, cartea e o combinație irezistibilă pentru iubitorii thrillerelor scandinave: elemente horror, sângeroase, întunecate, un suspans dens și atotcuprinzător și un mister adânc ce planează peste fiecare filă a cărții!

”Nu am văzut niciodată Silvertjarn cu ochii mei. Mi l-am imaginat, desigur, auzind poveștile bunicii, am stat până târziu noaptea explorând internetul ca o posedată, căutând măcar o descriere, dar nu am găsit aproape nimic. (…)

Lumina cade lichidă peste clădirile dărăpănate, înmuindu-le în nuanțe de roșu și orange. E uimitor cât de bine au rezistat, în ciuda intemperiilor de tot felul. Pesemne că, pe vremea aceea, lucrurile se construiau altfel. Chiar și așa, declinul este vizibil când vezi totul de sus. Unele acoperișuri s-au prăbușit complet în interiorul clădirilor, iar natura a început să revendice cu hărnicie pământul, de aceea este greu de stabilit unde sfârșesc casele și unde începe pădurea. Străzile sunt pustii și năpădite de buruieni, iar șinele de tren ruginite pornesc din gară și pătrund în pădure ca o arteră perforată.”